Dezbateri

“Sunt cârcotaş. Ironic. Bătăios. Sceptic. Depresiv. Glumeţ. Greu de suportat” – Radio România Cultural


Valentin Protopopescu realizează sâmbăta, la Radio România Cultural, emisiunea “Texte și pretexte”. Doctor în filosofie, a scris șapte cărți și a tradus 25 de volume și piese de teatru. Este un mare iubitor al tenisului, pe care l-a și jucat la un moment dat și pe care, de ani buni, îl comentează  la Eurosport. Lucrează în prezent la o carte despre un mare sportiv român, campion mondial. Despre radio și lumea sportului alb, despre pasiuni, prietenia cu colegul de emisiune, Răzvan Dolea, și vremurile actuale, povestește Valentin Protopopescu, în cele ce urmează:

 

Despre ce se vorbește,  în perioada aceasta de pandemie, la “Texte și pretexte”, emisiunea pe care o realizați, în fiecare sâmbătă, de la ora 12:00, la Radio România Cultural?

 

Fiind vorba despre o emisiune de tip magazin, abordăm multe teme, toate legate de ceea ce se numeşte a fi cultura urbană – literatură, istorie, teatru, ştiinţe umane, film, sport etc. Avem o idee de fundal, pentru elucidarea căreia invităm o personalitate culturală în măsură a dezvolta tema. Apoi, vin rubricile tradiţionale, extrem de diverse: Memoria între ghilimele, realizată de Răzvan Dolea, o abordare legată de spuse şi date istorice din acea săptămână; Concursul ediţiei, şi el strâns legat de calendarul evenimentelor şi datelor din acele zile; rubrica numită Conexiuni, în care colega mea Georgeta Drăghici analizează întâmplările culturale internaţionale relevante; la Respiro sportiv, eu aduc în discuţie evenimentul sau personajul sportiv major din ultima perioadă; în fine, la Ora veselă, ne amintim că adevărata actualitate este cea perpetuă, de aceea selecţionăm din Arhiva de Aur a SRR momente, monologuri şi scenete umoristice în mari interpretări şi puneri în scenă.

 

Sunt subiectele mai greu de găsit, în contextul actual?

 

Fireşte, pentru că închiderea secţionează relaţiile între oameni, îi împiedică să se întâlnească, să se coaguleze în jurul unor idei sau evenimente, exclude festivalurile, lansările de carte, vernisajele de artă frumoasă şi spectacolele de film şi teatru. Online-ul reprezintă o soluţie de avarie, însă nu e cazul să ne facem iluzii: la fel ca învăţământul de la distanţă, este fix un Ersatz, un compromis, o iluzie, o temporizare. De aceea, temele le inventăm, facem apel la prieteniile intelectuale, rememorăm şi proiectăm, ocolind cât se poate de mult actualitatea sanitară, una care induce depresie, angoasă şi rele umori. Saturaţia tematică pandemică restrânge universul cultural şi aplatizează inteligenţa critică a oamenilor, or, prin lege, postul nostru este chemat să promoveze şi să producă fenomen cultural, să educe şi să informeze despre întâmplările acestui domeniu, grav afectat acum de restricţiile medico-sanitare.

 

După prima emisiune la radio, am fost să beau o bere rece în Cişmigiu, sus, la Cetăţuie 

 

Lucrați în radio de peste 20 de ani. Mai este ceva ce vă surprinde, ce nu știți legat de meseria asta?

 

… Mai precis, de un sfert de veac. Cred că am văzut multe şi sper că am învăţat destul. O observaţie: chiar dacă înţeleg altfel lucrurile, nu pot să spun că această integrare cognitivă, această sapienţă experienţială îmi face viaţa mai uşoară. Dimpotrivă, cu cât pricep mai mult, cu-atât realizez că nu pot îmbunătăţi întru nimic situaţia. Iar rana narcisică sporeşte neîncetat. În general lumea nu merge într-o direcţie bună, e suficient să privim doar la alegerile americane.  Sau să ne uităm la ce filme se fac astăzi, la ce filosofie se scrie, la ce muzică se compune. Moral şi estetic, ne ducem în cap. Omenirea e în derută. Pandemia nu e decât un detaliu, ultimul venit pe o listă lungă. De ce ar fi mai bine într-o instituţie de cultură dintr-o ţară săracă, aflată la marginea Europei, care Europă se află la marginea lumii?

 

În ce împrejurări ați descoperit că vreți la radio? Ce v-a atras aici?

 

O  să râdeţi, am ajuns la radio printr-o întâmplare. Un coleg de facultate, un jurnalist binecunoscut astăzi, mi-a zis că aşa boem cum mă ştie, locul meu ar fi în redacţia literară a radioului public cultural, unde sunt mulţi poeţi, antropologi, istorici, traducători etc. Şi pentru că se ivise un loc, soţia acestui amic m-a invitat la un interviu. Unul care nu s-a mai ţinut în acel an, căci eu am plecat la bursă doctorală la Paris, dar am revenit peste trei ani, când am luat concursul şi am fost angajat permanent, lăsând în urmă statutul de colaborator. Nu ştiam mare lucru despre munca în radio, dar mi-a plăcut ce am descoperit aici, m-au fermecat mulţi dintre colegi, era o atmosferă bună, aveam ce să învăţ, ce să polemizez, viitorul suna bine. Ce-i drept, situaţia de-acum nu mai seamănă cu cea din 1996, o spun cu regret. Din multe motive. Nu le dezvolt, că îmi creşte glicemia şi nu găsesc Siofor 1000 în farmacii.

 

Mai știți când ați intrat prima dată pe post, despre ce ați vorbit și care a fost primul lucru pe care l-ați făcut după ce ați ieșit din studio?

 

Deşi am început să sufăr de o amnezie selectivă galopantă, paradoxal sau caraghios, chiar îmi amintesc ce mă întrebaţi. Primul interviu l-am făcut cu Andrei Pleşu, chiar în redacţia Dilemei, care pe-atunci nu se învechise şi chiar părea ceva destul de nou şi de proaspăt, nu se manierizase. Am vorbit despre Revoluţie, curaj anticomunist, expectanţe intelectuale şi speranţe politice. Ce am făcut după ce am ieşit prima oară din cladirea din strada Berthelot? Am fost să beau o bere rece în Cişmigiu, sus, la Cetăţuie… Astăzi, cârciuma aceea s-a închis ‒ şi e păcat.

 

Au existat oameni, printre noii colegi, care v-au încurajat să faceți asta sau care v-au tras înapoi?

 

Au fost colegi, marea majoritate, care m-au încurajat să rămân în radio. Mă refer la Georgeta Drăghici, la Florentin Pavlovici, la Titus Vîjeu, la Ileana Corbea, la Nicolae Breb-Popescu, la Dan Verona, la Eugen Lucan, la Dan Şanta, la Liliana Ursu, la Ioan Moanţă, la Ştefan Ghidoveanu, la Emil Buruiană, la Victoria Dragu, la Liviu Grăsoiu, la Ioan Diaconu sau la Ioana Diaconescu. Iertat să fiu dacă nu îi enumăr pe toţi. Unii nu mai sunt printre noi, Dumnezeu să-i odihnească.  Oameni buni, cu care poate că nu cădeam mereu de acord, dar care erau civilizaţi, generoşi şi foarte empatici.

 

Eu nu mai cred în scris, nu am deloc convingerea că pot spune lucruri care să-i intereseze pe oameni

 

Ați absolvit Facultatea de Filosofie, dar ați studiat și estetica teatrală, la Cracovia, și aveți un master în literatură comparată obținut la Paris. De asemenea, ați tradus numeroase cărți. De altfel, și scrieți cărți. Lucrați la vreo carte anume, în această perioadă? Este perioada asta de pandemie, de izolare parțială, bună să te așezi la masa de scris?

 

Da, e corect ce spuneţi… În plus, am şi un doctorat în filosofie la Bucureşti. Cred că am tradus vreo 25 de titluri, atât volume, cât şi piese de teatru. Ca autor, am semnat şapte volume. Una peste alta, cred că s-au adunat peste 1000 de eseuri, cronici, studii, polemici şi interviuri publicate în majoritatea revistelor culturale din ţară. Am publicat şi la Paris, la PUF. Câtă energie am risipit cu aceste lucruri… Problema cu mine e că gândesc ca Paul Goma, fără să am curajul sau nebunia acestuia ‒ şi fără să sufăr de nobila lui grafomanie, nici de imensul lui talent. Eu am înţeles cam de pe la jumătatea primului mandat al lui Băsescu cât de mult bălteşte democraţia în ţară şi cam care este temeiul real al elitelor noastre. Nu sunt de acord cu ce se întâmplă la noi şi sunt convins că tara esenţială a elitelor româneşti, de ieri şi de azi, ca şi de mâine, este foarte proasta aşezare morală, darea cu stăpânii şi cosmetizarea frumoasă a adevărurilor urâte. Mie nu îmi trebuie un asemenea joc. Îmi văd de treabă cât pot, în rest, viaţa merită să fie trăită tocmai pentru că la vie est ailleurs, cum zicea Kundera, ultimul mare poet comunist din Cehoslovacia, ulterior mare prozator disident şi refugiat politic.

În principiu, izolarea acasă din pandemie ar trebui să ne îndemne la reflecţie, la imaginaţie, la scris. Însă eu nu mai cred în scris, nu am deloc convingerea că pot spune lucruri care să-i intereseze pe oameni, în general oamenii nu se interesează de lucruri care să mă pasioneze pe mine, în fond, contemporanii mei au device-urile, magicul internet, reţelele de socializare, or eu nu vreau să obnubilez bucuria generaţiei mileniale spunând că regele este grozav de nud ‒ dacă permiteţi pleonasmul.

 

Când va fi să fie… despre ce v-ați propus să fie următoarea dvs. carte?

 

Da, lucrez la o carte, nu vă pot spune prea multe, eu o scriu, o construiesc, dar nu e povestea mea, o va semna altcineva. E vorba despre povestea unui mare sportiv român, campion mondial, un om care înoată în ape libere şi care are curajul teribil de a înfrunta frigul, arşiţa, rechinii, leii de mare şi hipotermia.

 

Am stat la un metru de Nadal, dar nu am îndrăznit să-l abordez

 

Sunteți pasionat de jocul de tenis. De altfel, la Eurosport, comentați majoritatea meciurilor de tenis. Când și cum ați prins drag de acest sport? L-ați practicat?

 

Ei, la Eurosport suntem o echipă, una mare şi bună, comentăm în funcţie de programare, una echilibrată, nici nu ar fi posibil ca un singur om să comenteze foarte mult, gândiţi-vă doar că un meci masculin la Roland Garros, pe zgură, suprafaţă lentă, o confruntare în sistemul trei din cinci seturi, poate dura peste şase ore. Să vorbeşti şase ceasuri te sleieşte, e un efort de concentrare care te epuizează… Ce bine că vine un coleg să te schimbe!

Iubesc sportul alb de când aveam opt-nouă ani. Am fost contemporan cu Borg, cu Vilas, cu Connors, cu Pecci, cu McEnroe, cu Clerc, cu Noah, cu Lendl, ba l-am prins şi pe Năstase şi chiar şi pe Laver jucând. Îmi amintesc de finala din 1980 de la Roland Garros, când Evert a învins-o cu 6-0 6-3 pe Virginia Ruzici… Era o altfel de lume, Gerulaitis fuma marijuana, bea de stingea, dansa până dimineaţa în Studio 54, apoi juca la prânz şi cîştiga! Azi nu mai e de imaginat aşa ceva, totul e poliţienesc, e ca în 1984 al lui Orwell, jucătorii nu mai comunică, premiile exorbitante i-au transformat în roboţi, fiecare cu stafful lui, cu bula lui. Pe-atunci era o lume romantică, astăzi discutăm doar despre milioane de dolari, procente şi vitamine. Ah, să nu uit, şi despre ideologie.

Am jucat tenis, dar strictamente ca plezirist, cum se spune. Alergam mult şi repede, asta era principala mea calitate. Fiind de modă veche, reverul îl jucam cu o mână, iar dreapta o loveam plat, cu foarte puţin lift. Eram îndrăgostit de slaisul de backhand. Din păcate, mi-am distrus ambii genunchi, având de toate, ca o şaorma libaneză: şi menisc ciupit, şi ligamentele rupte (ambele), şi chist Becker. Mi-am cumpărat orteze, sper să mai pot juca, dar trebuie să fiu mult mai atent.

 

Care este cel mai tare meci de tenis pe care l-ați văzut și pe care l-ați comentat?

 

Finala de la Roland Garros din 2005, cea dintre Nadal şi Puerta. Paradoxul determină ca eu să comentez acea finală în 2020, exact în vremea Roland Garros-ului, anulat în calendar din pricina noului coronavirus şi relocat la finele lui septembrie.  Eurosport a avut această excelentă idee, să supună votului publicului primele cinci finale din punctul de vedere al spectaculozităţii, eu făcând trei meciuri de manual: Nadal vs Puerta, Noah vs Wilander şi Agassi vs Medvedev. Eu sunt mare fan Nadal, era prima lui finală la Porte d’Auteuil, abia împlinise 18 ani, înfrunta un argentinian, şi el tot stângaci, pe Mariano Puerta, care avea apoi, prin octombrie, să fie descalificat, deoarece se dopase. Finală încântătoare, între doi zgurişti pur sânge, câştigată în patru seturi de Taurul din Manacor.

 

Ce jucători de tenis celebri ați cunoscut? Cui ați dori în mod special să-i strângeți mâna și ce i-ați spune?

 

Mă mândresc cu faptul că i-am adresat o întrebare lui Federer la conferinţa de presă de la Roland Garros, una consemnată în buletinul oficial, în 2010. Am făcut interviuri cu Santoro, cu Tsonga, cu Gasquet, cu Victor Hănescu. Deşi am stat la un metru de Nadal, nu am îndrăznit să-l abordez. Era ca şi cum un atenian s-ar fi întâlnit cu Apollo pe stradă, în agora. Ce să-i spun? Dar am respirat acelaşi aer cu Rafa, mă mândresc cu asta. Dacă aş mai avea şansa să-l întâlnesc, i-aş mulţumi pentru ce a făcut în sportul alb. Nadal e un model pentru copiii de pretutindeni, cred că asta contează cel mai mult.

 

Colegul meu, Răzvan Dolea, zicea că a stat cu mine mai mult decât cu cele două soţii ale lui la un loc

 

Ați studiat aprofundat opera lui Cioran. De altfel, teza dvs. de doctorat este despre Emil Cioran. Cu toate astea, într-un interviu, acum mai bine de zece ani, ați declarat Între Andre Agassi și Emil Cioran, nu l-aș da pe primul. Vă mențineți afirmația? Puteți să explicați, pe scurt, de ce nu-l mai “iubiți”, ca în tinerețe, pe Cioran, și de ce e Agassi preferatul?

 

Afirmaţia are destul teribilism, recunosc. Dar nu e numai exagerare în ea. Până să-l iubesc pe Cioran, mai întâi l-am citit şi apoi l-am hermeneutizat psihanalitic, adică l-am demitizat. Eram tânăr pe-atunci. Astăzi nu l-aş mai interpreta în nici un fel. Doar l-aş citi şi m-aş delecta cu înţelepciunea lui, cu stilul lui de neegalat. Un sceptic, un sarcastic, un tip care înţelesese despre ce anume e vorba pe lume. Ultimul mare cititor al omenirii. Fireşte, în comparaţie cu semianalfabeţii feisbucişti de azi. Dar Cioran ţinea de altă epocă, în vreme ce Agassi e foarte actual, mă rog, era, că am zis acel lucru prin 2010 cred, lucrurile s-au schimbat dramatic între timp, acum redescoperim deliciile autoritarismului şi ne băgăm sub pat de frica virusului. Asta nu mai e viaţă, iar Andre Agassi era un tip foarte viu, un personaj colorat şi un mare povestitor. Nici o legătură…

 

Când ați început să colaborați cu Răzvan Dolea, colegul dvs., alături de care lucrați la “Texte și pretexte”? Ce vă leagă?

 

Emisiunea a debutat în noiembrie 2005. A fost o provocare, eu eram stelist, el rapidist, el istoric, eu absolvent de filosofie şi fan al freudismului, dar a fost bine, surprinzător de bine, aveam ce ne spune, eram spontani, polemici, dezinvolţi şi nu dădeam doi bani pe prejudecăţi şi birocraţie. Suntem prieteni, Răzvan zicea că a stat cu mine mai mult decât cu cele două soţii ale lui la un loc ‒ şi nu cred că exagerează.  O minte mare, un om generos, cu o viaţă deloc simplă, lovit acum de o boală degenerativă. E paradoxal, însă doar ascuţimea minţii a mai rămas din acel Răzvan pe care-l ştim cu toţii… Viaţa nu e dreaptă deloc. Din septembrie 2020 o am alături pe Georgeta Drăghici, pe Răzvan îl abordez exclusiv telefonic, el nu se poate deplasa fizic.

 

Cum sunteți dvs. în viața de toate zilele?

 

Cârcotaş. Ironic. Bătăios. Sceptic. Depresiv. Glumeţ. Greu de suportat. Excesiv de minoritar în opinii. Radical. Capabil să mă răsucesc, dacă realitatea mă dezamăgeşte, evadând din încremenirea în proiect. Dar şi previzibil, ritualizat, comod şi leneş. Alternez hiperactivitatea de zi şi de noapte cu zacerea sistematică. Paradoxal.

 

Îmi plac filmele cu samurai. Îmi face mare plăcere să beau bere rusească sau whiskey irlandez, cu prietenii

 

Ce alte pasiuni aveți, în afară de tenis și filosofie? Ce vă place să faceți, în timpul liber?

 

Citesc mult. Mă rog, nu atât de mult cât aş vrea. Regăsesc mari meciuri de tenis, din acelea vintage, de pildă îmi face plăcere să-l văd jucând pe Lew Hoad sau pe Bill Tilden, mi se pare colosal să revăd semifinala dintre Borg şi Gerulatis din 1977 de la Wimbledon.  Mă uit la seriale istorice, gen Vikingii sau Ultimul regat sau Britannia. Să nu uit de Homeland sau Peaky Blinders. Îmi place mult Woody Allen. Admir cinematografia niponă, îmi plac filmele cu samurai. Şi da, îmi plac şi filmele fantasy, ecranizările după Tolkien sau J.R.R. Martin, Game of Thrones. Îmi face mare plăcere să beau bere rusească sau whiskey irlandez sau rom din Venezuela cu prietenii, punând ţara la cale, deplângând absenţa zilei de mâine şi râzând tautologic de proşti. Şi îmi plăcea să călătoresc. Până să vină marea închidere/marea resetare, în 2019, am fost în Portugalia, vizitând tot, mai puţin sudul şi Algarvele, am fost la Tokyo şi la Kamakura şi am petrecut o săptămână la Londra, călătorind şi la Cotswolds, Oxford  şi Stratford upon Avon. După ce am descoperit Madara şi Pobiti Kamani, în Bulgaria.

 

Despre ce anume v-ați dori să vorbiți, în curând, la “Texte și pretexte”?

 

Despre călătoria în Tibet a terapeutului şamanic Andreea Ionescu. Un ascultător s-a supărat că promovăm pseudo-ştiinţa, însă îmi pare rău, omul, cu tot respectul, nu a priceput nimic. Când cineva îţi deschide o lume, nu trebuie să o respingi pe motiv că ardeleanul nu crede în posibilitatea girafei de la Zoo pe care tocmai o priveşte…

 

 

 



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *