Dezbateri

Rubato – Suplimentul de cultură


Mă tem că acestea nu vor fi ultimele note din pandemie. COVID-19 rămâne cu noi și alături de el disputele despre izolare, carantină, dezinfectanți, măști, vaccin și săli de concerte închise sau fără public. SARS-CoV-2, un virus de dimensiuni microscopice, a plasat întreaga lume într-o stare excepțională, de urgență permanentă. Care mai e locul muzicii în bătălia pentru anii câștigați împotriva morții versus anii pierduți pentru viață? Nu știu. Dar dacă e adevărat că muzica e în liniștea dintre note, avem cu toții de învățat din această stare excepțională. Din nou, note din actualitatea pandemică.

 

6 ianuarie. Violonistul și dirijorul Maxim Vengerov își lansează primul site dedicat educației muzicale – www.maximvengerov.com – prin care oferă cursuri orchestrale și instrumentale gratuite studenților și publicului din întreaga lume, ca răspuns la pandemie. Și ceva motive de optimism: „vreau să sprijin studenții, profesorii și tinerii interpreți afectați de COVID-19, oferindu-le noi posibilități și un motiv real pentru a crede că muzica este și va fi întotdeauna o mare profesie“, spune violonistul rus.

La polul opus, lamentările unor muzicieni și manageri români, exasperați de dezastrul perpetuării concertelor online. Doar la Sibiu, acolo unde primul concert cu public se întâmpla pe 7 ianuarie, se vede speranța și dorința de reinventare prin căutarea unor noi soluții: concerte-spectacol, mini-stagiuni tematice și educative fără ifose, dar cu umor, provocări pentru publicul tânăr și foarte tânăr, prin apel la basmul românesc, concerte-lecții pentru copii, expoziții tematice, carnavaluri și chiar originale cursuri de percuție pentru cadrele medicale din Sibiu. De remarcat, alături de nume consacrate ale artei dirijorale invitate în stagiune, și prezența unor tineri și promițători șefi de orchestră: Cristian Spătaru, Nil Venditti, Cosmin Morariu sau Bogdan Postolache – o notă aparte pentru simfonicul dirijat de Cosmin Morariu, cu o primă audiție absolută a Concertului pentru vioară, violoncel și orchestră de Laura Ana Mânzat!

 

Varujan Cozighian cu Sergiu Celibidache – arhiva personală Varujan Cozighian

 

Pe 7 ianuarie violonistul Varujan Cozighian a împlinit 85 de ani. Discipol al marilor profesori George Manoliu și Garabet Avachian, Cozighian a fost din 1960 concert-maestru al Filarmonicii „George Enescu“ din București, în orchestra dirijorului George Georgescu. Din 1982 s-a exilat în Spania, unde a fost timp de două decenii concertmaistru al Orchestrei Simfonice din Bilbao. Activitatea concertistică a violonistului român de etnie armeană numără peste 300 de apariții, cu merite în promovarea creațiilor românești în domeniul concertistic și cameral. În paralel cu activitatea sa de concertmaistru, Varujan Cozighian a putut fi ascultat ca solist al unor orchestre românești și europene, dar și în recitaluri camerale alături de soția sa, pianista Florina Cozighian. Este membru fondator al cvartetului Pro Arte, cu importantă activitate pedagogică la conservatorul bucureștean între 1967 și 1972, remarcându-se în competiții naționale și internaționale. Printre distincțiile obținute se numără Diploma de onoare la Concursul „Ceaikovski“ de la Moscova în 1958, an în care a câștigat și Premiul al II-lea la ediția I a Concursului Internațional „George Enescu“ din București. În 1966 a câștigat Premiul special „Ruggiero Ricci“ la Concursul de vioară de la Geneva. A fost concertmaistrul preferat al lui Sergiu Celibidache la concertele din România și unul dintre apropiații marelui dirijor. Iată-l aici într-o minunată și inedită înregistrare din 1994:

https://www.youtube.com/watch?v=-Esf-g87ndo

 

La mulți ani, Varujan Cozighian!

Alexander Liebermann, compozitorul și pedagogul german care transcrie sunetele animalelor sălbatice pentru a le utiliza în antrenarea urechii muzicale a studenților săi, revine cu un nou episod. Un dicteu delicios, de urmărit nu doar de către muzicieni:

https://www.youtube.com/watch?v=ZRAdRFGRlW4&t=12s

 

12 ianuarie. High Classic Transylvania este un proiect al Filarmonicii clujene care îmbină istoria cu muzica clasică. Și încă un model de succes despre ce pot face în pandemie muzicienii și instituțiile de care aparțin.

Paranteză: chiar dacă în cazul de față filmările au fost realizate în vara anului trecut, nu pot să nu mă întreb de ce filarmonicile de calibru din România nu își respectă activitatea și meseria de credință prin mărturii filmice de bună calitate audio-video, într-o arhivă care va fi cândva esențială. Și de ce studiourile teritoriale ale Televiziunii Publice nu sunt valorificate în sensul ăsta.

Înapoi la HCT, l-am descoperit cu surprindere via YouTube, cu episodul dedicat bisericii reformate din Nima, al doilea dintr-o serie documentar-muzicală ce se dorește un parcurs inedit de redescoperire a castelelor sau edificiilor religioase medievale din patrimoniul cultural al Transilvaniei și în care povestea e completată de un repertoriu muzical sugestiv, dacă nu direct legat de istoria edificiului arhitectonic. Seria va cuprinde șapte episoade, de urmărit pe canalul YouTube al Filarmonicii Transilvania, mie mi s-au părut excelente primele două, deși mi-ar fi plăcut un montaj mai alert și un vârf de umor în scenariu – observații la care se poate obiecta că nu sunt ardelean. Nu, nu sunt. Castelul Teleki și muzică pentru corn:

https://www.youtube.com/watch?v=vrS2bycKnOM&t=7s

 

„Redați-le muzicienilor voștri demnitatea“, spune Riccardo Muti într-o scrisoare deschisă, publicată pe 12 ianuarie, adresată conducerii Metropolitan Opera și mai ales managerului general Peter Gelb. După memorabilul discurs de pe podiumul Musikverein, dirijorul italian care a cerut cu obstinație redeschiderea sălilor de concert, ia atitudine împotriva situației în care se află muzicienii de la Met. Aceștia, împreună cu corpul tehnic, sunt neplătiți din luna martie 2020, odată cu suspendarea activității prestigioasei instituții lirice americane pe fondul crizei pandemice.

„Închiderea Metropolitan Opera House și situația dramatică a minunatei sale orchestre provoacă o durere profundă, nu numai pentru New York, ci pentru întreaga lume culturală“, scrie dirijorul italian. „Fără muzică și muzicienii care o aduc la viață, societatea civilă este sortită sărăciei spirituale și barbariei. Muzica nu este divertisment, ci mai degrabă hrană esențială pentru minte și suflet. Este inacceptabil și dureros că un cor și o orchestră de acest calibru nu au fost plătite din martie. Istoria lungă și glorioasă a Met și fabuloasa sa orchestră nu se poate termina cu dezastru artistic. Lumea artei, culturii și frumuseții nu ar ierta-o niciodată!“

 

Riccardo Muti © Terry Linke

 

13 ianuarie. Apare revista „Acord“ a Universității Naționale de Muzică, nr.47-8, iulie-decembrie 2020. Ca uvertură, directorul ei fondator, compozitorul și profesorul Dan Dediu, scrie un admirabil editorial despre statornicie, între abulie activistă și acedie, cu titlul „Posibile atitudini interioare în fața pandemiei“. Ofertant și mottoul acestui număr, un gând al filosofului italian contemporan Giorgio Agamben: „Inamicul nu e undeva afară, ci în noi“.

15 ianuarie. O multitudine de concerte și o amplă paletă de evenimente dedicate Luceafărului poeziei românești și Zilei Culturii Naționale, cu aprinderea simultană a Flăcării Culturii, cu proiecții luminoase și, tot simultan, cu mesajul ministrului Culturii proiectat pe clădiri. Fără să comentez aici simbolistica iluminării sau a proiecției, mă întreb de ce nu or fi ajuns câteva reflectoare și pentru oamenii care fac cultură, dar e o întrebare, bineînțeles, retorică. Fie că a fost vorba de spectacolul cu muzică vocal-tradițională de la Putna, de simfonicul de la Ateneu, de înregistrarea cu Motanul încălțat de la Opera Națională București, de corul Madrigal în platoul Observatorului Antena 1 sau de „prima transmisiune în direct/ Live Streaming pe pagina de Facebook din Salonul de muzică al Casei Lipatti, de Ziua Culturii Naționale Ediția a III-a, vineri – 15 ianuarie 2021 – la orele 19:00, cu un Recital Extraordinar de Poezie eminesciană și Muzică clasică românească prin care Casa Artelor «Dinu Lipatti» își continuă, astfel, misiunea culturală deschizând din nou Salonul de muzică pentru artiștii și oamenii de cultură dornici să susțină Recitaluri, Conferințe și Spectacole de teatru independent, cu toate măsurile sanitare ce se impun în această perioadă și oferind publicului o Stagiune de Evenimente culturale de înaltă ținută concepută de pianista și regizoarea Alice Barb, stagiune plină de emoția Transmisiunilor în direct/ Live Streaming din Casa Legendarului muzician român Dinu Lipatti“ (am citat dintr-un comunicat de presă Agerpress), nu pot să nu remarc pofta de cânt a muzicienilor, mai ceva ca a unor fotbaliști ținuți prea mult undeva, printre zăpezi, într-un cantonament absurd.

Ceva minunat, apropo de Lipatti și oameni pe care ar merita puse reflectoare:

https://www.youtube.com/watch?v=T_xlebLYUh0

 

M-a impresionat de Ziua Culturii Naționale o producție a Muzeului Național „George Enescu“, o selecție din creația eminesciană și capodopere ale muzicii clasice românești, cu Ansamblul Musica Viva (Andreea Butnaru – pian, Adrian Florescu – vioară și Florin Mitrea – violoncel), cu concursul actriței Ioana Calotă. Înregistrat în ambianța îmbătrânită a Palatului Cantacuzino, recitalul e unul emoționant, cu interpretări de finețe a unor partituri emblematice: Șase dansuri românești pentru violoncel și pian de Béla Bartók, Balada pentru vioară și pian de Ciprian Porumbescu, Cântec lung pentru violoncel și pian de Paul Constantinescu și Sérénade lointaine pentru vioară, violoncel și pian de George Enescu. Cei trei instrumentiști din Musica Viva au căldura și rafinamentul unor muzicieni îndelung exersați în frumusețile camerale. Recitarea Ioanei Calotă în poezia eminesciană e proaspătă și sinceră, însuflețită de trăire autentică fără urmă de clișeu – n-am mai auzit de mult pe cineva care să rostească atât de credibil „dulce Românie!“. Și mi-a făcut bine să aud asta! Întregul montaj, de doar 24 de minute, e o oază emoționantă de frumusețe în vacarmul zilei.

18 ianuarie. Un prieten muzician francez îmi recomandă Covid fan tutte, o montare genială a Operei din Helsinki care se bucură de aproape 160.000 de vizualizări pe YouTube, în doar 4 luni. O capodoperă cu diva Karita Matilla cântând ariile Despinei și propriul rol, într-o producție dirijată de Esa-Pekka Salonen. Libretul de Minna Lindgren, unul adaptat erei COVID-19, revizuiește opera clasică a lui Mozart, adaptând povestea pentru a reflecta experiența Finlandei în timpul crizei pandemice. Delicios, cu muzicieni excelenți și foarte mult umor. De văzut aici cu subtitrare în engleză și muzică aproape 100% de Mozart – nu trebuie să vă speriați chiar dacă înregistrarea începe cu Walkiriile wagneriene!

https://www.youtube.com/watch?v=LwNz8C33JOc

 

21 ianuarie Cred că România e ultima țară din Europa în care viorile se mai duelează, Stradivarius mai concertează sau Steinway mai inaugurează. Nu știu dacă e sindromul hainelor de „firmă“, care a prins atât de bine la noi, sau pur și simplu proverbul din bătrâni cu haina și oamenii. Un instrument e foarte important, dar să nu uităm că în spatele lui e totdeauna un interpret. Adică un om. Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu“, prezentat ca unul excepțional, cu o triplă premieră, a fost un simfonic Mozart-Haydn online, fără public în sală, în care Daniel Ciobanu a strălucit în Concertul 23 în la major KV 488, chiar dacă nu-i o fericire foarte mare să cânți pe un pian „ne-cântat“, nou, crud, cu mecanismele încă nerodate. Că acest muzician entuziasmant de 30 de ani, reconfortant în cânt, cu o expresivitate unică și puternică amprentă personală în partitura mozartiană, e primul artist în rezidență al filarmonicii bucureștene, asta e într-adevăr o știre. Gabriel Bebeșelea, cel care a făcut eforturi să-l acompanieze în prima parte a simfonicului și a fost destul de tern în Simfonia 49 de Haydn La Passione, conducea orchestra pentru prima dată în calitate de dirijor principal. Și asta era o altă știre. Iar inaugurarea noului pian Steinway al instituției, donat de o generoasă familie din București, cea de-a treia știre. Dar parcă e prea mult, chiar dacă Filarmonica bucureșteană n-a mai avut un Steinway nou de 26 de ani! Excesul e obositor. Iar aglomerarea de știri creează deseori senzația de bruiaj. Aștept cu mult interes să-l văd pe tânărul pianist Daniel Ciobanu (care în septembrie 2020 și-a lansat primul CD la Accentus cu un recital Prokofiev, Enescu, Debussy și Liszt) într-un concert simfonic neexcepțional, sau într-un recital, la fel, dacă s-ar putea.

 

Daniel Ciobanu

 

În memoriile sale, Ivry Gitlis povestește că în anii ’70, după ce a cântat concertul de Sibelius la Paris, o doamnă elegantă și exaltată l-a felicitat și lăudat excesiv la cabină. După mormăielile neconvingătoare ale violonistului, care nu prea știa cum să reacționeze la tirada de elogii, doamna a întrebat:

— Dar e adevărat că vioara dumneavoastră este un Stradivarius?

— Da, e un Stradivarius Sancy din 1713, a răspuns bucuros solistul.

— Ah, asta explică totul!, a spus doamna, părăsind triumfătoare cabina.

„Muzica nu se găsește în note, ci în liniștea dintre ele“, spunea Wolfgang Amadeus Mozart. Iată o sonată mozartiană pe care Daniel Ciobanu o cânta la concursul Rubinstein în 2017, atunci când a cântat și Concertul 23 în La Major.

https://www.youtube.com/watch?v=SClHnTKfAjQ









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *