Dezbateri

Rubato


Muzica nu are naționalitate. Pămîntul, patria muzicienilor, este muzica“

 

Ivry Gitlis a fost o personalitate unică în lumea viorii. Un violonist nonconformist, cu un temperament vulcanic și o carismă uriașă. A iubit să fie pe scenă și să împartă muzica cu toți, fie că a cântat Bartók în recital la New York, Bach în deșertul palestinian, Brahms în Israel, Paganini cu Filarmonica din Iași, Sonata de Debussy în Japonia, rock cu The Beatles, world music cu lăutari sau grioți africani ori jazz cu Stéphane Grappelli, Oscar Peterson sau Youssou N’Dour.

Ultimul elev al lui George Enescu a iubit să-și împărtășească arta tinerilor. L-a iubit pe Shakespeare, dar și femeile frumoase, călătoriile și mâncarea bună. A fost un extravagant ireverențios, cu un simț formidabil al umorului, care aduna în micul său apartament parizian pietricele din toate colțurile lumii și singurul violonist intervievat cu țigara aprinsă în mâna cu care ținea un Stradivarius.

Cântul lui Gitlis era recognoscibil instantaneu, prin libertatea ritmică și culoarea timbrală, un amestec deseori neglijent de vibrato rapid și non-vibrato. Sunetul unui iconoclast care a fost numit, de-a lungul carierei, magician, șaman al viorii, poet al arcușului, reîncarnarea lui Paganini, violonistul țigan, țarul viorii, nomadul anti-clasic sau The Maverick, etichete de care râdea întotdeauna cu poftă. De la vârsta de cinci ani, când familia și vecinii au strâns bani pentru a-i cumpăra o vioară, Ivry a fost „cineva“: un mic mesiah născut cu vioara în mână, un klezmer, ca în poveștile lui Isaac Babel, un copil al visurilor Yiddishkeit într-o lume nouă, construită din nimic în nisipul deșertului. Un artist menit să bucure comunitatea, așa cum a visat mama sa Hedva, așa cum fiecare mamă evreică imigrată în anii ’20 în Palestina, pentru a construi Eretz Israel, își visa copilul nenăscut. Fiddler sau violoneux l-au numit mai târziu, în limbile importante ale pământului. Ivry Gitlis a fost un scripcar pe acoperișul lumii, care a iubit pătimaș muzica și i-a bucurat cu arta sa pe oameni. Pe toți oamenii, în unica limbă pe care o înțelegem cu toții.

https://www.youtube.com/watch?v=9afGwrRCs4A

 

Ivry Gitlis la 6 ani

 

Sufletul și coarda

 

„Mi-a plăcut întotdeauna să văd lucrurile care se nasc, care cresc, care au continuitate. Asta e pentru mine folclorul. Rădăcinile, dezvoltarea, continuitatea. Folclorul e ca o pînză de apă freatică sau una de petrol, de la care toată lumea se poate alimenta.“ Născut pe 25 august 1922 la Haifa, pe atunci teritoriu palestinian sub protectorat britanic, Ivry Gitlis își are izvoarele folclorului personal în Kamianeț-Podilskyi, un orășel evreiesc cu istorie ucraineano-poloneză, unde s-au născut părinții lui Hedva și Așer, care au locuit doi ani la București în drumul lor spre actualul Israel.

Nu s-au păstrat mărturii despre ce au făcut părinții lui în capitala României, în afară de faptul că au strâns bani pentru biletele de vapor Constanța-Haifa. Dar amintirile sonore ale lui Yits’hak-Meir, al cărui nume înseamnă în ebraică „râsul care luminează“, vor păstra toată viața amestecul nostalgic-sentimental de cântece ucrainești și românești cântate de mama sa în copilărie.

Copilul e un talent nativ care susține primul recital la vârsta de 9 ani. La sfaturile lui Bronisław Huberman, mama sa, care îl va crește singură după divorț, îl trimite la Conservatorul Național din Paris, unde câștigă celebrul premier prix la doar 13 ani. Va studia cu Jacques Thibaud și Carl Flesch, mari nume ale artei violonistice din secolul 20, dar personalitatea hotărâtoare pentru destinul său va fi George Enescu.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se mută la Londra, unde va lucra într-o fabrică de armament, se va îndrăgosti pentru prima dată de o fată, numită Primrose, ca în Primrose Hill, locul unde va da numeroase concerte pentru trupele aliate: „Regret că nu am fost evreu înainte de a mă naște, că nu am început să cânt la vioară înainte de ’40, sub bombele germane în ’40-’41, că nu am putut evada din Europa continentală care m-a hrănit timp de 40 de ani și care i-a permis mamei mele, în ’40, să scape împreună cu mine, spre Anglia. Regret că nu am fost, în calitatea mea de voluntar, pilot al Forțelor Aeriene Regale, pentru a survola norii Europei aflată sub cizma nazistă; că nu am cunoscut Auschwitzul decît în ’48, opt ani prea tîrziu…; regret de a nu fi trăit în timpul fraternității armelor, atunci când monstrul din față era mai vizibil decât cel din interior sau din spate… Dar măcar în ’39 mi-am schimbat numele în Ivry, care înseamnă «evreu», pentru ca Hitler să nu aibă nici o îndoială asupra identității mele“, notează violonistul în memoriile sale publicate în 1980 la editura franceză Buchet-Chastel și reeditate în 2013, sub titlul L’âme et la corde. Memorii care au devenit bestseller, pentru că la fel ca arta sa, cuvintele acestui spirit neliniștit nu te pot lăsa indiferent.

https://www.youtube.com/watch?v=bh8pKgwapSA

 

 

„El era Muzica“

 

„Enesco, mon maître“ se numește un întreg capitol din memoriile lui Gitlis, pe care tânărul pe atunci violonist îl cunoaște la Paris în 1936 prin acompaniatoarea preferată a marelui compozitor român, pianista Celiny Chailley-Richez: „Enescu era un om al pămîntului românesc, acolo unde muzica face parte din viață și nu este un lux. Un Tzigane. Un pianist admirabil. Când lucra cu tine, el era cel care te acompania la pian. Acest om era cu tine – traversarea o făceai în doi. Iar această călătorie era o experiență totală. Totul era sculptat în tine și nimeni nu putea să-ți mai ia experiența. Chiar dacă te apărai împotriva acestei experiențe, ea rămînea inalienabilă. Ți se vorbește despre Polul Nord, dar a-l vedea este cu totul altceva. Același lucru se poate spune despre munca împreună cu Enescu: îl vedeai. […] Ce m-a învățat Enescu a fost să nu iau lucrurile așa cum sunt, sau așa cum par să fie, ci intrând în ele, să reușești totodată să privești în interiorul tău. […] Enescu nu era doar un profesor. Dacă sugera uneori o digitație era pentru că vedea că elevul avea dificultăți. El era – o spun fără emfază – el era Muzica. […] «Răbdare și curaj» mi-a scris Enescu pe fotografia pe care mi-a dat-o cu dedicație atunci. Mi-a trebuit mult timp pentru a înțelege mesajul…“.

https://www.youtube.com/watch?v=fCIh4hqYJAM

 

 

Muzică și zgomote

 

Cariera lui Ivry Gitlis a fost un șir neîntrerupt de succese enorme și scandaluri zgomotoase, începând cu concursul Marguerite Long – Jacques Thibaud, ediția ’51, când juriul îi acordă doar premiul al cincilea, jumătate din public cerând furios socoteală instanței muzicale, cealaltă parte acuzându-l, nici mai mult nici mai puțin, că a furat un Stradivarius în război (!). Deși trecuseră 6 ani de la căderea celui de-al Treilea Reich, evreii încă nu erau prea bine văzuți în Franța.

Devine cunoscut în muzica europeană, unde cântă cu orchestrele mari și debutează la Salle Gaveau. Cu doar o valiză și vioara va pleca însă în Statele Unite, unde îl cunoaște pe Jascha Heifetz, care a fost pentru el un absolut, egalul în prezență scenic a unor Marlène Dietrich și Maria Callas. Face senzație pe pământ american, acompaniat de Philadelphia/ Eugene Ormandy și de New York/ George Szell.

La întoarcerea în Europa va înregistra pentru casa de discuri Vox câteva concerte esențiale astăzi în discografia sa, între care, pentru mine, rămân istorice concertele de Berg (despre care se spune că ar fi fost favoritul lui Marilyn Monroe (!), Stravinski, Bartók și mai ales Sibelius, cu Jascha Horenstein/ Vienna Symphony (Pro Musica) Orchestra – Gitlis e singurul care cântă în Sibelius un non-vibrato de o culoare inumană și un vibrato incredibil în partea a treia, în cele mai dificile pasaje! Înregistrarea cu Bartok 2 și Sonata pentru vioară solo din ’55 devine Best Recording of the Year în „New York Herald Tribune“. Deși controversat, Ivry Gitlis e un star. Așa va rămâne până la sfârșitul vieții.

https://www.youtube.com/watch?v=IxGY8Vnh_-8

 

Marisa Berenson și Ivry Gitlis alături de copii la Festivalul de film de la Cabourg, Franța, 1984

Photo Laurent Mapus, Getty Images

 

În 1963 este primul violonist evreu care cântă în URSS, dar îi va supăra teribil pe tovarășii sovietici cu unele considerații neconforme cu realismul socialist, despre Lenin și Revoluție. Și în Franța, unde se stabilește din 1960, stârnește animozități, deși e considerat de stânga, pentru că participă la protestele din mai ’68, nu refuză nici o invitație, are onorarii mai mult decât decente și apare în blue jeans la concerte în aer liber, la care e aplaudat ca un star rock.

Compozitori contemporani îi scriu concerte și lucrări solo – între ei René Leibowitz, Bruno Maderna și Yannis Xenakis –, dar el ultragiază puriștii muzicii clasice participând la The Rolling Stones Rock and Roll Circus unde, ce-i drept, cântă în condiții imposibile, cu Yoko Ono țipându-i în ureche de la mai puțin de jumătate de metru.

Își va crea un festival propriu în 1972 la Vence, pe Coasta de Azur, prea hipiot pentru gusturile clasice. François Truffaut îl distribuie alături de foarte tânăra pe atunci Isabelle Adjani în L’histoire d’Adèle H (1975), într-un rol de magician hipnotizator care-i vine mănușă, iar mai târziu a avut chiar propria emisiune de televiziune.

Biografia lui, un carusel muzical cu aplauze și tărăboi, e un adevărat scenariu filmic pe care îl puteți descoperi în L’âme et la corde. Ca și arta sa, amintirile lui Gitlis sunt pasionale și pline de neprevăzut, întocmai ca viața. Viața și arta lui Gitlis au însemnat pasiune – a fost căsătorit de patru ori și tată a patru copii, dintre care trei cu actrița Sabine Glaser. A trăit pătimaș pe scenă și în afara ei, în război, unde nu a putut deveni pilot din motive medicale, în URSS, Africa colonială, Războiul israelian de Șase Zile, în Japonia, acolo unde a fost mereu adorat, ca peste tot unde muzica sa a emoționat oamenii.

Viața și evoluția industriei de concert i-au adus, cum altfel, și dezamăgiri, notate în gândurile de sfârșit de volum și călătorie: „În zilele noastre, arta a devenit atît de depersonalizată încît te întrebi cine ce face. Muzica o fac managerii sau artiștii? Soldații sunt cei care fac războiul sau politicienii? Cine se face masacrat pe front? E același lucru: noi suntem masacrați sau glorificați pe front; pe scenă noi suntem cei care cuntăm. Or, astăzi, totul este îmbucătățit. Socialiști pretutindeni!…“.

https://www.youtube.com/watch?v=VV4C5OHqF5s

 

 

The Fiddler

 

Ivry Gitlis a fost un fenomen. Un nonconformist cu un stil greu de catalogat. Cântul său era instantaneu recognoscibil, prin pasiunea investită în fiecare frază și prin libertatea ritmică: „sunt mulți care îmi spun că fac chestii ciudate cu tempii, dar eu cânt întotdeauna în tempo“, glumea el adeseori.

Sunetul său nu era amplu, uneori chiar aspru, dar muzicianul oferea o neașteptată paletă timbrală printr-un amestec neglijent de vibrato foarte rapid și non-vibrato. Gitlis folosea arcușul în fiecare punct de contact posibil, cu postúri nu tocmai elegante pentru un concertist. Extrem de expresiv, nu se abținea nici de la imperceptibile „alunecări“ tonale, întâlnite deseori în arta lăutarilor, un sunet ce amintește sferturile de ton din partiturile enesciene și chiar de interpretările violonistului Enescu, atâtea câte s-au păstrat.

Nu se ferea de chixuri și îi sfătuia și pe elevii săi să nu o facă: „o notă greșită nu e o tragedie“, o concepție ce vorbește despre întreaga sa filozofie artistică și de viață. Iubit pentru vibrato și intensitatea remarcabilă a trăirilor, a fost criticat, pe bună dreptate, pentru ignorarea principiilor elementare de curățenie a sunetului. Ivry nu se sfia să greșească, nici să zgârâie sau să lovească corzile, atunci când spontaneitatea și tempourile imposibile i-o cereau. A încălcat sistematic tot ce se putea încălca, fapt pentru care fanii perfecțiunii din muzica clasică i-au reproșat vehement „creativitatea“, considerându-i interpretările un roller-coaster obositor, cele mai aspre critici fiind în repertoriul german. Dar mulți, mult mai mulți au fost cei care l-au iubit. Ivry a fost un artist viu care fascina prin patos și interpretările eclectice, chiar dacă nu întotdeauna în spiritul tradiției impresionante pe care o reprezenta. Cum e cazul în această înregistrare din 1965, o catastrofă cu momente incredibile, de veritabil fenomen interpretativ:

 

 

Maestrul

 

„Astăzi, și nu doar în muzică, nu facem decât să repetăm. Ceea ce e mare păcat. Folosim rețete, dar nu mai inventăm nimic“, a spus el în Les grands violonistes du XXe siècle de Jean-Michel Molkhou. A pledat pentru unicitate pupililor săi – a fost fellow of Royal Northern College of Music și a susținut cursuri de măiestrie peste tot în lume, în Europa, Japonia, Statele Unite și foarte des după ’90 la The Keshet Eilon Music Center din Israel.

Le povestea tuturor celor care i-au cerut sfatul despre arta marilor săi profesori Enescu și Flesch, despre felul în care Thibaud cânta un parlando: „când cânta o frază, vorbea cu vioara. Nu era mecanică, era mecanica inimii“. Pentru generațiile de muzicieni care i-au trecut pragul apartamentului din Paris sau l-au urmărit la cursuri, Ivry a fost maestru, poet, filosof, life coach și prieten care detesta virtuozitatea de dragul virtuozității. Și cuvântul „carieră“.

În afara cursurilor Ivry spunea multe bancuri pentru a-și scăpa elevii de tracul scenei, bancuri care în fapt codificau mesaje mai profunde: „Doctore, cred că am Alzheimer“; Doctorul răspunde: „Uită de el!“. Acesta a fost pedagogul Ivry Gitlis, printre ai cărui elevi și protejați s-au numărat, între alții, de la Maxim Vengerov, Hilary Hahn, David Grimal, Renaud Capuçon, Daniel Rowland până la Mayu Kishima și Noa Wildschut. Iată-l aici, în 2013, la 91 de ani, plăcându-i ce aude la tânăra violonistă Marié Rossano, în partea a III-a din Mendelssohn:

https://www.youtube.com/watch?v=mwRH8Yh1vgc

 

 

Darling, Je Vous Aime Beaucoup

 

„Voi muri când nu voi mai putea să cânt la vioară“, a spus în memoriile sale. Și a trăit, până în ultimele clipe cu vioara sa favorită lângă el, un Stradivarus „Sancy“ din 1713. Ireverențios, carismatic și distractiv în cinci limbi, neconvențional în relații și întotdeauna respectuos cu muzica, maestrul cu reputație de capricios și narcisist a fost o ființă generoasă: din 1990 a fost Ambasador al Bunăvoinței pentru UNESCO, în scopul sprijinirii educației, culturii, păcii și toleranței. A fost una dintre personalitățile care a pledat constant pentru procesul de pace în Palestina și care a fondat la Paris „Inspiration“, o asociație culturală al cărei scop este de a face muzica clasică accesibilă tuturor. A fost printre primii muzicieni celebri care a răspuns apelului pianistei românce Raluca Știrbăț pentru salvarea Casei Enescu de la Mihăileni, iar alături de marea sa prietenă Martha Argerich a dat numeroase concerte caritabile în Elveția și întreaga lume. Când a fost întrebat ce-i place să facă în timpul liber, violonistul cu ochi albaștri pătrunzători și păr alb, stufos, care cânta imobil pe scenă și întotdeauna cu ochii închiși, a răspuns: „îmi place să-mi fac timp pentru a cunoaște oameni, pentru a-i seduce și pentru a învăța să-i plac“.

Născut pe 22 decembrie 1922 la Haifa, „la doar 25 de km de Nazaret“, cum îi plăcea să spună în toate interviurile, Ivry Gitlis a murit la Paris pe 24 decembrie 2020, la vârsta de 98 de ani. Arta lui va rămâne pentru totdeauna cu cei care l-au iubit.

https://www.youtube.com/watch?v=e8lY8YqF1QQ

Bibliografie
♦ Ivry Gitlis, L’âme et la corde, Buchet/ Chastel, Paris, 2013
♦ Jean-Michel Molkhou, Les grands violonistes du XXe siècle, vol. 1, Buchet/ Chastel, Paris, 2015



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *