Interviuri

„Toți traducătorii există în textele pe care le traduc“ – Suplimentul de cultură






Ariadna Ponta este coordonator de proiecte în cadrul Institutului Cultural Român (ICR), a fost evaluator independent la Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) în ultimii zece ani și traduce din engleză în română. Printre autorii traduși se numără Michael Ondaatje, Peter S. Beagle, John Williams, Harper Lee, Hanif Kureishi și Kurt Vonnegut. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Ariadna Ponta a vorbit despre procesul traducerii, autori preferați și despre pandemie.

 

În ultimii ani ați coordonat sau ați participat la mai multe proiecte independente din zona culturală. Care e locul traducerilor pe lista cuprinzătoare a activităților în care vă implicați?

În primul rând, îmi propun să iau mai în serios această latură independentă și să se înmulțească proiectele. Proiectele independente în care m-am implicat în ultimii ani au fost în domeniul artelor vizuale și am făcut echipă cu Ștefana Mărmureanu și Dragoș Tudor, vechi prieteni și colegi. Cel mai recent, State of the Arts, a presupus o trecere în revistă a ultimilor 30 de ani de arte vizuale în România din perspectiva proiectelor pe care le-au generat. S-a derulat în 2020, fix când părea să înghețe totul și asta a fost, la început, teribil de demoralizant. Dar până la urmă s-a dovedit că nimic nu îngheață, doar ia alte forme. Traducerile le fac de plăcere, nu aș vrea să devină activitatea principală. Nici nu ar fi prea practic, nu sunt foarte productivă.

 

Sunteți absolventă a Universității din București, Filologie – Limbi străine (engleză – principal, suedeză – secundar). Cum ați ajuns să traduceți?

Nu mi-am propus efectiv să devin traducător, deși presupun că lu­mea se așteaptă de la absol­venții de limbi străine să meargă și în direcția asta. La început am tradus din română în engleză pentru revista „Plural“, pe care a editat-o ICR până prin 2010, coordonată de Aurora Fabritius și Erwin Kessler. Ieșea în engleză și cuprindea și literatură, și publicistică, și texte științifice. Traduceau acolo Adrian Solomon, Florin Bican și mulți alții care mă intimidau de-a dreptul. Prima traducere pe care am primit-o a fost din Iorga, din Istoria românilor, un fragment despre daci. M-am uitat la text și mi-am spus că mi l-au dat ca să poată spune elegant „we tried, but regrettably it didn’t work out“ (n.r.: „Noi am încercat, dar din păcate n-a mers“). Am tradus pentru „Plural“ până la ultimul număr. Și am avut emoții la fiecare text. În aceeași perioadă am tradus, tot în engleză, albume de artă și cataloage de expoziții. Cred că așa am învățat să nu mă mai sperii de nici un text. Dacă poți să traduci un critic de artă, poți să faci orice. După asta, în toți anii de coordonat proiecte, artele vizuale au fost domeniul cu care m-am intersectat cel mai puțin.

 

Prima traducere?

Sunt aproape sigură că prima traducere din engleză a fost Popcorn de Ben Elton pentru RAO. În orice caz e cea mai veche pe care o am în bibliotecă.

 

Având în vedere că sunteți absolventă de Engleză – Suedeză, trebuie să vă întreb: ați tradus și din alte limbi sau doar din engleză?

Am tradus, experimental aș putea spune, un volum din spaniolă – în urmă cu mulți ani – și unul din suedeză, mai recent. Dar rămân la engleză.

 

O carte tradusă și care v-a pus mari probleme?

N-aș spune că am așa ceva. O traducere la care am petrecut mult mai mult timp decât ar fi fost cazul a fost Limbajul florilor, de Vanessa Diffenbaugh, care a ieșit la Humanitas acum mulți ani. Se învârtea în jurul simbolismului florilor și se încheia cu un dicțio­nar de vreo două sute de flori și semnificațiile lor. Am petrecut zile întregi cu Google, atlasul botanic, diverse enciclopedii și volume mai vechi și mai noi, ca să reușesc să dibui denumirile rom­ânești sau cea mai apropiată variantă pentru tot felul de plante. Rezultatul final a fost, inevitabil, aproximativ, însă cât se poate de credibil. Dar a fost simpatic și vag util și după ce am încheiat traducerea.

 

În ce fel a fost util?

O dată sau de două ori, lucrând la alte texte și negăsind direct în dicționar denumirea pe care o căutam, m-am dus la dicționarul de la spatele volumului. Din câte îmi amintesc, o singură dată mi-a fost și de folos, dar a fost plăcut să văd cartea (altminteri o ispravă literară destul de banală) ca pe un fel de text de referință. Mai în glumă, o să am grijă să nu ofer nimănui o floare de calapăr (în caz că văd vreodată vreuna). Nu știi niciodată cine știe (și crede) că înseamnă declarație de război.

 

O carte pe care visați să o traduceți?

Mi-ar plăcea să pot spune că aș fi în stare să traduc The Wind in the Willows de Kenneth Grahame. Versiunea completă, firește. Mi se pare că cere un nivel de subtilitate și o nonșalanță în română pe care nu le am. Trebuie să fii poet. Din cu totul alte motive, mi-ar fi plăcut să traduc eu Tenth of December de George Saunders. Dar numai pentru că 10 decembrie e ziua mea de naștere. Ca să răspund la întrebare: am avut norocul să mi se ofere spre traducere cărți care mi-au îndeplinit toate dorințele. Nu caut neapărat provocări și nici nu-mi fixez obiective.

 

Care este rutina dumneavoastră de tradus? 

Nu am disciplină. Traduc pe apucate, ăsta e răspunsul cinstit. Dar două lucruri nu se schimbă: nu citesc niciodată din scoarță-n scoarță cartea înainte să mă apuc de tradus. Stupoare, știu! Și nu mă opresc niciodată dacă nu găsesc pe loc cuvântul potrivit (sau care să mă mulțumească pe mine) sau dacă am dubii de orice fel. Le sar și trec mai departe. Așa că prima versiune arată mereu ca un șvaițer. Cea mai mare parte a găurilor se umplu deja la prima revizuire. Și am constatat că forma asta brută e o oglindă perfectă a stărilor mele pe parcursul zilelor sau săptămânilor de tradus. Se văd în numărul de găuri, în cum curge sau nu curge textul. Sigur că toate asperitățile și incon­sec­vențele se netezesc cu fiecare revizuire, nu se mai văd când cartea pleacă din mâna mea, dar pentru mine sunt un studiu interesant. Traducerea e un exercițiu care îți spune multe despre tine. Toți traducătorii există în textele pe care le traduc. Cine încearcă alt­ceva se păcălește singur.

 

Legat de afirmația anterioară că nu citiți niciodată cartea din scoarță-n scoarță înainte de a vă apuca de traducere. Așadar aveți momentele de descoperire și de uimire pe care le are orice cititor, dar în același timp căutați și soluții lingvistice, iar „concentrarea de traducător“ e activată. Cum funcționează asta pentru cititorul din dumneavoastră? Puteți să vă și bucurați de lectură în același timp? 

„Concentrarea de traducător“, cum îi spuneți, e mereu activată. Când citesc în engleză, mă întreb cum s-ar traduce o anume sec­vență, iar când citesc traduceri le evaluez, într-un fel, după criteriile pe care mi le aplic și mie. Deformație profesională, e limpede. Cât despre cărțile la care lucrez, sigur că mă bucur de lectură în același timp. Și mă bucur și mai tare că nu trebuie să le citesc de două ori atunci când nu sunt pe gustul meu de cititor. Fără discu­ție, metoda asta are capcanele ei! Cred, sincer, că ar trebui să traducem ce ne place. Ar fi bine pentru toată lumea: pentru traducător, pentru redactor, pentru cititori. Asta nu înseamnă același lucru pentru toți traducătorii. Unii se simt mai bine în fața unui text cu care rezonează, pe alții îi motivează dificultatea, provocarea. Eu sunt mai curând în prima categorie. Dar asta ar însemna să citesc înainte cartea. Un fel de Catch 22. De asta le sunt recunoscătoare celor de la Editura Polirom, lui Dan Croitoru în special, pentru alegerile pe care le fac pentru mine.

 

„Traducerea e un exercițiu care îți spune multe despre tine.“ Ce vă spun cel mai des traducerile pe care le faceți?

Ce m-a convins și ce nu, unde am avut curaj și unde nu, când m-am luat prea în serios. Cum spuneam, pot să recunosc, în cum sună o traducere de-a mea, starea mea de la momentul respectiv. În general se vede (pentru mine) în seninătatea sau, dimpotrivă, în încrâncenarea cu care am abordat tex­tul. Nu se vede pentru cititor, așa cum nu se văd stângăciile, lip­sa de inspirație, blocajele. Divaghez aici de la întrebare, dar e ceva ce chiar vreau să amintesc: importanța colosală a redactorului nu numai în repararea acestor neajunsuri, dar și pentru liniștea traducătorului. Le sunt foarte recunoscătoare lui Radu Pavel Gheo, care a redactat ultimele nici nu mai știu câte volume, și lui Dan Croitoru, înaintea lui, pentru expresivitatea și luciditatea cu care au retușat textele.

 

Aveți vreo carte preferată din tot ce ați tradus până acum?

Lumina de veghe, de Michael Ondaatje (Editura Polirom, 2019), e de departe cartea care mi-a plăcut cel mai mult. Cred sincer că e cea mai bună traducere a mea, probabil pentru că nu am simțit că lucrez. Cartea e fabuloasă, un caleidoscop de imagini extrem de puternice, de „povești care abia se susțin“, cum le spune personajul-narator, dar care în final compun o poveste complexă și sinceră despre fețele memoriei. Sper că a citit-o multă lume, măcar pentru că vine de la autorul Pacientului englez și astfel de recomandări de regulă conving. A fost un deliciu și O lebădă sălbatică și alte po­vești de Michael Cunningham (tot la Polirom, în 2016), o colecție de vreo zece basme universale – de la Rapunzel la Hänsel și Gretel și Soldățelul de plumb – rescrise în registru modern într-o cheie cinică. O recomand oricui.

 

Există vreo tentație a traducătorului să fie și scriitor? Dumneavoastră ați fost tentată în acest sens?

E foarte bine că există, probabil că unii dintre autorii pe care îi citim și ne plac nu ar fi făcut pasul spre scris dacă nu ar fi descoperit de ce sunt în stare prin traduceri. Pe mine nu m-a tentat niciodată. E ușor să crezi că ai putea scrie când ții în mână un volum pe care, în definitiv, tu l-ai făcut să sune așa, sunt cuvintele tale. Dar e bine să fii realist.

 

Un scriitor pe care l-ați tradus, iar apoi l-ați și cunoscut?

Nu mi s-a întâmplat. Dar profit de întrebare să spun și eu, ca atâția alții: ce bine ar fi să avem ocazia mai des să întâlnim scriitori tra­duși în română! Să existe cadrul pentru astfel de întâlniri: festivaluri, lansări, rezidențe, să avem o piață de carte suficient de atrăgătoare (ca număr de exemplare vândute, pentru că altfel n-avem ce-i reproșa) pentru ca scriitorii pe care-i traducem să ne și viziteze.

 

Cele mai frumoase momente din timpul traducerii unei cărți?

Începutul și sfârșitul. Glumesc. Momentul în care simt că se leagă. Când recitesc pentru revizuiri și deja am senzația că citesc o carte, nu o ciornă.

 

O întrebare pe care nu v-a adresat-o nimeni într-un interviu sau într-o discuție despre tradus și la care v-ar fi plăcut să răspundeți?

Lumea nu-i întreabă prea multe pe traducători. În afara lumii editoriale. Nu știu. Dacă nu întreabă, poate nu vor să știe. Îmi place să cred că vorbesc traducerile de la sine.

 

Cum ați trăit până acum pandemia? Ce credeți că v-a ajutat cel mai mult să faceți față provocărilor?

Bine spus „până acum“, fiindcă pare o poveste fără sfârșit și se simte uzura. Mă încăpățânez să iau totul ca pe o normalitate temporară, modificată, fără să mă revolt inutil, dar și fără să accept că „nimic nu va mai fi la fel“. Când vor începe să apară cărți inspirate din perioada asta pe care o trăim acum, nu sunt sigură că aș vrea să traduc vreuna.

 

Nimic, doar noaptea, romanul scriitorului american John Williams, a fost publicat în anul 2020 la Editura Polirom în traducerea dumneavoastră. Din același autor ați mai tradus anterior alte două romane, tot pentru Polirom: Stoner și Augustus. Cum a fost experiența traducerii lui Williams și cum vi s-a părut cea mai recentă din cele trei cărți traduse?

Experiența traducerii lui Williams e pe cale să devină completă, ca să spun așa. Lucrez acum la cel de-al patrulea roman al său, Butcher’s Crossing, care va apărea la Polirom probabil anul acesta. John Williams a publicat numai patru romane; un al cincilea a rămas neterminat la moartea lui. Pentru traducător e un cadou incredibil. E ca și cum ai trage din pachetul de cărți de joc toți așii. Sunt patru bijuterii în patru registre diferite. Cred că, dacă îți dorești să traduci proza integrală a unui scriitor (ceea ce nu mi-am dorit neapărat, nu a fost un țel, dar mă bucur că s-a întâmplat), nu poți să nimerești mai bine de atât. Nimic, doar noaptea e primul roman al lui Williams și cel mai puțin discutat sau lăudat. Deși oferă mult în puține pagini, e mai degrabă o lectură pentru cei cărora le place deja Williams.

 

În urma acestei experiențe de a-l traduce pe John Williams, e ceva ce a rămas cu dumneavoastră despre acest autor, ceva ce ați vrea să transmiteți și cititorilor români care poate nu l-au citit încă?

Întrebat într-un interviu dacă literatura e scrisă spre delectarea cititorilor, John Williams, care era profesor de literatură, a răspuns că da, firește. Și că cititul fără bucurie e o prostie. Cărțile lui se citesc cu bucurie. Indiferent pe care o citești prima, următoarele vor fi o surpriză. Nu încerc să fac reclamă, dar ar trebui citite toate – Stoner, romanul-revelație, devenit bestseller la aproape jumătate de secol după apariție, Augustus, roman epistolar, portretul împăratului Augustus compilat din scrisori inventate, fragmente de jurnal și istorii neterminate, Ni­mic, doar noaptea – un roman care se întinde pe durata unei singure zile, o schiță de portret al unei minți tulburate, și Butcher’s Crossing, un roman despre descoperire și distrugere în formă de western. Le și văd pe raft reunite într-o cutie frumoasă. Sunt un tot.

 

În 2015 a fost publicat la Polirom volumul Du-te și pune un străjer, de Harper Lee, în traducerea dumneavoastră, o carte controversată, care a stat zeci de ani în sertar înainte de publicare. Cum a fost această experiență de traducere?

Există presiune când ai de-a face cu o carte-eveniment, așteptată și discutată de toată lumea? Fără îndoială. Poate fi chiar intimidant. Eu am comparat experiența cu si­tua­ția (ipotetică în cazul meu, pentru că nu mi s-a întâmplat) în care traduci o carte care a avut deja parte de o traducere excep­țională. Te simți obligat în mai mare măsură decât de obicei. Pe scurt, pentru mine Du-te și pune un străjer a fost un motiv de bucurie – ocazia care mi s-a oferit, ușurința cu care îmi amintesc că s-a tradus și faptul că traducerea a primit, ulterior, un premiu. Nu știu dacă volumul pierdut și regăsit miraculos al lui Harper Lee e neapărat un câștig pentru literatura lumii, dar aș putea spune că a fost pentru mine…

 

Care este raiul traducătorului? Dar iadul lui?

Inspirația e raiul meu ca traducător. Și libertatea. Iadul, cred eu, e să ți se refuze orice libertate de deviere de la sensul strict, să fii obligat la rigoare permanentă. Cu alte cuvinte, să produci un text impecabil tradus, dar antipatic de citit.

 

FOTO: arhiva personală









Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *