Expozitii

Un generator de narative alternative : Revista Arta


Canalul Dunăre-Marea Neagra, considerat cea mai măreață realizare a erei comuniste în România, este un nod de legătură, o punte între ere istorice și ideologii politice. Construcția lui se întinde pe mai multe decade, fiind inaugurat la scurt timp înainte de revoluție, și este prezentată astăzi în lumina morților pe care le-a cauzat. Istoria fragmentată a canalului a căpătat un aer mitic după revoluție, fiind profund influențată de poveștile celor care au trecut pe la canal și au supraviețuit. De aici numele Canalul morții, o periferie a centrului de putere comunist cu mize economice uriașe care nu pare să-și fi atins potențialul nici astăzi.

Ce știe generația post decembristă despre canalul Dunăre-Marea Neagră? Povești de la bunici despre lagăre de muncă, despre prizonieri politici torturați, literatura memorialistică a foștilor deținuți care relatează cu lux de detalii ororile petrecute acolo, săli muzeale dedicate canalului, cu reproduceri de celule și hărți care sugerează existența unui sistem de exterminare în Dobrogea. Toate acestea reprezintă miezul istoriei canalului și alcătuiesc un portret robot al canalului în memoria colectivă de azi, dar cum rămâne cu marginea? Cum rămâne cu detaliile acestui portret? Cum navigăm sistemul de relaționare creat între centru și periferie, între fapte și istorie, între interes politic și nevoi sociale?

*

În textul său, Real Time Systems publicat în ArtForum în 1969, teoreticianul de artă Jack Burnham a analizat mizele artei contemporane de a investiga diverse sisteme sociale, mai mult sau mai puțin corupte, folosind tehnologia disponibilă. Burnham a postulat rolul artistului în demistificarea diverselor relații de putere, sau sisteme, care guvernează lumea artei și nu numai.

Din ’60 încoace, artiștii care au abordat acest tip de artă s-au adâncit în teorie, în încercarea de a revela numeroasele fațete ale societății contemporane. Istoria tumultoasă a acestor ultimi 60 de ani a elevat statutul artistului contemporan la cel de cercetător al narativelor alternative care să o completeze pe cea istorică/socială/politică oficial acceptată la nivel de mainstream. Pe plan local putem vorbi de mai multe generații de artiști angajați politic care au criticat sistemele relaționale dominante ale realității post-comuniste în care ne regăsim. Având în vedere relația problematică pe care o avem, la nivel național, cu trecutul nostru istoric și politic, nu este surprinzătoare fascinația artiștilor locali pentru situri, artefacte și întâmplări din perioada comunistă, care au rămas neexplorate chiar și la 30 de ani de la revoluție.

Un exemplu grăitor în acest sens este RO_ARCHIVE, o inițiativă începută în 2010 de un grup dinamic de artiști, curatori și sociologi sub egida Universității Naționale de Artă din București, cu scopul de a cerceta arhivele culturale ale istoriei românești recente (până atunci lăsate uitării), cu atenție deosebită pentru texte și imagini. D Platform, apărută în 2014, s-a dorit o continuare a acestui demers de cercetare, fiind condusă de Raluca Nestor Oancea, curatoare și teoreticiană (parte din organizatorii RO_ARCHIVE) și artistul Iosif Kiraly, profesor de fotografie la UNARTE. Focusul D Platform a fost regiunea arealului dunărean.

În cadrul acestei platforme, în 2016, a luat naștere proiectul 4m3 semnat de Valentin Cernat și Mihai Șovăială, doi artiști vizuali care au încercat să înțeleagă istoria mitică a canalului Dunăre-Marea Neagră. „Strict vorbind, au existat două planuri de construcție a Canalului și două perioade de execuție distincte. În general, astăzi, publicul larg le confundă – cu naivitate sau nu. Primul proiect se întinde între anii 1949 și 1953; al doilea, între 1975 și 1987. Condițiile de muncă, ca și cele de remunerație, diferă mult între cele două perioade.”[1] În discursul public dominant, doar prima perioadă a construcției canalului pare să fi rămas întipărită: amintit ca o colonie de muncă pentru deținuți politic, canalul a văzut multe victime ale abuzurilor administrative și condițiilor inumane de muncă. Aceasta a fost și abordarea inițială a artiștilor, înarmați cu informația de suprafață despre canalul morții, în care au ales ca unelte pentru o mai bună înțelegere a teritoriului explorat reproducerea eforului fizic depus de deținuții care munceau acolo. Astfel, ei au săpat zilnic câte patru metri cubi și au documentat fotografic acțiunea.

Curând, însă, artiștii au realizat că abordării lor inițiale le lipsește un aparat critic prin care să cuprindă subiectul vast și, după cum s-a dovedit ulterior, foarte ofertant al canalului dunărean. Astfel, Cernat și Șovăială își continuă cercetarea, grupului alăturându-se și scriitorul și teoreticianul Ovid Pop, și realizează o mică publicație pornind de la 4m3 care propune o altfel de viziune asupra canalului: fotografiile rezultate din partea preliminară a proiectului sunt acompaniate de o serie de rapoarte de spionaj CIA din anii 50, care documentau prima parte a construcției canalului. Aceste documente surprinzătoare, desecretizate în 2008, vin să completeze perspectiva oficială, predominant politică, asupra mizelor canalului cu o perspectivă administrativă structurată care relevă diferite aspecte organizaționale ale construcției canalului, necunoscute până atunci.

Acesta a reprezentat un punct de cotitură în proiectul despre canal început de Cernat și Șovăială: în mod simbolic, săpăturile preliminare ale celor doi au dezgropat noi informații, o nouă perspectivă de ansamblu asupra canalului și a nenumăratelor noi legături care se întrezăreau. Pentru că, până la urmă, asta reprezintă canalul, o legătură – navală, comercială, politică, socială – între mai multe narative posibile. Iar pentru asta, trebuiau să sape în continuare.

Astfel 4m3 s-a dezvoltat sub mai multe forme: multiple prezentări ale publicației în spațiile de artă naționale, acompaniate de lecturi, instalații artistice și expoziții internaționale care au integrat performance art, sunet și poezie. Cel mai notabil în acest sens a fost performance-ul din Bruxelles, din 2019, la un spațiu cu un nume cel puțin potrivit, galeria 2m3, unde canalul Dunăre-Marea Neagră a fost prezentat în paralel cu canalul din Bruxelles. Istoria acestui canal european stă sub egida colonialismului și a expansiunii, o ideologie extrem de diferită de cea a canalului dunărean, dar cu un sistem de relaționare aproape identic, canalele fiind vehicule ale modernității utilizate în structura comercială globală. Construit cu aproape o suta de ani înainte de cel dunărean, canalul Bruxelles-Charleroi a pornit și el dintr-o poziție de periferie, aflându-se, in secolul 19, la marginea sistemului economic. Belgia, la acel moment, un stat nou, tânăr, cu forță de muncă ieftină, dorea să depășească acest statut, să devină parte din forța dominantă a dezvoltării global, iar canalul belgian cu siguranță a facilitat comerțul internațional, fiind astfel considerat un reper pentru infrastructura colonial imperialistă a Europei de Vest. Canalul dunărean, în schimb, un reper pentru infrastructura comunistă, a fost construit și cu alte scopuri declarate, în afara celui comercial: mobilizarea forței de muncă, urbanizarea populației, irigarea zonei și, în general, bunăstarea poporului român.

4m3 a fost un proiect întreprins pe o perioadă de 3 ani, un demers artistic și investigativ de anvergură care s-a dedicat tuturor fațetelor canalului Dunăre-Marea Neagră, un demers organic care a evoluat și s-a diversificat. Cernat, Șovăială și Pop au căutat, pe de o parte, să scoată la iveală rațiunea cultural-politică care produce și diseminează narative despre canal de-a lungul perioadelor istoriei recente a României și, pe de alta, să deschidă tema canalului la o critică artistică ce leagă arta de marile infrastructuri de consum din economia globală. Într-adevăr, s-a vorbit mult despre canal, dar oare canalul ce are avea de spus?

Tot în 2019, proiectul ia o nouă întorsătură: sub numele de Alternator, cu un website omonim pentru a aduna toate datele, canalul capătă o voce proprie. Valentin Cernat și Ovid Pop aleg să nu mai privească spre trecutul canalului, ci la prezentul său, și la ce noi legături și înțelesuri ar putea genera acum. Alternator s-a axat pe lucrări colective și pe narativele subiective ale celor care au fost sau sunt in continuare legați, într-un mod sau altul, de canal – fie muncitori care au participat la construcția canalului; fie lucrători culturali care au produs și difuzat lucrări având ca temă canalul; fie participanți la proiectele artistice inițiate.

Focusul cercetării din 2019 a fost arta monumentală la canal care, în ciuda statutului ei periferic, este foarte grăitoare cu privire la diferitele narative istorice care înconjoară canalul. Monumentul de la Poarta Albă, denumit și „o coloană a infinitei dureri”, denotă o coloană alcătuită din cruci ce poartă numele coloniilor de muncă unde au pierit deținuți, și cu siguranță este reprezentativă pentru narativa oficială actuală despre construcția canalului. Apoi este mozaicul monumental al canalului, vizibil de pe ruta trenului București-Constanța, ce onorează participarea militarilor români și marchează construirea primilor 40 km de canal – un monument care atestă narativa României socialiste, una din metodele propagandiste pentru insuflarea spiritului patriotic. Poate cel mai surprinzător este Monumentul Mărturisirii Crimelor Legionare, o cruce dedicată victimelor fascismului românesc în al doilea război mondial, plasată pe locul unei foste colonii, și una din puținele instanțe în care Biserica Ortodoxă Română recunoaște crimele din trecut săvârșite în numele său.

Însă monumentul cel mai vizibil al Alternatorului a fost Monumentul Tineretului Socialist, cunoscut și ca Înger Înaripat, creat de artistul Pavel Bucur în 1986. Un edificiu spectaculos chiar și astăzi, a fost realizat în mijlocul pustietății, gândit pentru a fi văzut de pe canal. Dar uriașa aripă din oțel, plasată și ea la periferie, unde cu greu se ajunge în prezent, pare să nu mai aparțină astăzi nimănui. În ciuda încercărilor artistului de a muta monumentul lângă autostrada soarelui, unde ar putea fi mai ușor de vizitat, echipa Alternator a descoperit în cercetările sale că nicio instituție publică nu pare să și-l asume. Așadar, echipa s-a decis să faciliteze revendicarea sa de către cei cărora le-a fost dedicat, tinerii: în colaborare cu eleve și elevi de la Liceul Mihai Viteazu din Medgidia, s-a organizat o expoziție în Casa de Cultură a Sindicatelor din Medgidia și câteva intervenții în situ la monument, unde tinerii au contemplat asupra ceea ce reprezintă monumentul și canalul pentru ei. Lucrările acestei expoziții au fost realizate exclusiv de elevii din zonă, fără intervenții din partea echipei, iar acest demers a primit un nume care a fost ales unanim de tineri, Spațiul Tineretului Fragil. În cazul acestei expoziții, periferia a fost cea care a dat glas canalului, adresându-se totodată unui public periferic. Dacă până atunci istoria canalului a fost deteritorializată de la periferie și adusă la centru, în cadrul expozițiilor locale și internaționale, frecventate de o anumită clasă socială, acum această istorie, alături de noile perspective propuse de cercetările grupului, este readusă la periferie pentru a fi prezentată și discutată alături de publicul local.

Toate acestea se regăsesc pe site-ul Alternator, menit să centralizeze toate informațiile referitoare la canal, precum și proiectele artistice realizate până în prezent. Site-ul în sine poate fi văzut ca o lucrare artistică, cu un mod non-linear de navigare și cu numeroase legături și trimiteri către informația prezentată într-o manieră neconvențională, cu scopul de a angrena utilizatorul să realizeze o cercetare proprie.

În 2020, echipa a început lucrul la un nou site, de data aceasta menit să adune toate materiale de arhivă relevante pentru istoria canalului din surse oficiale, alături de materiale din propria cercetare. Arhive-narative se naște dintr-o dorință de a face vocea canalului și mai auzită printr-o continuare a eforturilor Alternatorului ce pare firească. Noul site pune accent pe ideea de narative: cum se formează narativele dominante, arhivele fragmentate care stau la baza lor și, nu în ultimul rând, faptul că există și alte narative pe lângă cea oficială.

Site-ul ridică noi întrebări privind metodele de postulare a „adevărului” despre canal. Istoria tumultoasă și pătată a canalului s-a păstrat plecând de la mărturii subiective (în principiu literatura memorialistică care domină subiectul). Mai mult, aceste mărturii personale stau la baza multor artefacte care compun cadre oficiale de prezentare a istoriei, de exemplu Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, contribuind la întărirea și oficializarea narativei „canalului morții”. Astfel, echipa a căutat să evidențieze faptul că există mai multe forme de subiectivitate când se vorbește despre canal, iar narativa dominantă din prezent preia doar una dintre acestea. Tocmai de aceea, echipa a căutat să intre în contact cu cât mai multe persoane care ar putea contribui cu propriile lor narative: un anunț transmis pe un post constănțean de radio a asigurat că mesajul ajunge la oameni din toate păturile sociale. Aceste interacțiuni s-au dovedit, așa cum se și dorea de altfel, extrem de variate, de la poveștile de viață ale celor intervievați, la reacțiile acestora când au fost abordați cu întrebări mai mult sau mai puțin sensibile. O parte din aceste discuții se află pe Arhive-narative, cu toate că cele mai revelatoare conversații, printre care și cea cu oficiali ai muzeului amintit mai sus, nu se regăsesc online momentan. Să fie presiunea instituțională de vină pentru acest lucru?

Noul site este împărțit în două: pe de-o parte avem arhivele oficiale, a căror surse sunt diverse (arhivele Administrației Canalelor Navigabile cu sediul la Agigea, CNSAS, arhivele naționale, literatură de specialitate, materiale din propria cercetare), pe de altă parte avem o serie de interviuri video, realizate de echipă, cu persoane care au intrat în contact direct cu canalul (de la foști muncitori cu diverse funcții, ingineri și funcționari ai Administrației Canalelor Navigabile, la diverse persoane din mediul cultural). Site-ul Arhive-narative, la fel ca și Alternator, a fost construit într-o manieră care să stimuleze vizitatorul să-și tragă propriile concluzii. Design-ul specific, cu informația oficială prezentată în partea stângă, și interviurile în partea dreaptă, sugerează atât antiteza cât și o posibilă corelare a informațiilor prezentate. Arhivele oficiale susțin discursul dominant, pe când interviurile propun o perspectivă subiectivă asupra acestui discurs. În acest sens, ele sunt complementare și împreună ne ajută să ne formăm o imagine și mai clară asupra istoriei canalului, însă, să nu pierdem din vedere faptul că antiteza acestor narative constă în relația de putere dintre ele: arhivele oficiale provin din surse ale puterii, cărora le lipsește dimensiunea subiectivă a claselor sociale considerate inferioare, și deci, neimportante. Cu alte cuvinte, vorbim iarăși de centru și periferie.

Alături de site, a fost realizată o publicație unde diverși artiști, scriitori și teoreticieni au fost invitați să contribuie la dezvoltarea de-a dreptul rizomatică a amplului proiect despre canalul Dunăre-Marea Neagră. Caietul de Defragmentare are exact acest scop, cercetarea și confruntarea narativei dominante pornind de la bagajul de informații pus la dispoziție. Publicația este, desigur, și ea un obiect artistic ce conține citate, fotografii, desene, eseuri, printre care sunt presărate și informații de natură oficială. O clapetă atașată publicației anunță distanțarea de discursul dominant – un pasaj de literatură memorialistică ce denunță „regimul comunist criminal”[2], și canalul care „astăzi stă abandonat și nu are nicio utilizare”[3], este intitulat Text toxic. Un material comprehensiv de Ovid Pop vine, apoi, să explice și să demonteze bazele fragmentelor din Textul toxic, făcând astfel loc pentru viziunile complementare propuse de diverșii contribuitori ai publicației: artiști, scriitori și teoreticieni locali și internaționali. În acest sens, nucleul acestui proiect, Valentin Cernat, Ovid Pop și Raluca Cotcoriciu, parte a echipei începând cu 2020, și-au dorit o descentralizare a subiectului. Cei trei nu au căutat să acapareze discursul despre canal ci să includă cât mai multe viziuni asupra acestui subiect ce pare că devine din ce în ce mai extins. Arhive-narative și Caietul de Defragmentare au fost lansate în cadrul a două prezentări, în Iași și București, unde s-a pus accent pe perspectiva psihologică asupra modului specific în care perioada de tranziție a afectat populația locală, accesarea unor arhive de film din perioada stalinistă și, bineînțeles, invitarea cât mai multor specialiști locali și internaționali din domenii cât mai variate, pentru a menține vocea canalului și a propune noi perspective prin care ne putem raporta la el.

Canalul are acum mai mult decât o singură voce, dar care este starea lui, de fapt? Cât de funcțional este canalul Dunăre-Marea Neagră în 2020? La mai bine de 35 de ani de la inaugurare, canalul și-a triplat traficul, însă este departe de a-și atinge adevăratul potențial. Deși întreaga sa infrastructură este complet funcțională și bine păstrată, cu investiții din bani publici, canalul se află într-o stare latentă, parcă de așteptare. Asemenea unui proprietare care așteaptă un boom economic pentru a vinde un apartament, tot așa, canalul pare să fie ținut într-un proces de stand-by ce depinde de aparatul economic global. El pare că așteaptă momentul oportun pentru a fi exploatat la maxim, însă putem doar specula când se va ivi această oportunitate. O periferie care, asemenea canalului belgian, dorește să devină un nod central.

Proiectul-constelație, care cuprinde 4m3, Alternator, Arhive Narative, Caiet de Defragmentare, precum și numeroasele expoziții, intervenții și prezentări, reprezintă una din cele mai ample și meticuloase cercetări artistice din ultimii ani pe plan local. Însă proiectul a încetat demult să fie doar o simplă abordare artistică, asumându-și și munca investigativă de natură istorică și antropologică pe care instituțiile și specialiștii locali par să o fi abandonat. Săpăturile neinformate, performate prima dată de Valentin Cernat și Mihai Șovăială pentru D Platform acum 4 ani, au dezgropat o parte nevăzută a istoriei românești care nu putea fi ignorată.

Acest proiect, precum multe alte demersuri artistice de natură socială și investigativă din ultima decadă, este relevant pentru relația poporului român cu trecutul său. Contribuția generoasă a artiștilor locali cu cercetări și recuperări istorice relevante atestă superficialitatea și dezinteresul cu care a fost tratată „moștenirea” socio-culturală a erei comuniste de către cadrele oficiale. Dacă alte țări din fostul bloc socialist s-au preocupat încă din anii ’90 de recuperarea, contextualizarea și înțelegerea istoriei recente, oricât de dureros ar fi fost procesul, România nu pare a fi conștientă de pericolul ștergerii unei memorii colective. Tocmai de aceea, chiar și la peste 30 de la revoluție, canalul dunărean alături de alte situri și subiecte din aceeași sferă de interes, trebuie sondate în continuare și aduse nu doar în atenția lumii artei, ci și a publicului larg, neavizat, periferic. Așa cum spunea Monica Enache, cercetătoare și curatoare a Secției de Artă Românească Modernă al MNAR, în interviul său excelent despre expoziția Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965: „Poate fi o experiență dură, dar, cred, necesară; nu putem spera la o vindecare fără a fi dispuși măcar să privim rana.”

 

[1] Dosar Alternator

[2] Caiet de Defragmentare, fragment din Textul toxic.

[3] Ibidem.





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *