Interviuri

„Suntem ficționali prin definiție” – Suplimentul de cultură


O fascinantă incursiune în lumea plină de poezie a Svetlanei Cârstean.

 

 

Cum ați început să scrieți poezie? Citeam că în copilărie scriați mai degrabă proză.

Scriam proză și chiar credeam că o să scriu proză toată viața. Asta probabil pentru că citeam povești și romane: Povești nemuritoare, O tragedie americană, Mark Twain, Zola, Nana și Gervaise, Steinbeck și Ionel Teodoreanu, basme, frații Grimm și Andersen, toate la un loc amestecate, ele erau sursa și modelul meu. Pe la 11-12 ani am scris un roman, așa i-am zis eu, de vreo 20 de pagini, care mi se părea enorm, și pe care l-am lăsat desigur neterminat. Era o traversare a Atlanticului, începea pe malurile fluviului Mississippi, se termina la Roma, avea introducere, cuprins și un început de încheiere. Era cu happy-end. Avea furtună pe ocean, o poveste de dragoste, un căpitan haios, cu ticuri verbale și multă inocență care crea de multe ori umor involuntar. În tot acest context, nu știu cum am început să scriu poezie, nu-mi aduc aminte, dar poate de aceea spun că am învățat poezie de la prozatori și din povești.

 

Mai păstrați ce scriați atunci?

Mai am caietul de dictando în care am scris romanul ăsta. La fel cum mai am și primul caiet în care am început în adolescență să țin jurnal. Scriu jurnal de pe la 17 ani, uneori cu pauze și oricum nu în fiecare zi. Nu e un jurnal de povestit ce se întâmplă cu mine, în jur și în lume, ci mai degrabă un suport textual pe care mă bazez mult pentru literatura propriu-zisă, un bazin din care unele texte pleacă în volume. Pe măsură ce a trecut timpul și am devenit tot mai conștientă de ceea ce vreau să scriu, rolul acesta al jurnalului a devenit tot mai clar și mai asumat. Dar se mai vede și câte o bucățică de realitate din loc în loc, oameni și întâmplări sau pur și simplu vise.

 

Însă fără să vă gândiți să publicați jurnal?

Nu m-am gândit să public jurnal, deși am tot primit îndemnuri să fac o selecție, s-au adunat peste o mie de pagini până azi. Jurnalul rămâne, însă, un fel de locuință. M-a întrebat cineva odată unde e casa mea și am zis atunci că e unde e Tudor, fiul meu. Dar Tudor crescând și mutându-se de acasă, nemaiavând noi aceeași locuință, am înțeles că spațiul meu de siguranță și de maximă mobilitate este textul respectiv, jurnalul, în care pot exista liber cu mine însămi. Nu am o casă a mea, așa că singurul spațiu real și singura proprietate este jurnalul, mai ales în el găsesc permanent lingouri și pepite pe care le folosesc peste ani. Sunt jurnale și jurnale, jurnale ale oamenilor de lume, care radiografiază o societate, un timp, un mediu… În cazul meu e și un laborator de lucru, și un spațiu în care mă simt liberă și creez acea intimitate de care am eu nevoie cu mine însămi și cu scrisul meu. Și majoritatea poemelor mele din ultimii ani acolo au început.

 

Iar un jurnal care nu a fost scris cu gândul de a fi publicat este cu atât mai autentic.

Acum există acest trend al publicării jurnalelor, dar când am început eu să scriu jurnal și mai ales să citesc nu se punea problema. Îmi place, de exemplu, că la începutul jurnalului vorbeam despre ideea de teritoriu, care mă preocupă și astăzi – am redescoperit asta de curând recitind micul jurnal de început, m-a uimit o anumită consecvență a obsesiilor, să zicem, sau a conceptelor care conțin sensurile importante pentru fiecare dintre noi încă de la început. Întotdeauna m-a preocupat ideea asta, și în volumul la care lucrez acum e un fel de temă în sine: felul cum omul își trasează un teritoriu, ce înseamnă acest teritoriu imaginar, până unde îl împinge, de ce are nevoie de teritoriu, cum funcționează asta la nivel micro, la nivel macro. Vorbeam pentru prima dată despre asta la mijlocul adolescenței mele. În același timp, dacă ar fi să ne imaginăm un recipient care conține totul, atunci acesta e jurnalul, asta a fost funcția lui pentru mine. Dar nu oricum, pentru că nu e o terapie, am fost mereu extrem de atentă cu forma lui, l-am îngrijit ca pe textul literar. Multe poeme, cum spuneam mai devreme, aproape toate în ultimii ani, pentru că scriu mult în laptop, acolo au început. Și dacă scriu în laptop e diferit de atunci când scriu pe hârtie, îmi oferă viteză, o viteză nu numai a scrisului, ci a minții, care îmi convine pentru rapiditatea conexiunilor.

 

Mai scrieți uneori și pe hârtie?

Mai scriu și pe hârtie. Cel mai mult am scris la Paris, când am avut acolo o rezidență și mă plimbăm enorm. Nu puteam să merg cu laptopul după mine, era un laptop mai vechi, greu, și mergeam cu moleskine-ul, mă opream și notam. Dar nu am recuperat niciodată ce am scris acolo, poate doar 20% din acele notații. De aceea nu cred prea mult în acest gen de scris, acum cel puțin, când scriu direct în computer. Îmi notez însă mult în telefon, așa că, atunci când mi-am pierdut telefonul mi-am pierdut și o parte din notații. De aceea tot jurnalul rămâne de bază. Momentul în care recitesc ce am scris în jurnal, și asta nu se întâmplă des, am o mare bucurie să descopăr paragrafe, idei, pe care le iau apoi și le folosesc în literatura propriu-zisă – sunt complete, mature, gata să funcționeze într-un text mare, să aibă o funcție acolo. E ca o surpriză absolută, e ca și cum am pus niște lingouri într-o bancă, într-un moment de transă și am uitat complet de asta, iar apoi, după mult timp, le regăsesc, e un fel de investiție. De fapt, îmi place să mă surprind pe mine însămi cu aceste descoperiri. Altfel m-aș plictisi. Iar acest lucru e posibil pentru că gândirea dintr-o anumită perioadă converge către o destinație și pentru că sunt teme care mă obsedează mult timp. Măcar cu o coerență a obsesiilor pot să mă laud și asta mă ajută să revin la ele de-a lungul jurnalului, care e doar un flux și de idei, și emoțional, un soi de panta rhei sau un flow intim unde totul persistă și totul se schimbă totodată. Și unde se află singurul loc în care pot crea continuitate sau iluzia ei.

 

Cum vedeați poezia atunci când ați început să scrieți?

Eu am venit spre poezie din proză; de fapt, și Floarea de menghină e un poem în proză. Și am mai spus că am senzația că au fost prozatori care m-au inițiat în poezie, și mă gândesc în primul rând la Radu Petrescu, al cărui Jurnal e un reper în scrierea de jurnale, și care are multă poezie acolo. Nu mi-am propus să scriu poezie niciodată. Am crezut că voi scrie proză. Știu doar că la un moment dat am început să scriu Floarea de menghină, poemul inițial, și s-a petrecut totul în trei săptămâni, într-o primăvară. Și asta a fost.

 

Cum vă amintiți azi de primăvara aceea?

Am scris Floarea de menghină în căminul Grozăvești. Și atunci s-a întâmplat ceva, a fost o eliberare, de fapt. Da, locuiam în acel cămin, undeva la etajul II, într-o cameră pe care o împărțeam cu partenerul meu din acea perioadă. Am citit poemul imediat după ce l-am terminat prietenilor mei foarte apropiați, în garsoniera în care locuia atunci Cristi Popescu. Mi-aduc aminte însă că primele pagini, chiar primele, i le-am citit lui T.O. Bobe, tot în cămin, și reacția lui mi-a dat curaj să duc la capăt nebunia asta. În momentul când am terminat de scris, am înțeles că ceea ce scriam e diferit și că sună altfel și față de ceea ce citisem la alții. A fost ceva neașteptat. Aveam o voce, asta m-a și copleșit parțial. De aceea, într-un fel, m-am străduit să nu continui să scriu așa, să tulbur puțin apele, să nu ajung să mă imit, să zicem. Și mi-a luat câțiva ani în care mi-am tot pus piedică, încercând să nu scriu exact sau numai ca în Floarea de menghină, cred că de asta am și publicat atât de târziu volumul propriu-zis, în 2008 (n.r.: Svetlana Cârstean a debutat în volumul colectiv Tablou de familie, 1995. Primul volum individual: Floarea de menghină, Editura Cartea Românească, 2008). Dar toate aceste lucruri, legătura cu prietenii mei, faptul că ne citeam unii altora ce scriam, cenaclul nostru, Central, pe care l-am inventat în facultate, cenaclul lui Mircea Cărtărescu (n.r.: Cenaclul Litere), apoi experiența mea de scris, ezitările mele, deciziile pe care implicit le luam, de a nu publica, de a mai aștepta, iar apoi publicarea și tot ce a adus – toate lucrurile astea m-au format ca poetă, cu siguranță și ca om, m-am schimbat permanent în tot acest timp. Am înțeles, mult mai târziu, că a publica o carte nu înseamnă numai a pune în fapt ceva, a acționa și a culege roadele și poate a căpăta o notorietate, a avea confirmarea vocii tale, ci e și o experiență în sine pentru scrisul tău, un proces. Fiecare publicare schimbă ceva, se termină ceva, începe altceva. De fiecare dată e un fel de next level. Pur și simplu, pentru că publici, pentru că ai niște reacții, pentru că un tip de carte te duce undeva. Evident că am o mare recunoștință față de Floarea de menghină ca față de un om, diferit de mine. Cartea asta a lucrat foarte mult pentru mine. A muncit. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung cu ea în Suedia, cum nu m-am gândit niciodată la relația mea de lungă durată cu Suedia, care a venit tot prin această carte. Și toate astea te fac să capeți o altă conștiință legată de ceea ce scrii – te întâlnești cu alți oameni, ajungi să schimbi felul în care citești pe o scenă, te raportezi altfel la lectură, la scris. Iar lumea poetică e și ea globalizată.

 

Cum vedeți poezia astăzi? Ce s-a schimbat?

Există niște zone comune între poeți din locuri foarte diferite, poate că erau și înainte și nu le puteam conștientiza, însă comunicarea și globalizarea te fac să înțelegi că un poet din Singapore poate avea teme comune cu tine, care vii din România. Chiar și ca voce, nu numai ca tematică, poți întâlni la mare depărtare poeți care îți sunt familiari. M-am bucurat să descopăr forța cu care poetele se impun în lumea poeziei de azi, să descopăr și poete care nu mai sunt, din diverse culturi și spații, și care nu au fost traduse niciodată la noi, m-aș bucura enorm să le traducem și să le publicăm. Vorbesc de Alejandra Pizarnik, o poetă din Argentina cu care criticul literar Simona Sora mi-a făcut surpriza să mă compare când scria despre Gravitație (Editura Trei, 2015). Îmi place mult Yona Wallach, o poetă israeliană, care a murit acum 35 de ani, o iconoclastă în contextul specific al Israelului, o poetă extrem de curajoasă, care m-a transformat. Continui să o citesc și nu cred că e tradusă nici ea cu un volum la noi, dar sunt și poetele contemporane pe care le întâlnești sau pur și simplu le descoperi. Mă gândesc în acest caz la Hiromi Itō, o iconoclastă japoneză contemporană, sau la Arundhathi Subramaniam, poetă indiană. Bineînțeles că mă gândesc și la Suedia, acolo am întâlnit cele mai multe poete.

 

Ați și scris o carte cu una dintre ele.

Da, prin Athena Farrokhzad le-am cunoscut și pe celelalte poete. Helena Boberg, Linn Hansén. Tot în Suedia am văzut și primele DJ-ițe (râde). Dar și la noi sunt poete excepționale. În ultimii ani au fost multe cărți de poezie puternice, publicate de femei. Nu știu ce relevanță are dacă e vorba de un poet sau de o poetă… Când eram mai tânără nu-mi puneam deloc această problemă, nu o conștientizam, era un fel de androginism în care trăiam, mai mult în anii din urmă am început să conștientizez și să înțeleg că există anumite lucruri care trebuie scoase la iveală și spuse, și arătate, în ceea ce privește calitatea poeziei poetelor, și drepturile lor, și vizibilitatea lor, felul în care sunt reprezentate, felul în care sunt prezente în evenimentele culturale.

 

Cum a început prietenia care vă leagă de poeta suedeză Athena Farrokhzad? Și cum a fost să traduceți Vitsvit/ Albdinalb (Editura Pandora M, 2013) și să vă traducă, la rândul ei, volumul de debut în suedeză, apoi să scrieți o carte împreună, Trado? Cum arată prietenia dintre două poete din țări diferite, din culturi diferite?

În 2012, când am participat la atelierul de traducere de poezie organizat de ICR la Stockholm, lucram la Institutul Francez. Aveam un job full time care mă confisca total. Am primit invitația de a merge în Suedia, am acceptat să particip și imediat mi s-au trimis documentele cu poemele poeților suedezi, din care noi, poeții români, trebuia să traducem. Înainte să le citesc, am primit un e-mail de la Stockholm, de la ICR, și mi s-a spus că există o poetă suedeză care deja a ales și că vrea să lucreze neapărat cu mine. Mi-am zis: „Și dacă nu o să-mi placă ce scrie? Va trebui să o resping sau ce o să fac? O să accept?“. Mă și vedeam în situația în care nu o să pot să spun nu. Și în momentul acela am deschis instantaneu documentul cu poemele ei ca să tranșez această situație. Citesc nenumărate manuscrise de poezie, uneori le deschid la prima pagină și le mai redeschid mai târziu sau mă lămuresc din prima, dar cu Athena a fost ceva extraordinar. Era atât de fără asemănare cu nimeni altcineva, te convingea definitiv de la primele rânduri. Atâta forță, combinată cu atâta poeticitate, atâta precizie. Îmi place să cred că poezia e precizie. Și am zis atunci: „Da, vreau și eu să lucrez cu ea! O să încep să traduc chiar acum“. „Nu, nu, trebuie să vii aici să lucrați împreună, traducându-vă reciproc textele.“ Și așa am mers pentru prima dată în Suedia, era îngrozitor de frig – asta a fost prima variantă a Suediei pentru mine. Am lucrat într-o pădure, tot acolo era și facultatea unde Athena preda scriere creativă și literatură, exista acolo o bibliotecă a campusului deschisă 24 din 24 de ore, era Paștele… Chiar în Săptămâna Mare plecasem din România, afară încă mai ningea, căprioarele traversau pădurea, le vedeam prin geamurile mari, și noi lucram. A fost de la început un tip aparte de întâlnire, de comunicare cu Athena. Țin minte că atunci când am văzut-o – era atât de frumoasă! –, am descoperit în primul rând că limba noastră comună e franceza și i-am zis: „Tu îmi amintești de cineva“. Athena e născută la Teheran, părinții ei au fost revoluționari în timpul revoluției iraniene din anii ’80, au emigrat în Suedia când ea avea doi ani. Vine dintr-o familie de revoluționari comuniști, gânditori marxiști… „De cine?“, m-a întrebat. „Semeni cu Marjane Satrapi, regizoarea, i-am spus, poate o știi, cea care a făcut filmul Persepolis.“ Iar ea mi-a spus: „Ah, da, e verișoara mea“. Și așa am rezolvat problema rudelor și a limbii în care vorbeam, în primele zece minute. Îmi mai aduc aminte apoi o discuție care cumva a trasat toată linia de apoi. Traduceam din Floarea de menghină și ajunsesem la următoarea frază: „Tatăl meu m-a învățat tisa, molidul, pinul și bradul“. Și ea mi-a zis: „Tisa, molidul, cum să traduc eu asta? Sunt niște cuvinte compuse în suedeză, toate cu grön (verde) în capăt”. Și i-am zis: „Dar tu trebuie să găsești cuvinte diferite, altfel e monoton, eu am o enumerare aici“. Negociam la sânge în traducere și așa a rămas. După ani de zile, în public, în fața a două sute de oameni, într-o bibliotecă minunată din Stockholm, când am început să povestesc spontan secvența asta, cei din sală au început să murmure. Și atunci ea a zis: „Știi, te-am mințit, pentru că există în suedeză cuvinte separate pentru toți acești copaci, dar mie îmi era lene să mă gândesc la ele (râde)“. „Eu nu știu cuvintele acelea“, a mai zis Athena, „tatăl meu nu m-a învățat tisa, molidul, pinul și bradul“. Știu că am întrebat-o: „Dar ce te-a învățat pe tine tatăl tău, dacă nu te-a învățat copacii?“. Vreau să spun că eu detestam de fapt ieșirile educative, premeditate de tatăl meu, în care după ce mă învăța, mă întreba: „Deci, ce e ăsta?“ Și eu spuneam: „Molid“. Iar el zicea: „E pin, îmi pare rău, trebuie să mai repetăm“. Bun, și am întrebat-o: „Pe tine, tatăl tău ce te-a învățat?“. Și ea a zis: „Pe mine tatăl meu m-a învățat condițiile de producție. La Marx“. Așadar, erau foarte interesante decalajele și asemănările dintre noi. Odată, pe când lucram via Skype, eu din România, ea din Suedia, îmi spunea despre ceva din cartea ei: „Asta e o expresie fixă din Marx“. Și eu tot încercam să-i dau variante, iar ea nu era mulțumită de finețea redării mele. Și mi-a spus: „Ia Capitalul de Marx din bibliotecă și vezi că la pagina X“. „Care Capital, Athena? Eu n-am Capitalul în bibliotecă.“ Așa au stat lucrurile. Erau multe diferențe și multe asemănări, dar mereu ne-am dorit să lucrăm împreună. Eu am plecat din Suedia înainte ca workshopul acela unde ne-am cunoscut să se încheie, pentru că tatăl meu a murit chiar atunci, când eram acolo. Acest lucru a dat o anumită anvergură lucrurilor. Pentru că, așa cum spuneam, în momentul în care noi aveam acest dialog despre tisă și molid și tații noștri, ne-am dus într-o direcție în întâlnirea noastră, în contactul uneia cu cealaltă. Mai precis, am explorat în paralel experiența familiilor noastre, a moștenirilor familiale, a nevoii de a scrie ca înțelegere a acestor moșteniri. Stăteam la fiecare rând din Floarea de menghină și din Vitsvit, explicam fiecare detaliu – peste ani am auzit-o pe Athena spunând tot în public, în Suedia, că din Floarea de menghină a învățat despre comunism, traducând, mai mult decât din toate documentarele. Și la o zi, practic, după această discuție și această confruntare a realităților noastre, a murit tatăl meu și a trebuit să vin în țară. Atunci am fost sigură că în Suedia nu mă voi mai întoarce niciodată. Am început să scriu primul poem din ceea ce avea să fie peste doi ani Gravitație chiar în trenul care mă ducea la înmormântarea tatălui meu și totul era deja foarte legat de Athena, vorbeam la plural în acel poem al fetelor care au moștenit vechile revoluții ale taților lor. Aveam această perspectivă a noastră ca fiind fiicele unor revoluții vechi, ale unor revoluții care, într-un fel sau altul, eșuaseră.

 

După ce v-ați tradus una celeilalte volumele de debut, folosindu-vă de limba franceză, ați scris împreună o nouă carte, la propunerea editorilor suedezi: Trado, volum lansat în Suedia în 2016 și apărut în același an și în România, la Editura Nemira. Cum a fost să scrieți împreună?

Traducerea e un proces de transformare, mai ales când nu știi limba celuilalt. Prin intermediul traducerii am cunoscut-o pe Athena, apoi am cunoscut mediul literar suedez, poeții suedezi, și asta înseamnă mult. Trado în sine a fost o experiență unică, și ca scriere a cărții, și ca receptare a ei. La Biblioteca Regală din Stockholm au avut o problemă în a-i găsi locul pe raft. Era un fel de OZN greu de catalogat. Putea fi pus la carte străină, la carte tradusă, la carte suedeză, la carte de poezie, la carte colectivă, la carte de teorie a traducerii și tot așa. Trado a dus la capăt, datorită intuiției și curajului a doi editori extraordinari, Gunnar Nirstedt și Per Bergstrom, tot procesul genuin pe care Athena și cu mine l-am inițiat și parcurs pentru a ne citi de fapt una alteia textele și care este de fapt scopul oricărei traduceri. Orice călătorie într-un alt spațiu poetic te aduce în fața unei alte realități. Și te schimbă. De exemplu, o mare surpriză pentru mine în 2019 a fost să merg la New York și să citesc, în trei locuri diferite, iconice pentru poezia americană. A fost tot un proiect excelent al ICR-ului, de la New York de data aceasta, condus de Doru Branea, iar acolo am avut alt gen de surprize. Nu mă gândeam că poezia pe care o scriu ar putea interesa vreodată publicul new-yorkez. Și simplul fapt că citești într-un anumit mediu, cu anumite obișnuințe poetice, și că poți vedea cum reacționează publicul, te face să reconsideri ce ai scris. Un public nou poate vedea alte lucruri în textele tale, la fel ca și traducătorul, fațete pe care tu nu le-ai văzut până în acel moment.

 

Câtă autobiografie există în scrierile Svetlanei Cârstean? Spuneați că la un moment dat aveați impresia că vă inventați amintiri…

Dar noi toți ne inventăm amintiri, cu siguranță, eu sunt din ce în ce mai convinsă de asta, noi facem permanent un decupaj al vieții noastre. Și pentru asta nu e nevoie să scriem sau să devenim scriitori. Este evident că aș putea să aleg să spun multe alte lucruri, dar la fiecare rând, când scrii sau doar povestești, faci anumite selecții și alegeri. Ce mai înseamnă autobiografia când totul este prelucrat? Când noi înșine, fără să scriem, facem niște decupaje, inconștiente, și reținem anumite lucruri sau le reținem într-un anumit fel? Suntem ficționali prin definiție. Nu suntem nici unul dintre noi un Dumnezeu ubicuu și atotștiutor și nu putem să trăim decât prin decupare. Scriitorul este cel care încearcă să confiște cât mai mult din realitatea din jur. Sau să intermedieze ceva ce e de spus despre acea realitate, într-o gândire care e poetică sau prin mecanisme poetice de decupare, în cazul poetului. Ce mai e autobiografia dacă eu îmi amintesc într-un anumit fel lucrurile și vine băiatul meu sau mama mea sau un prieten și-mi spune: hai să fim serioși, că n-a fost chiar așa? Asta pentru că fiecare are varianta lui sau ficțiunea lui despre ceea ce am trăit împreună. Cu atât mai mult asta e valabil atunci când scriu și fac în mod deliberat unele alegeri în text, pentru că am anumite intenții, pentru că am un stil, pentru că am un tip de voce, pentru că mă interesează anumite teme. De altfel, nici nu cred în literatură drept colecție de amintiri pur și simplu. Literatura înseamnă să creezi prezent, scrisul e prezent și prezență, chiar dacă se strecoară acolo schije din memoria ta.

 

Interviu realizat la Iași, în cadrul FILIT 2019.

 

FOTO 1: Maria Nițu

 






Galerie foto

Interviu cu poeta Svetlana Cârstean: „Suntem ficționali prin definiție”
Interviu cu poeta Svetlana Cârstean: „Suntem ficționali prin definiție”




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *