Interviuri

„Traducătorul este albina ce umple cu mierea limbii străine fagurele oferit de autor“ – Suplimentul de cultură


Vremurile de pandemie pe care le trăim au scos la iveală fragilitatea unor aspecte sociale și culturale ce păreau totuși solid ancorate în conștiința contemporanilor noștri. Printre ele se numără și ideea de prezență a culturii, a rolului ei terapeutic, salvator al echilibrului psihic individual și colectiv. Despre nevoia de literatură și despre secretele scrisului stăm de vorbă cu doamna Florica Ciodaru-Courriol, personalitate cunoscută în Franța și în România pentru impresionantul său palmares de traducătoare și de specialistă în traductologie.

Anul 2020 va rămâne în istorie prin brutalitatea provocată de pandemie, dar și prin rigorile sanitare care au zdruncinat cotidianul oamenilor, inclusiv în domeniul culturii. Cu ce privire și cu ce sentimente treceți prin această perioadă? Se poate vorbi de nevoia vitală și de calitățile terapeutice ale culturii în general și mai cu seamă ale literaturii?
Nu voi reface și eu teoria virtuților terapeutice ale literaturii, pentru că este cunoscută, voi spune numai că acest an de tristă amintire pentru pământenii ce suntem a demonstrat-o din plin. Pentru că, într-adevăr, unul din rolurile literaturii este acesta: să trăiești prin transfer viețile pe care nu le-ai trăit, să simți sentimente de care poate nu erai conștient până atunci, să hălădui prin locuri posibile și imposibile. Iar fără călătorii, fără posibilitatea de a frecventa teatrele, sălile de cinema, muzeele, cu ce să ne mai hrănim nevoia de evadare, nevoia de frumos, curiozitatea intelectuală, plăcerea întâlnirii cu alte universuri mentale decât cu literatură? Se pare că oamenii s-au întors spre cuvântul tipărit în timpul din urmă. Cartea a continuat să se vândă în Franța chiar în condițiile restrictive, prin modalitatea click and collect, și am înțeles de la câțiva librari prieteni din Lyon că nu se pot plânge, chiar dacă nu au făcut încasările din vremi normale. Personal am fost dintotdeauna o cititoare pasionată, nu mi-am schimbat mult obiceiurile în pandemie, în schimb am început să citesc mult mai multe texte în format electronic în lipsa suportului celulozic. Și am mai diminuat teancurile de cărți „prioritare“ ce s-au tot adunat și-mi zgândăresc ma mauvaise conscience, căci nu poți să nu ai conștiința încărcată când vezi acumulându-se autori buni cărora le-ai promis sau ți-ai promis că îi vei citi și așteaptă la rând. Așa că am citit, am reflectat, m-am uitat mai mult la cer, la nori, la flori, la gâze și la amintiri.

Anul trecut a adus cu sine din fericire apariția mai multor traduceri din limba română semnate de dumneavoastră. Este vorba de romanul Cazemata de Tudor Ganea, apărut la editura Le Nouvel Attila sub titlul La femme qui a mangé les lèvres de mon père și de Orașul cu salcâmi de Mihail Sebastian publicat la Mercure de France sub titlul La ville aux acacias. Ați putea să ne spuneți mai multe despre ele? Cum ați ales aceste cărți, una clasică, cealaltă contemporană?
Mihail Sebastian este o mai veche iubire (cărui literat român nu-i place Sebastian?) pe care l-am analizat în treacăt în teza de doctorat despre Proust, dar nu aveam la îndemână atunci traducerile romanelor sale și nici timpul nu-mi permiteam s-o fac, dat fiind și că, vrând să mă axez pe analiza detaliată a unei autoare despre care se spunea că este proustiană și care chiar nu avea nici o șansă să fie cunoscută în spațiul francofon, am tradus masiv citate din ea ca mai târziu să public versiunea întregului roman la editura Jacqueline Chambon: Concert din muzică de Bach al Hortensiei Papadat-Bengescu este prima mea traducere publicată în volum. Deci Sebastian a rămas alături în teancul virtual de posibile traduceri. Între timp, aproape toată opera lui a fost publicată de edituri mari din Franța. Rămăsese netradus doar Orașul cu salcâmi. Care nu mi-a fost bucuria să fiu solicitată de Mercure de France (filială a editurii Gallimard) să traduc romanul. Un proiect ce s-a realizat rapid, în doar câteva luni. Așadar un roman clasic. Eu iubesc literatura română în ansamblul ei (e vina studiilor de filologie, a profesorilor buni pe care i-am avut la Litere la București!), de aceea și sufeream mult înainte, când traducerile din spațiul românesc nu oglindeau nici pe departe imaginea acestei variate arii literare. Acum lucrurile s-au mai schimbat, Caragiale, Eminescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Sebastian etc. nu mai sunt nume fără referințe în bibliotecile franceze și alături de ei au fost publicați mulți autori moderni de calitate. Sunt atrasă și de operele scriitorilor contemporani, mă informez, merg la târguri, la Festivaluri, citesc foarte mult (…și-mi schimb des ochelarii!) De zece ani, colaborez spre exemplu cu Festival du Premier roman de Chambéry care promovează debutanții în roman (nu proză la modul general, ci roman!) și mă ocup de un cerc de lectură în limba română. Prin acest festival au trecut cu prima lor carte publicată Amélie Notomb, Houellbecq, Binet și tot aici și românii Corina Sabău, Marta Petreu, B.A. Stănescu, Iulian Bocaï, Florin Irimia printre alții… Ca la orice selecție, rămân pe dinafară destule cărți bune și – curios – pentru acelea am căutat parcă și cu mai multă îndârjire să le fac cunoscute, ca pentru a repara o nedreptate (deh, dacă nu avem și un Renaudot!), cum s-a întâmplat cu Aproape a șaptea parte din lume de Cătălin Pavel sau cu Tudor Ganea, a cărui Cazemată mi-a stârnit o mare curiozitate. Sunt tentată să cred că, în ciuda valului de admirație pe care l-a avut în România imediat după publicare, textul acesta nu a fost totdeauna bine descifrat, a părut o simpatică nebunie de autor tânăr și m-am bucurat realmente să văd cât de bine a fost primit în Franța, unde am dat peste un editor care a rezonat la sensurile și simbolurile textului lui Ganea. Numeroasele comentarii și articole pe marginea acestei traduceri m-au făcut să cred că nu am greșit stăruind să-l public în franceză.

Tot în 2020 ați tradus din franceză în română și ați publicat împreună cu soțul dumneavoastră, Jean-Louis Courriol, Iarnă la Socho, primul roman al franco-sud coreenei Elisa Schua Dusapin la Editura Eikon.

Din răspunsul anterior se poate crede că e foarte ușor să găsești un editor pentru autorii români. Nu! Chiar nu-i ușor de loc, mai ales când ei nu au încă nici un strop de celebritate europeană, când sunt absolut necunoscuți. Deci propunerile de la editorii francofoni nu curg din cer. Iar cum genele mele oltenești nu-mi dau pace, nu-mi pot lăsa neuronii la naftalină, așa că sunt tentată să fac și în sensul celălalt aceeași muncă de promovare a unor cărți din spațiul francofon care nu au avut neapărat cele mai mari premii sau milioane de vânzări, dar care au calități literare evidente. Uneori am făcut-o plecând de la simpatia cu autorul: este cazul scriitoarei Catherine Lovey pe care am tradus-o la Școala Ardeleană, este cazul lui Slobodan Despot, tradus la Tracus Arte și al Elisei Shua Dusapin pe care am cunoscut-o la Festivalul elvețian de la Morges. Era la primul ei roman, pe care l-am propus în traducere unui editor ce nu mă refuză niciodată: Eikon. Pentru că este sensibil la genul de texte pe care i le propun, la sensibilitatea poetică a scriiturii și la imaginarul acelor autori – uneori elitiști – cum e cazul superbei narațiuni a Annei Felder (publicată aici sub titlul Dislocație). Sau al lui Michel Layaz, un scriitor cu o excepțională sensibilitate artistică, tradus de mult în America și alte țări ale lumii, dar necunoscut în România, unde va apărea curând. Nu știu cât (mai bine zis dacă) editura câștigă cu aceste cărți, dar cred că unui editor îi crește prestigiul și prin textele publicate.

Critica literară din Franța salută unanim calitatea ultimelor dumneavoastră traduceri. Astfel, Florence Noiville salută în ziarul „Le Monde“ traducerea fluidă și subtilă a romanului lui Mihail Sebastian. Cât privește pe cel al lui Tudor Ganea, traducerea dumneavoastră este „luminoasă, vie, organică, minunat de bogată în imagini, uneori aproape acvatică în fluiditatea ei“. Cum primiți și ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste aprecieri superlative?

Încruntată! (Hi, hi!) Cum să le primesc altfel decât cu bucuria oricărui traducător când vede că munca îi este apreciată. Cu atât mai mare cu cât de cele mai multe ori criticii literari (din Franța) analizează cărțile autorilor străini ca și cum ele ar fi fost scrise direct în franceză, uitând că dacă s-au amuzat sau au lăcrimat a fost datorită cuvintelor alese de cel care a tradus. Desigur autorul textului este primordial, dintr-un text prost nu poți face o traducere minunată. Interesant că, din lanțul cărții, cei care se gândesc mai mult la traducători sunt îndeosebi librarii. Se întâmplă să avem și din partea cititorilor elogii (nu de complezență, ci argumentate, deci credibile). Și tot ca o recunoaștere a muncii traducătorilor, s-au creat și se mai creează premii de traducere, lucru lăudabil, deși se mai dau și în funcție de personalitatea autorului. O apreciere este totdeauna binevenită pentru popularizarea operei respective cu beneficiu triplu (editor-autor-traducător).

Numiți traducătorul „omul din umbră“. Cum să înțelegem această sintagmă care trimite atât la o situare pe plan secundar, de solitudine, a actului de traducere, dar și la unul al unui alchimist deținător al formulei de prezervare a aurului din pepita originală. Care din aceste două roluri vi se par cele mai relevante?
Les deux, mon capitaine!, cum zic francezi. Mai ales în cazul traducătorului din limbi de mai mică circulație, cum e cazul românei. Pentru că în spatele unei traduceri publicate, stă – de foarte multe ori – o cantitate de muncă și de timp nebănuită. De la găsirea textului (nu zic căutare, pentru că nu e cazul), lecturarea lui, prezentarea și traducerea unui fragment semnificativ, căutarea unui editor a cărui linie editorială să corespundă universului pe care-l propui. Așteptarea răspunsului editorului asaltat cu texte de autori anglo-americani, spanioli, italieni, germani, norvegieni, suedezi, portughezi, greci, ruși… mai atractivi (își imaginează ei), cu șanse mai mari la public. De aceea merită toată stima noastră editurile care publică și autori ce scriu în alte limbi decât cele menționate. Din fericire, în Franța există pe lângă cei mari și editorii mici (clasificați ca indépendants) care, prin structura restrânsă, sunt în raport direct, nemijlocit cu manuscrisele și care se și ocupă foarte mult de promovarea și de lansarea autorilor. Asta pentru „munca din umbră“ (care înglobează și statul singur, la tradus, în colțul tău). Sigur că putem compara traducerea cu o alchimie, cum frumos spuneți, căci limbile în contact (în cazul nostru româna și franceza) nu sunt făcute pe același calapod, nu sunt construite cu aceleași materiale, impun o topire și o modelare/ reformulare. În traducerea literară nu mai traducem doar cuvinte, traducem un text, o stare de spirit, o lume, dincolo de elementele concrete ale limbii se impune refacerea unui nou univers care să nu-l trădeze pe cel original. Un fel de laminare, de prelucrare cu (aproape) același rezultat ca cel oferit de original. Se spune atât de mult că „dorul“ românesc nu este transferabil… Dar și francezii sunt oameni, și ei au sentimente, le este și lor dor de cineva, de ceva. Este de ajuns să știm cum se exprimă ei în astfel de situații. Sau, ca să mă fac și mai înțeleasă: o traducere este o interpretare, ca cea muzicală, o partitură poate fi executată de mai mulți interpreți, ușor diferit, cu mai multă sau mai puțină virtuozitate, dar refăcând același original.

Ce fel de dialog întrețineți cu autorii contemporani ale căror opere le traduceți?

În general excelent, bazat pe considerație și admirație reciprocă. Mai totdeauna încerc să intru în contact cu ei; mi se întâmplă să le cer o lămurire, mai ales când e vorba de argou și înjurături, cum era în Cazemata, ori la Bogdan Costin, sau pentru unii termeni specifici, de arheologie – ca în romanul lui Cătălin Pavel, când e vorba de unele regionalisme, forme dialectale pe care nu le găsesc într-un dicționar serios, cum a fost cazul romanului Acasă pe câmpia Armaghedonului al Martei Petreu; alteori o subtilitate poetică aproape imperceptibilă pe care simțeam nevoia s-o discut, cum am făcut-o cu Magda Cârneci pentru FEM, alteori ai de tradus o ironie atât de fină încât vrei s-o verifici – cazul superbului roman al lui Horia Ursu, Asediul Vienei. Toți acești autori mi-au devenit prieteni. Sigur că explicația autorului este binevenită. Se mai întâmplă și ca el să-ți spună: „Ah, se poate înțelege și așa ? Nu mă gândisem“.

Experiența acumulată de-a lungul anilor vă autorizează astăzi să aveți o viziune cuprinzătoare și lucidă asupra domeniului traducerii. Poate traducerea literară să se numească creație?

O întrebare pentru teoreticienii literaturii! Dacă mă gândesc prea mult risc să depășesc cadrul impus de dialogul nostru. Voi răspunde printr-o metaforă care mi-a venit în orele lungi ale izolării (vive le confinement!): traducătorul este albina ce umple cu mierea limbii străine fagurele pus la dispoziție de autorul care a scris în limba sursă! Acesta din urmă este adevăratul creator! El are prioritatea invenției. Numai că dacă privim lucrurile din perspectiva scriiturii, putem stabili o proximitate între cei doi, pentru că, în fond, traducerea este scriitură pe o temă dată. Există o similitudine a actului scriiturii cu al traducerii în sensul de căutare, de stilizare a variantelor spre o formă finală satisfăcătoare; o frumoasă „trudă“ înrudită cu a scriitorului. Aș mai adăuga în sprijinul afirmației un răspuns ca o întrebare: este traducerea lui Baudelaire din Edgar Allan Poe creație sau nu?

Mai mult, se poate improviza cineva traducător, fie el și vorbitor fluent al unei limbi străine? Cum se poate aceasta emancipa de ceea ce Kogălniceanu numea prin celebra sa formulă „traducțiile nu fac o literatură“?
Un traducător nu e doar un bun locutor al unei limbi și bun cunoscător al celeilalte, el mai trebuie să cunoască/ să simtă cele două culturi în contact, să aibă și o anume facilitate la scris, la compoziție și o dexteritate naturală în a jongla cu cele două universuri lingvistice. La un moment dat, sigur, te „improvizezi“ traducător : în clipa când începi să traduci și ai un rezultat coerent… La ora actuală arta traducerii se învață în universități, ateliere, la fel cum se (încearcă să se) învețe și arta scrisului. Ca în orice domeniu, e nevoie de exercițiu, dar și de talent/ dexteritate. Sunt rare exemplele când te trezești traducător de azi pe mâine, cunosc unul, pe al colegei noastre Gabriela Kosta, actriță din Tg. Mureș cu limba maternă maghiară, care s-a stabilit la Budapesta. Acolo a fost solicitată să traducă o adaptare dramatică după unul din romanele Gabrielei Adameșteanu. Și așa a devenit traducătoare de literatură română în maghiară. A doua parte a întrebării este de dezbătut într-un colocviu!

Dați-mi voie să parafrazez o altă formulă, de data aceasta atribuită lui Umberto Eco, „limba Europei este traducerea“. Ce rol a jucat în cazul literaturii române traducerea literară, în ce măsură a contribuit ea în a o face cunoscută în spațiul european?
Formula lui Eco este frecvent folosită, sper să nu ajungă calpă… Un autor tradus într-o limbă de mare circulație este un autor care se naște a doua oară. Sau care debutează în acea limbă. Dacă Ionesco – ca să luăm doar exemplul lui – nu ar fi scris în franceză, ar mai fi fost atât de cunoscut? Dacă Vișniec nu ar fi fost tradus (scris) în franceză ar mai fi fost atât de cunoscut? Un exemplu pe care-l cunosc îndeaproape este cazul lui Rebreanu, readus în actualitate prin traducerea Pădurii spânzuraților (de către Jean-Louis Courriol) în 2006 la colecția Classiques du monde. Romanul a fost imediat solicitat editoarei respective de un editor spaniol și un altul neerlandez. Iată cum franceza îl făcea pe Rebreanu să intre în circuitul european. La câtva timp după ce Patul lui Procust a fost publicat (Madame T. în traducerea aceluiași J-L C) la Jacqueline Chambon, o altă editură francofonă, din Elveția, publica și cel de-al doilea roman al autorului. Mai recent, s-a întâmplat cam același lucru cu un autor din Republica Moldova pe care l-am descoperit și tradus eu, Iulian Ciocan, tradus acum în Cehia, Olanda, Serbia, America.

Cazul francez este unul aparte, în sensul că au existat dintotdeauna puncte de convergență culturale între cele două țări. Care este imaginea actuală pe care francezii o au despre literatura română și care este rolul dumneavoastră în acest schimb cultural?
Greu de răspuns la o întrebare generală ca aceasta, pentru că este fatalmente amenințată de subiectivism. Francezii despre care eu știu că au o idee despre literatura română vorbesc din puncte de vedere foarte diferite. Imaginea cea mai obiectivă mi se pare cea emisă de persoane competente și care nu au legături de sânge/ sentimentale cu România, astfel aș cita-o pe Florence Noiville care semnează articole despre autori străini publicați în Franța și care scria admirativ despre traducerea romanului Adam și Eva a lui Rebreanu (publicat la Camburakis) pentru că e vorba de un mare scriitor, de o temă, a metempsihozei „rar tratată în literatură“; iar despre invenția narativă a unui debutant român, Bogdan Costin, publicat la Autrement, spunea că este „acide, drôle, galopant“, departe de clișeele „mittel-europene“ care sunt frecvent lipite literaturii române. Sunt observații (spațiul nu ne permite să cităm mai multe) ce pot reface un puzzle al imaginii literaturii române în optica străinilor.
Un critic din „Le Monde“ (Nicolas Weil) care făcea o amplă cronică romanului Le Siège de Vienne (publicat în 2018) vorbea, cu măsurile de precauție necesare, de literatura din Est – cât ajunge la noi prin traduceri (s.n.) și de faptul că narațiunea lui H. Ursu vine în contracurentului populist european. (Am subliniat sintagma referitoare la rolul traducătorului!) În turneul Traducătorilor inițiat în cadrul Sezonului franco-român din 2019 (în compania neobositei Cristina Hermeziu) am avut ocazia să întâlnesc cititori și din alte zone decât Lyonul și să aud ce înseamnă pentru ei literatură română: erau acolo iubitori ai lui Țepeneag, pasionați de teatrul lui Vișniec, admiratori ai poemelor lui Eminescu și al realismului clasicului Rebreanu, adepți ai umorului lui Iulian Ciocan, pasionați de „polițistele“ lui Bogdan Teodorescu, de proza lui Cărtărescu sau a Gabrielei Adameșteanu, de romanele Florinei Ilis sau ale Tatianei Țibuleac, de imaginarul transilvănean al Martei Petreu ori poeticitatea Magdei Cârneci, de subtilitățile unui Cătălin Pavel sau Horia Ursu. Ieri, am văzut că un reprezentant al unei edituri din Canada pe toată Europa a partajat o discuție pe care am avut-o cu o franțuzoaică pe un blog tot despre meseria de traducător, spunând despre traducătoare că „vorbește foarte bine despre meseria ei și deschide o fereastră spre literatura din țara lui Cărtărescu și care nu se limitează doar la o mână de autori interesanți“.

Momentul cel mai dorit de toți autorii – fie ei scriitori sau traducători – este cel al întâlnirii cu cititorii. Cum așteptați sau resimțiți acest moment de emoție la întâlnirea cu publicul?
Cu mare nerăbdare ! Nu traducem pentru noi (noi cunoaștem cărțile respective în original, ba cunoaștem chiar opera întreagă a autorului pe care-l traducem), traducem pentru cititorul străin căruia îi oferim accesul la un univers nebănuit. Întâlnirile cu public mediază calea de la text la lector, i se pot oferi cititorului viitor – ca o invitație – sugestii de lectură, direcții. Prezența traducătorului și autorului este un fel de „bonus“ la textul tradus, devenit astfel mai atrăgător și abordabil. Se creează în sală, pe stand, în librărie o efervescentă pe care o cunoaște orice simplu spectator ori vorbitor/ prezentator. Dăm acolo ce știm/ simțim, dar și primim, pentru că publicul se exprimă și el, își dezvăluie gusturile și preferințele literare. Este un flux empatic ce se transformă în circuit. Nu de multe ori am avut satisfacția ca la sfârșitul unor prezentării/ întâlniri cu autori români să vină să ne felicite chiar librarii spunând, ah eu nu cunoaștem decât cutare autor, am descoperit acum cât de bogată este creația românească și în ce fond cultural solid este ancorată!

Ce proiecte aveți ? Ce veți mai publica și la ce lucrați în momentul de față ?
Am de terminat două excelente romane scrise de femei: tulburătorul Și se auzeau greierii de Corina Sabău, roman de o sută de pagini doar, concentrând precum o perlă drama femeii sub comunism lipsită de libertatea de a dispune de propriul său corp, povestit într-un fel de transă și care urmează să apară la Beleville éditions, și nu mai puțin cutremurătorul Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de Alina Nelega, roman despre condiția femeii supuse atât constrângerilor politice, legale, cât și morale, cu o scriitură dramatică, pe măsura întâmplărilor relatate; traducerea va fi publicată la éditions des Femmes (Paris); a treia scriitoare care urmează să fie tradusă este Andreea Răsuceau cu mult apreciatul său prim roman O formă de viață necunoscută pe care-l traduc pentru editura Le Nouvel Attila (Paris). Iar în acest moment precis lucrez la traducerea unor dialoguri ale lui Norman Manea cu Saul Bellow pentru o editură foarte veche din Elveția, este un experiment entuziasmant, pentru că îl traduc la patru mâini: eu dinspre textul român, Marie-France Courriol dinspre textul englez, după care ne vom confrunta traducerile și vom definitiva forma publicabilă. Versiunea franceză urmează să apară la începutul toamnei. Cât despre proiecte: lista e lungă și… dureroasă mai ales în condițiile actuale când editorii încep să fie mai reticenți. De ambele părți. Iar dumneavoastră, ca traducător, știți bine despre ce vorbesc aici.






Galerie foto

Interviu cu traducătoarea Florica Ciodaru-Courriol: „Traducătorul este albina ce umple cu mierea limbii străine fagurele oferit de autor“
Interviu cu traducătoarea Florica Ciodaru-Courriol: „Traducătorul este albina ce umple cu mierea limbii străine fagurele oferit de autor“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *