Interviuri

„Traducerea Corului leilor, de György Dragomán, a însemnat pur și simplu bucurie“ – Suplimentul de cultură






Ildikó Gábos-Foarță, de profesie psiholog, traduce din maghiară în română. Soția poetului Șerban Foarță formează un cuplu cu soțul ei și în lumea traducerilor literare, dar doar la capitolul poezie. În ceea ce privește proza, se declară „independentă“. Printre scriitorii traduși de Ildikó Gábos-Foarță se numără Ádám Anavi, Zoltán Böszörményi, Ádám Nádasdy, Anna T. Szabó, Ildikó Bárányi sau Virág Erdős. Ildikó l-a tradus în română și pe faimosul scriitor maghiar György Dragomán pentru Editura Polirom. Ildikó Gábos-Foarță a vorbit despre procesul traducerii într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“.

 

Traduci și din alte limbi sau doar din maghiară? 

Primele traduceri le-am făcut din limba franceză, pe vremea când eram studentă la Facultatea de Fizică. Erau niște texte tehnico-științifice, făcute de nevoie la ce­­rerea unor profesori și care nu mi-au făcut nici o plăcere, fiind un limbaj sec, cu totul diferit de cel literar. Din germană am tradus un singur volum de versuri împreună cu soțul meu, Șerban Foarță, Bilete în bilimbabi, de Joachim Ringelnatz, apărut în 2007 la editura Curtea Veche. Sunt versuri jucăușe, cu multe subtilități de limbă, adică fix pe gustul lui! În rest, eu traduc numai din limba maghiară.

 

Ce altceva ai tradus în afară de poezie și proză?

Câteva subtitrări pentru teatre, printre altele la piesa Galoșul, de Dragomán György, pusă în scenă de Teatrul Național Cluj-Napoca, în 2017. Dar și o piesă pentru Teatrul de păpuși din Timișoara, Doi cocoși ocoși și focoși, tot împre­ună cu Șerban, piesă care s-a jucat în 2009. În timpul pandemiei am mai tradus și o piesă scurtă despre ultimele zile ale lui Ceaușescu, Adio, tovarășe preșe­dinte!, de Fábián Tibor, care nu s-a jucat. Căutăm un teatru interesat! Poezie traduc numai împreună cu Șerban. De voie, de nevoie, formăm un „valoros cuplu“, cum ne-a numit odată un critic literar, adică eu cu maghiara, el cu tehnica, având în vedere că bagajul lui lingvistic maghiar este de numai 60-70 de cuvinte (cu care totuși a reușit să scrie o mică poezie pentru maestrul Anavi Ádám la aniversarea lui de 96 de ani!). În schimb, Șerban are asul – sau mai bine zis așii – în mânecă, adică tot ce ține de prozodie: ritm, rimă, silabe etc. La proză am rămas „independentă“.

 

Ai terminat două facultăți: Fizică și Psihologie. Cum s-au împăcat cele două domenii? 

Dacă ai ști de câte ori mi s-a pus această întrebare! Eu zic că s-au împăcat bine. Scorul e cam 1 la 1:aproximativ câte 15 ani am practicat fiecare meserie. Cred că fiecare dintre noi avem mai multe interese, mai multe laturi, important e să ai curajul și perseverența de a le explora, de a le dezvolta și, în final, de a le fructifica. Psihologia m-a interesat dintotdeauna; în adolescență, de multe ori băieții, în loc să mă curteze, mi se destăinuiau, cerându-mi sfaturi cum să cucerească o altă fată! Dar în 1976, când am terminat eu liceul, nu era facultate de psihologie la Timi­șoara, iar din 1977, după căderea din drepturi a psihologiei, nu mai era nicăieri. Deși de mic copil am fost trilingvă (străbunica după mamă a fost nemțoaică), iar școa­la am făcut-o toată în limba română, exceptând două clase pri­mare la secția maghiară, pă­rinții nu m-au încurajat deloc să dau la filologie. Au crezut că o să am dificultăți de limbă, deși mă gândeam serios să ajung profesoară de franceză. Așa că n-am avut încotro, am dat admitere la fizică, alegând să-mi dezvolt latura rațională. Ce-i drept, aveam idei cam fanteziste, fiind un fan al literaturii SF, visam la astrofizică, fizică cuantică, cristale inteligente… Mi-a mai pierit entuziasmul când la repartiție, în 1981, s-au închis orașele mari, probabil din cauza pandemiei ceaușiste, iar eu am ajuns profesoară de fizică la Liceul Agricol din Oravița (n.r. – județul Caraș-Severin). Dar, cum se spune, tot răul spre bine, căci acolo am fost colegă cu poetul Ionel Bota, pe atunci tânăr profesor de istorie la același liceu, care m-a încurajat să scriu, mi-a și trimis câteva poezii la revista „Luceafărul“, unde mi s-a și publicat una la „Poșta redacției“, Vis în verde. Culmea e că acum câțiva ani, găsind-o printre hârtii, am prelucrat-o puțin, ilustrând în cuvinte una din picturile prietenei mele, Nadia Rădulescu, pentru o rubrică săptămânală la LiterNet. Psihologia am absolvit-o în 2000, iar de atunci și până la pensionare am lucrat ca psiholog, cu precădere ca psiholog școlar. N-am mai avut nici timp, nici energie să mă specializez într-o formă de psihoterapie și să-mi deschid cabinet. Dar nu-mi pare rău, căci pentru mine anul 2000 a marcat trecerea la o nouă etapă: cea a literaturii și a traducerii, devenind, după căsătorie, o entuziastă și silitoare cursantă a… „Academiei Foarță“!

 

Cum ai început să traduci? 

Deși eu cred că nimic nu-i întâmplător, totuși hai să spunem că a fost o întâmplare! Într-o duminică din 2001, fiind în vizită la mama, am găsit pe masă un vo­lum de versuri de Anavi Ádám (n.r. – poet, dramaturg, publicist, traducător). Ca fostă elevă a lui, la întâlnirea de „n“ ani de la terminarea liceului, primise cadou această carte. Până atunci nu mai citisem nimic de Anavi, așa că ne-am pus pe citit Caprorimele, eu – cu voce tare, Șerban – ciulind urechile și înregistrând melodia versurilor. Se pare că i-a plăcut, căci imediat mi-a spus să-l traducem. Deși la prima vedere părea aproape imposibil, ne-am apucat pe loc, reușind să traducem una. Pentru a înțelege mai bine ce-i cu caprorimele astea, voi cita defi­niția dată de poetul însuși în volumul său: „Ele iau naștere din intervertirea consoanelor de început ale cuvintelor care rimează la finele unui distih“. Și ca să fie și mai clar, dau drept exemplu Mo­dul corect de folosire a soției: „Aplică-i o formală normă,/ spre-a te păstra-n normală formă“. Apoi ne-am împrietenit mai bine cu domnul Anavi și între noi a început un adevărat duel poetic. După cum avea el obiceiul să spu­nă, „versul intraductibil provoa­că“, astfel că a reușit să facă față provocării, traducând Balada baionetei din Bayonne a lui Șerban, noi am răspuns provocării și uite așa în 2001 a apărut prima noastră traducere comună. Restul a venit cumva de la sine. Peste câțiva ani ne-am duelat din nou, de data asta cu poetul István Esz­teró, cu care fusesem colegă de cancelarie prin anii ’80, pe vremea când predam fizică la un liceu din Timișoara. Așa s-a născut volumul bilingv român-maghiar Concertino (subintitulat Mic concert la patru/ șase mâini), în care Șerban și István, vegheați de mine, s-au tradus reciproc, oferind un mic concert de toată fru­musețea, István Eszteró fiind un poet apropiat ca spirit de Șerban și un excelent traducător. În 2017 cartea a apucat și o a doua ediție, fiind lansată atât în țară, cât și în Ungaria, la Gyula și la Târgul de carte de la Budapesta. Cererea de a traduce proză a fost de asemenea o fericită întâmplare și o mare surpriză pentru mine, căci până atunci nu mă gândisem niciodată să traduc un roman. În 2007 câștigasem amândoi o bursă de traducător, ne aflam în Ungaria, la Casa Traducătorilor de la Balatonfüred. Lucram la un vo­lum de versuri al lui Ádám Nádasdy, când Șerban s-a trezit cu un mail de la Polirom, cu Regele alb al lui György Dragomán, plus rugămintea de a traduce romanul. Am citit primul capitol și m-am îndrăgostit de carte! Era prea mare tentația și prea frumos textul, așa că am acceptat!

 

O carte tradusă și care ți-a pus mari probleme?

Cartea pe care, în prima fază, tocmai am terminat-o, Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, de László Krasznahorkai, pentru Editura Trei. A fost o mare provocare, căci, pe lângă faptul că e o carte groasă, uneori frazele i se întind pe câte cinci-șase pagini. Am învățat foarte multe și din această carte, începând cu diversele tipuri de arme, locomotive, autovehicule, combustibili, rețete de prăjituri, teatrul japonez nō, până la filosofie sau teoria mulțimilor a lui Georg Cantor. Nu pot să spun nici că mi-a pus mari probleme, nici că nu mi-a pus probleme deloc. Eventual că mi-a pus răbdarea la încercare.

 

Știu că ai tradus și O sumă de sonete, de Zoltán Böszörményi, în colaborare cu Șerban Foarță. Cum a fost experiența colaborării cu el la traducere? 

Da, Zoltán Böszörményi a citit cartea lui Anavi și a luat legătura cu noi, propunându-ne să-i traducem Sonetele. A fost o muncă interesantă pentru amândoi. Șerban are un ritm de lucru amețitor. Poate sta și zece ore pe scaun, scriind. Eu, ca orice femeie, mai am și alte treburi, plus că aveam și serviciu pe atunci, nu puteam lucra împreună mereu. Așa că în fiecare seară făceam traducerea „brută“ a câtorva sonete, adică traduceam cuvânt cu cuvânt fiecare vers, cu explicațiile de rigoare, iar în ziua următoare el le lucra, le cizela, adică le atingea cu bagheta lui magică, așa cum îi spuneam, transformându-le în sonet. După care le revedeam împreună, mai discutam, mai schimbam câte ceva, până ajungeam la forma finală.

 

L-ai tradus pentru Editura Polirom pe György Dragomán, scriitor maghiar de succes născut în România, la Târgu Mureș. Ai tradus atât Regele alb (2008) și Rugul (2015), cât și Corul leilor (2020). Cum a fost experiența? 

Traducând Regele alb, un text care parcă te absoarbe într-un vârtej amețitor din care nu mai există scăpare, am interiorizat și am îndrăgit atât de mult stilul lui Dragomán, melodicitatea cuvintelor, frazele lungi, perfect cizelate, asemenea unor pietre prețioase rare, încât m-am bucurat foarte mult când, în 2014, mi s-a oferit și Rugul, mai ales că tocmai avusesem un accident și trebuia să stau încorsetată la propriu vreo trei luni, fără posibilități prea mari de mișcare. Astfel că Rugul a fost pentru mine un fel de terapie prin artă. Vocea este a unei fetițe de 13 ani, textul fiind mai liric, mai „dolce“, cu multe ritualuri magice și tușe de o mare finețe, vârtejul fiind mai potolit decât în Regele alb, unde predomină acțiunea.

 

Ce a însemnat pentru tine traducerea volumului Corul leilor?

Cu Corul leilor cochetam deja de vreun an, băteam apropouri Poliromului, tradusesem deja și câteva povestiri, doar așa, de drag și pentru „orice caz“, până când, în 2019, în sfârșit am avut contractul în mână. Cea mai mare parte am tradus-o în vara aceea, cu picioarele în apă rece, cu căștile pe urechi, ascultând muzica despre care tocmai era vorba în carte. Găsisem leacul perfect pentru a rezista caniculei, râzând. Da, râzând, pentru că m-am distrat grozav, povestirile au un umor subtil, conțin foarte multe elemente legate de muzică, de la instrumente și instalații muzicale (vioară, armonică, pian, tobe, amplificatoa­re, boxe) până la diferite formații de rock și heavy metal, cântăreți de jazz, tangouri vechi ori fadouri – bun prilej pentru mine de a face cunoștință cu ele –, iar limbajul este de-a dreptul un deliciu, de multe ori argotic, presărat cu subtilități. A fost ocazia ideală de a mă familiariza și cu argoul maghiar, spărgându-mi capul să găsesc un echivalent românesc. În­tr-un cuvânt, pentru mine această traducere a însemnat pur și simplu bucurie. Am avut noroc și cu redactorul de carte, inegalabilul Radu Pavel Gheo, cu care am colaborat excelent și la Rugul și pe care-l admir foarte mult, atât ca scriitor și traducător, cât și ca om și prieten.

 

Îl cunoști și personal pe György Dragomán? Cum ați colaborat?

Da, l-am cunoscut în 2008, cu ocazia lansării Regelui alb la Căr­turești, în Cluj. Din prima clipă am avut impresia că-l cunosc dintotdeauna. De fapt nici nu-i de mirare; într-un fel, i-am umblat prin creier, prin gânduri, prin sufletul lui de autor, timp de luni și luni de zile. Neavând neclarități în timpul traducerii, n-am luat legătura cu el de­cât pe la sfârșit, înainte de a-i trimite cartea. Abia după publicare am aflat că făcuse pentru traducătorii lui în alte limbi un fel de ghid-dicționar ilustrat, cu expli­cații în engleză, pentru obiecte și noțiuni specifice epocii și locului acțiunii, cum ar fi: yală, cravată de pionier, trese, cordeluță, matricolă, defilare. Desigur că un cititor ro­mân n-are nevoie de aceste explicații, însă alții – da. De exemplu, traducătoarei în olandeză a cărții, Rebekka Hermann-Mostert (care – culmea! – trăiește de un timp tot în Timi­șoara, ne-am și împrietenit), i-a fost de mare folos ghidul, ea fiind obligată să dea și multe note, căci publicul olandez n-are de unde să cunoas­că aceste lucruri.

 

Cum ai trecut prin începutul pandemiei, ce a ajutat și ce s-a schimbat?

Pentru mine începutul pandemiei se leagă tot de Dragomán. În 10 martie 2020 a fost la Timișoara, la o întâlnire-discuție cu cititorii. Atunci m-am aflat pentru ultima dată într-o sală plină cu oameni, fără să bănuiesc ce ne așteaptă! La început, ca probabil tuturor, ne-a fost și nouă oarecum frică. Am stat cuminți, închiși în casă, am încercat să nu intrăm în panică, să căutăm surse credibile de informare, modalități online de aprovizionare și de făcut diverse plăți, am învățat să folosim noile mijloace de comunicare online, am citit mult, ne-am uitat la filme și, în general, am făcut tot felul de lucruri de care altădată n-aveam timp, de exemplu puțină ordine printre hârtii. Apoi ne-am văzut de treabă, ca de obicei. Pentru Șerban n-a fost o mare schimbare, el și înainte ieșea foarte rar. Eu sunt mai umblăreață, îmi place să fiu printre oameni, să merg la cafenele, la concerte, spectacole, lansări de carte, vernisaje, să călătoresc. Am compensat cât s-a pu­tut, participând online la ce se putea și sperând că trece nebunia. Apoi, când am văzut că nu mai trece, a devenit tot mai greu. Tot anul 2020 nu ne-am întâlnit decât cu vreo șase-șapte oameni! De fapt nu de boală în sine ne e frică, la urma urmei există tratament și nu toată lumea moare, ci de psihoza legată de modul de abordare al bolii, de spitale, de întreg sistemul sanitar. Ce s-a schimbat? To­tul! Lumea, societatea, noi ne-am schim­bat. Oamenii așteaptă revenirea la cum a fost înainte. Dar din păcate niciodată nu va mai fi ca înainte. Va trebui să acceptăm schimbarea și să ne adaptăm. Un comportament înră­dăcinat de mai mult de un an de zile, cum ar fi dis­tanțarea socială, n-o să se schim­be de la o zi la alta.

 

Am vorbit până aici despre Ildikó – traducătoarea. Vorbește-mi, te rog, și despre Ildikó – poeta.

Tare mi-e teamă că Ildikó – poeta de multă vreme a intrat în adormire! Poezii am scris mai mult prin anii ’80, în ’86 luând și premiul special al juriului (sub pseudonimul Isadora Măgureanu, bo­tezată astfel de poetul Ion Pachia Tatomirescu) la concursul de poezie „Nichita Stănescu“. După care Isadora Măgureanu a fost definitiv îngropată. Cu timpul m-am îndepărtat de poezie, scriind mai mult proză, însă la un moment dat poezia, în persoana lui Șerban, m-a găsit din nou! Totuși, poate din nostalgie, anul trecut am publicat un grupaj de poezii la prestigioasa revistă literară „Arte“. În rest, deo­camdată, neavând curaj să pun de-o carte de proză scurtă, mă mulțumesc cu apariții sporadice în diverse publicații. Și, oricât ar suna de stereotip, am fost realmente încântată să fiu cuprinsă în antologia O sută de ani de literatură feminină în România, ediție alcătuită și îngrijită de Nina Ceranu (2019, Editura Eubeea).

 

Cel mai frumos moment din timpul traducerii unei cărți?

Când simți că „ți-a ieșit“.

 

O întrebare despre traduceri la care ți-ar plăcea să răspunzi? 

„Cât de fidelă poate fi o traducere?“ Aș răspunde citându-l din memorie pe scriitorul și traducătorul Dezső Kosztolányi: „Cam pe cât de fidelă poate fi o femeie frumoasă“.

 

Raiul traducătorului? Dar iadul lui?

Raiul: dacă în final textul sună ca și cum ar fi fost scris în limba în care îl traduci. Iadul: dacă textul e greoi și nu-ți place deloc. Noroc că asta se poate evita, neacceptând traducerea!

 

Ce face acum Ildikó într-o lume paralelă în care nu traduce? 

O, eu mereu mă plimb în lumi paralele! Ajunge să închid ochii! Preferata mea este cea în care nu fac decât să exist în rezonanță.










Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *