Interviuri

„Scriam, înaintam ca legată la ochi, neștiind cât mai am de mers sau dacă n-o să cad în gol“ – Suplimentul de cultură


„o frază, una singură, după atâta construcție, și ai dinamitat tot romanul, l-ai încărcat cu sensuri, m-ai forțat să o citesc și răscitesc, completată de celelalte două fraze care îi urmează. nu mi-a venit să cred, am fost înmăr­murită pur și simplu câteva secunde, apoi, îți mărturisesc, am râs. cu poftă, în timp ce soarele răsărea, singură în bucătărie; am spart liniștea dimineții. am râs pentru că mi-am dat seama că mă păcăliseși, în stilul tău specific, că am picat în capcane, n-am văzut cârligele în text, n-am bănuit deznodământul, am fost o cititoare inocentă. după atâtea și atâtea, când pot vedea încotro se duce un autor într-o carte, pot calcula variantele pe care le are, pot prevedea lucruri, aici am fost oarbă. complet oarbă. mi se pare incredibil!“

Cele de mai sus sunt (o bună parte dintre) rândurile pe care i le-am scris Dorei după ce am citit Bastian (Polirom, 2020), al cincilea roman al său. Am ales această introducere extrem de atipică pentru un interviu (realizat de subsemnata, cel puțin), în detrimentul unor repere biografice și a unor observații mai fine, mai atent formulate, din numeroase motive, dar mai ales pentru că spune multe, cred eu, atât despre noul său roman, cât și despre dialogul pe care îl veți citi (cu plăcere, sper).

 

Nu-mi doresc să divulgăm ceva vital, să frângem cititorilor surpriza descoperirii, însă știu că e un travaliu aparte distilarea esenția­lului în titlu. Așadar, cum ai ajuns la numele acesta, Bastian?

Din disperare, în ultima zi. „Somată“ de editură să dau, în sfârșit, varianta finală a romanului, dar și a titlului. Asta e, dacă mi se lasă pe mână un text încă nepublicat, lucrez pe el la nesfârșit. Alegerea ti­tlului a fost și pentru mine o problemă la toate romanele. Apro­piații îmi reproșează încă unele dintre ele, Pudră, de exemplu. E drept, un titlu care i s-ar fi pliat ca o mănușă ar fi fost Învierea. A trebuit să recurg la acest Pudră – cu referire la pudra cu care omul este „aranjat“ pentru drumul de dincolo, dar și la pulberea/ măcinarea/ zădărnicia lumii ăsteia etc. – tocmai pentru a evita un titlu gata „luat“. Și luat de cine! Persistă acest obicei, al unor confrați, de a prelua titluri celebre, de mult consacrate, devenite de-a dreptul mituri. E-un câștig sau o pierdere o asemenea îndrăzneală? Cred că, alegând un titlu „adjudecat“, nu faci decât să-ți asumi din start postura subalternă, frauduloasă în fapt. În ce mă privește, exact din motivul ăsta, am evitat la toate romanele titluri care li s-ar fi potrivit. Abia acum, la al cincilea, pentru prima dată, am fost tentată și eu s-o fac. Prăbușirea Casei Carp… cum ți se pare? A fost primul care mi-a venit în minte. Și la care am renunțat imediat, cu regret. Să-l preiau, pentru a sugera ce?! Un surogat declarat în marginea capodoperei lui Poe? Cu toate că și el i s-ar fi pliat doar în parte. Casa Carp numai Casa Usher nu e. Chiar dacă celor două texte li s-ar putea găsi destule filoane comune, haide să le numesc chiar eu: atmosfera melancolic-lugubră, piscina casei Carp „aducând“ cu lacul în care se oglindește castelul lui Roderich Usher, un duh precum cel al surorii aceluia plutind oarecum și prin romanul meu, prăbușirea construcției… Similitudini, palide totuși, pe care le-am constatat doar după încheierea romanului, când, abia atunci, m-am apucat să recitesc, după mulți ani, textul lui Poe, în cele două variante de traducere pe care ni le oferă ediția lui Liviu Cotrău, din 1990. Sigur, refrenul acestei sintagme nu-mi venea din neant, mi se declanșase instantaneu, așa cum ni se declanșează întreaga moștenire culturală de care dispunem. E complicat. Dacă nu ai titlul dinainte în cap, abia după ce te scuturi de bântuirile ei începi să frunzărești prin roman după acel termen generic adecvat sau după acea sintagmă care să-i lumineze din fundal cât mai explicit, sau măcar aluziv, conți­nu­tul. Ca apoi, oprindu-te la ceva, să pornești să cauți prin site-urile bibliotecilor universitare, ale enciclopediilor dacă n-a fost deja „luat“. De regulă, îl găsești. Cauți altă variantă, o confrunți și pe aia și, în fine, abia când crezi că ai ales ce trebuia, comiți cea mai mare greșeală: le-o comunici familiei și apropiaților. Aici se declanșează coșmarul. Nu se pun de acord, ce-i excepțional pentru unul e penibil pentru celălalt. Pentru ca în final, generoși, înțelegători, să te părăsească toți: dar tu fă ce vrei, firește, tu ești autorul, n-asculta de noi… După ce-au reușit să te dezmânte cu totul, să te facă să simți că „e ceva“ cu el, să nu-ți mai pri­ască. Totuși, nu-i rău. O iei de la cap, cauți, sondezi, nopțile îți sună în creier doar frânturi de vorbe, vorbe, vorbe, te trezești buimac și neajutorat. Romanul e gata, n-ai titlu. Doar credința că unul nepotrivit îl poate distruge, îi poate distorsiona rațiunea de a fi. Și-atunci, a venit acest Bastian, ca o iluminare. Un cuvânt. Numai unul. Esențial. Fără nici o trimitere nicăieri. Pentru că însuși numele personajului s-a născut în ultima clipă. Doar pentru că mi-a plăcut.

 

Pentru că veni vorba, se practică în critică un soi de detectivistică a influențelor literare, dacă mi se permite formularea aceasta. De exemplu, în prima cronică pe marginea noului roman, apărută în „România literară“ (nr. 44/2020), Marius Miheț menționează multe referințe critice, de la ipoteza pe care o consideră sartriană, de la miza cinică a lui Philip Roth și până la André Gide, Ian McEwan, Dostoievski ori Shakespeare. Știu că toți aceștia sunt autori pe care i-ai citit, pe unii cu vădită plăcere. Îți asumi totuși ceva dintre aceste posibile influențe în Bastian?

Cum spuneam, de mult nu mai putem face abstracție de memoria noastră culturală. Doar că, scriindu-mi romanele, eu nu mizez pe construcții epice care să paraziteze altele, originale. Nu agreez rescrierea miturilor/ temelor/ motivelor de mult statuate, a poveștilor, a legendelor sau a biografiilor. Chiar m-am amuzat, du­pă încheierea lui Bastian, să mi-l amintesc și pe Raskolnikov și să „prevăd“ vreo paralelă, fie și în răspăr, cu celebrul personaj. M-am liniștit dându-mi seama că, în timp ce „supraomul“ dostoievskian fusese tentat de făptuirea răului fără cenzură, protagonistul meu, oricât și-ar forța mușchii, nu e decât un depresiv fragil, incapabil de crimă. Mai degrabă, poate, o umbră clătinată a lui Hamlet. Interpretări se pot face la infinit. În modul în care protagonistul meu vrea să ispășească o vino­văție sau alta, n-am intenționat nici o aluzie, nici la Raskolnikov, nici la Hamlet, la nimeni.

 

Cum ți s-a dezvăluit subiectul cărții? Ce-a fost mai întâi: o stare, un sentiment, o temă, o poveste auzită sau un personaj?

O invidie persistentă, sâcâitoare. Totul a pornit de la o editură. Cum erau multe inițiate în anii ’90. Se numea „Sigmund Freud“, profilată pe psihanaliză, tutelată profesionist de psihologul american de origine română Florin V. Vlădescu. O editură în care și familia mea s-a implicat. În final, ea a reușit să scoată câteva volume esențiale în domeniu, încă needitate la noi, la a căror traducere a colaborat și fiica mea, Laura Pa­vel, și la a căror corectură m-am angajat eu. Nu scriam pe atunci roman, nici nu știam că voi scrie vreodată, însă mi-a plăcut enorm titlul unuia dintre studiile Melaniei Klein (n. în 1882, la Viena), discipolă a lui Freud, autoarea unor teorii inovatoare în psihoterapia copiilor. Acel titlu pe care l-am invidiat și care m-a bântuit ani la rând este Iubire, vinovăție și re­parație. Mai ales că el mi se părea mai degrabă potrivit unui roman decât unui studiu de specialitate. Știu, la ora asta psihanaliza nu mai e „la modă“, dar nu asta mă interesează. Doar acel titlu, repet, al unei cărți citite și studiate de mi­ne, printre altele de același tip, din doască în doască. Pe scurt, după ce-am trecut la roman, mi-am propus mereu să scriu unul exclusiv despre vinovăție.

 

Așadar, acea afirmație a protagonistului Gregor Carp, la un moment dat: „Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția!“, poate fi una dintre mizele romanului?

Vinovăția e chiar miza lui primordială. Ai intuit perfect. De fapt, și până la Bastian, acel concept m-a direcționat, fără să vreau, în toate romanele. Nu e cazul să invoc eu aici (a făcut-o adesea critica literară) vinovățiile Augustei Degan pentru moartea surorii ei (vezi Agata murind), ale lui Zigu Jedrijevschi, care preia asupra sa paricidul săvârșit de sora geamănă (în Captivul), ale lui Vlad Carasiniu pentru întreg parcursul vieții sale de până la moartea clinică din care-și revine (vezi Pudră), sau ale tânărului Cezar Braia (în Do Not Cross), lovit de sindromul Stockholm pentru a-și salva iubitul. Singur Bastian, însă, cred că este în întregimea lui expresia extinsă, globală a sentimentului vinovăției. Dacă ne-am propune o interpretare psihanalitică, dacă chiar am risca-o, am putea încadra cu ușu­rință semnificația lui în triada Melaniei Klein: iubire-vinovăție-reparație. N-o s-o fac eu. Nu-i trea­ba mea. Eu am scris povestea.

 

Ai această tehnică a „rupturii“ finale – mai precis, o răsturnare de situație în finalul romanelor. Bastian nu face excepție. Știi de la început că va fi așa, dinainte de a te apuca de scris, adică, sau afli pe parcurs, odată cu personajele tale? Și cât ți-a luat să ajungi la fraza aceea despre care aminteam la început?

Știu că așa va fi de fiecare dată, teoretic mizez pe tehnica respectivă și, tocmai pentru că motivația răsturnării n-o am limpede de la început, ea e sensul zbaterii mele pe tot parcursul elaborării oricărui roman. Textul curge, am și eu aceleași interogații pe traseu pe care le are și cititorul la lectură, lăsându-se dus de fluxul poveștii: și ce-i cu asta?, ce vrei?, care va fi deznodământul? Legat de Bastian, când l-am încheiat într-o formă inițială în 2014, pentru ca apoi să-l părăsesc timp de cinci ani, angrenată în colaborarea la antologia uriașă numită Școala Ardeleană, încă nu-i deslușisem ruptura. Așa că-l abandonasem nu neapărat cu regret. Simțeam că-i lipsește ceva. De fapt, îi lipsea esențialul, cheia demonstrației. Miza. Aproape îl uitasem când l-am reluat în 2019. Nu mi-a mai priit întru totul. Am înlăturat pe loc câteva capitole, am schimbat traiectul unor piste, am trasat altele. Deja se prefigura altceva, totuși adevărata miză încă n-o aveam. Scriam, înaintam ca legată la ochi, neștiind cât mai am de mers, dacă nu cumva am luat-o pe altă rută decât cea corectă sau dacă n-o să cad în gol. Ajunsesem destul de departe deja, când, într-o bună zi, m-am oprit brusc. Năucită, cu inima bubuind de o idee nouă. Dar și cu temerea că, abandonând vechea viziune, voi arunca întregul proiect de dragul acesteia noi. Prea era impertinentă, radicală. Privind temător în urmă la ceea ce s-ar fi putut nărui, am fost însă uimită să constat nu doar că nici un segment nu contrazicea acea nouă rezolvare, acea ruptură de care amintești. Pur și simplu povestea se lega atât de logic, încât sen­zația pe care o aveam acum era că toate cele trasate anterior fuseseră de fapt premoniții ale acestui final. Asta m-a răscolit cel mai tare. Totul se configura dintr-odată limpede, ferm, puternic. A fost momentul electrizant, în care am știut că romanul e gata. Sigur, mai aveam de scris, de mutat, de adaptat temporal sec­vențe. Și mai ales de conciliat între personaje, care-și ocupaseră deja locurile și nu voiau să mai cedeze. E cel mai greu, ca „regizor“, să le scoți din rutină, din rolul pe care deja și-l învățaseră conștiincios. A trebuit să fac compromisuri, să-mi aud vorbe în spate, nu prea măgulitoare, să le conving să accepte noua identitate. Gregor și Bastian au fost ultimii rebotezați.

 

Casa familiei Carp este, în opinia mea, un fel de personaj al cărții, spațiul descris cel mai amănun­țit. De care dintre camerele ei te-ai apropiat cu înfrigurare, care te-a bântuit și de ce?

Port în mine rana pierderii casei părintești din Deva, str. Eminescu, nr. 59, demolată bestial în anii ’80, prin „sistematizările“ regimului comunist. O casă solidă, frumoa­să, deși obișnuită, neetajată, ridicată prin truda tatălui meu, învățătorul, alături de meșteri, când m-am născut eu. Construc­ția era încă atât de zdravănă când a fost distrusă cu cruzime, încât a defectat toate buldozerele. Nu se compară însă cu casa familiei Carp, una etajată, opulentă, preți­oasă. Cu care casa mea ar putea avea în comun doar podul, beciul, terasa și grădina, pe care le-am și descris ca atare și de care, raportat la Bas­tian, mă simt bântuită.

 

Giovanni Magliocco vorbește, în rândurile sale redate pe coperta a IV-a, despre neurogotic în ceea ce privește tipul tău de scriitură. Mărturisesc că mi se pare termenul cel mai potrivit – pentru că avem de-a face, în toate romanele tale, cu psihologia umană, cu experiențele-limită, cu Eros și Thanatos, în diferite grade, cu o scriitură intimă și confesivă. În studiul său amplu, Interferențe ale imaginarului în literatura română contemporană: hibridizări (neo)gotice în proza Dorei Pavel, scrie despre goticul specific cărților tale, susținând, printre altele, că acesta are o formă particulară în Europa de Est, evidențiind „destructurarea dramatică a Sinelui postmodern, descentrat și alienat“, precum și „o sexualitate queer, un erotism nevrotic, transgresiv și abnorm“. Să fie aceasta trăsătura specifică literaturii tale? Consideri că prin acest neurogotic se remarcă ea față de romanele contemporane?

Da, cred că profesorul și eseistul italian a detectat exact tipul meu de imaginar, pe care, de altfel, îl sesizaseră și câțiva dintre criticii noștri. Doar că el afirmă această apar­tenență după o studiere aprofundată a creației mele ro­manești în ansamblu, punând-o și în contextul acestui tip de imaginar, neogotic, specific, spune el, mai degrabă literaturii europene occidentale. Mai mult, demonstrația lui atât de aplicată i-a permis să creeze, special pentru mine, un nou concept, adecvat acestui tip de viziune, termenul neurogotic, în care, într-adevăr, mă simt confortabil. Adevărul e că nu mi-am propus nici o clipă să scriu neapărat așa, și nu altfel. Mă men­țin firesc, cu fiecare roman, în aceeași zonă a dezvăluirii laturilor ascunse ale psihicului uman, adeseori deviante, cu obsesiile, cu an­xietățile, cu traumele și cu viziunile lui tenebroase.

 

Când ai încheiat Bastian, ai reușit să simți bucurie ori te-a cuprins angoasa?

Am simțit ușurare. Amărăciune că mă despart de personaje. Vi­novăția de-a le fi divulgat secretele. Disperarea pentru gaura neagră care se va căsca până la revelarea unui nou subiect.

 

Ce „greșeli“ (stilistice, narative etc.) nu ți-ai putea ierta vreodată?

Neatențiile de construcție, încropelile, inconsecvențele temporale, dialogurile și detaliile inu­tile, confuziile între personaje, între manierele de-a fi prezentate, pierderea lor pe drum, astea mi se par de neiertat, narativ vorbind. Dar și scrisul în gol, forțat, nehidratat, de dragul de a scrie anul-și-romanul, dar și frazarea împiedicată, ab­sența tensiunii și a emoției sau mimarea ultimului autor citit. Cum nu mi-aș scuza un așa-zis roman modular, tot mai „la modă“ azi, pe care eu îl numesc „al neputinței“, conceput din punerea cap la cap a unor texte, rateuri ale prozei scur­te, presupun, cu o mai mică sau mai accidentală legătură, asamblate apoi în acel pretins construct nou, sub genericul „roman“, care (suntem și avertizați!) se poate preta și unei lecturi pe bucăți sau pe sărite, așa cum au și fost scrise.

 

Dacă Bastian, romanul cu totul, ar putea schimba ceva concret în realitatea noastră, ce ți-ai dori să poată schimba?

Imaginez un caz de acest fel: cineva nededat lecturilor dă întâmplător peste romanul meu și, citindu-l printr-o minune, prinde gust de romane de-aici încolo.






Galerie foto

Interviu cu scriitoarea Dora Pavel: „Scriam, înaintam ca legată la ochi, neștiind cât mai am de mers sau dacă n-o să cad în gol“
Interviu cu scriitoarea Dora Pavel: „Scriam, înaintam ca legată la ochi, neștiind cât mai am de mers sau dacă n-o să cad în gol“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *