Dezbateri

Rubato. Rubrica de clasică


Inima, acel organ nobil care mereu palpită în noi

 

”Inima mea bate, desigur, pentru Franța, dar mă simt parizian”, spunea Marcel Mihalovici în interviul din seria Parisien d’où viens-tu?, difuzat la France Inter în 1953, cu Robin Livio, un alt român exilat la Paris. Dialogul celor doi a fost transcris din arhivele INA de regretatul Victor Eskenasy și publicat chiar în SdeC. În 1969, Mihalovici îi scrie istoricului și criticului de artă George Oprescu: „eu am rămas român timp de aproape 40 de ani, la Paris. N-am vrut niciodată să iau altă naţionalitate de­cît acea care era a mea… Dar un paşaport, la urma urmii, nu este decît o hîrtie, pe cînd inima este acel organ nobil care mereu palpită în noi, şi a mea niciodată n-a încetat de a palpita pentru ţara în care m-am născut”. În decadele acestor mărturii, Marcel Mihalovici e un enfant terrible al avangardei muzicale franceze: a scris o simfonie pe cuvintele poemului „ que ferais-je sans ce monde sans visage sans questions” și două opere pe textele prietenului Samuel Beckett. E profesor la Schola Cantorum, un creator premiat în Europa și Statele Unite căruia Igor Markevitch îi comandă Sinfonia variata, premiera mondială din 5 ianuarie 1962 fiind dirijată de Hans Rosbaud, unul dintre marii săi promotori, la pupitrul Tonhalle Zürich.

 

Marcel Mihalovici și Monique Haas la Cannes în 1941 © François Fontenoy

 

Preţul celor care sunt prea buni

 

Căsătorit cu pianista de renume internațional Monique Haas, cea care i-a cântat multe prime audiții, Mihalovici a fost fondatorul „École de Paris” cu Martinů, Harsanyi și Cerepnin dar și al Societății „Triton”, cu Milhaud, Ibert și Honnegger. Un îndrăgostit de avangardă cu afinități de stânga și un generos prin natura sufletească, Mihalovici a fost prieten atât al românilor exilați la Paris – Brâncuși, Enescu, Lizica și Irina Codreanu sau Virgil Ierunca – cât și al compozitorilor rămași dincolo: Jora, Alessandrescu și Paul Constantinescu. Într-o diaspora infestată de simbriașii securității române, Mihalovici, un aristocrat al spiritului, discret, elegant și de o probitate morală exemplară, a fost unul dintre puținii apropiați ai lui George Enescu, căruia i-a fost, împreună cu Menuhin, alături pînă în ultimele clipe. Relația celor doi a durat 35 de ani, din 1919, când Enescu îi determină familia să-l trimită la Paris, pînă în 1954, atunci când îi va completa semnele de dinamică în manuscrisul Simfoniei de cameră op.33. Enescu a fost legătura lui sensibilă cu România, în afara corespondenței filate de securiști. Enescu a fost maestrul care i-a acordat trei premii de compoziție între 1919 și 1925 și, mai ales, prietenia sa. Dacă după 1947 va fi complet neglijat în România, Enescu îl va prețui pînă la sfârșit; într-o scrisoare din ultimele luni de viață, marele compozitor îi scria: ”Fii binecuvîntat pentru fidelitatea dumitale. Este preţul celor care sunt prea buni”.

 

Un spirit creator liber și original

 

Francis Poulenc spunea în 1954: ”Îl consider pe Marcel Mihalovici drept cel mai bun compozitor al şcolii străine din Paris. În fiecare an, Mihalovici aduce noi dovezi ale individualităţii şi talentului său, exprimate printr-o tehnică plină de măiestrie.” Astăzi, muzicianul născut la București pe 22 octombrie 1898 este un reper important în muzica secolului 20. Impresionantă prin cele 114 opusuri, opera sa traversează marile curente ale epocii, de la neoclasicism la serialism, rămânând la mai bine de 35 de ani de la moarte mărturie a unui spirit creator liber și original, o muzică de un remarcabil limbaj armonic, impregnată uneori de parfumuri românești. Din păcate una extrem de puțin cunoscută în România. Pe 2 octombrie 2020, casa britanică Toccata Classics a lansat o premieră discografică cu muzica pentru pian a lui Marcel Mihalovici, în realizarea pianistului american Matthew Rubenstein.

 

 

Exegeza unei muzici rarisim explorate și un portret în filigran magistral interpretat

 

Matthew Rubenstein e un pianist pasionat de politică și filosofie, stabilit astăzi în Berlin. Scrie editoriale și eseuri pe platforme online, despre ideologii, Trump, Serena Williams sau antisemitism. A înregistrat compozitori contemporani berlinezi dar și creația pentru pian a lui Heinz Tiessen, maestrul lui Celibidache. A ascultat pentru prima oară muzica lui Mihalovici în 1967, la Michigan, pe când era student la Manhattan School of Music. Pianista era chiar Monique Haas iar lucrarea Quatre Caprices, Op. 29 (1928). Nu știa pe atunci că lucrarea care l-a impresionat în acel recital era compusă de chiar soțul pianistei. Îi devine discipol și va lucra cu ea în Paris, de-a lungul a mai multor ședințe – un fel de masterclasses personale –, începând din 1979 pînă în 1984, când interpreta are un stupid și îngrozitor accident casnic. În decursul acestor întâlniri din arrondissement 6, l-a cunoscut și pe Marcel Mihalovici. Acest disc, unul fabulos, apărut în luna în care s-au împlinit 122 de ani de la nașterea compozitorului, își are geneza în acele întâlniri. Scos de Toccata, o casă specializată în rarități, cu motto ”Forgotten Music by Great Composers, Great Music by Forgotten Composers”, albumul-premieră cu muzica pentru pian a lui Marcel Mihalovici reprezintă evoluția muzicii sale pentru pian, în paralel cu o re-compunere a biografiei compozitorului. Violonist ca formație, Mihalovici a scris multă muzică pentru pian, mai ales pentru soția sa, a cărei tehnică i-a influențat indiscutabil stilul, vreme de aproape 50 de ani. Între Sonatina op.11 (1922) și Passacaille Op.105 (1975) albumul magistral interpretat de Matt Rubenstein este exegeza unei muzici rarisim explorate și un portret Mihalovici în filigran. Quatre Caprices Op. 29 (1928), fără forme fixe, de o delicioasă spontaneitate, cu nr.3 Andantino e misterioso de atmosferă nocturn-anxioasă dedicat sculptoriței Irina Codreanu, Ricercari. Variations libres pour piano, Op. 46 (1941) pe o temă de pasacalie atonală, puternic cromatizată și intens speculată polifonic, scris în perioada refugiului la Cannes din Parisul ocupat de naziști și cele Quatre Pastorales Op. 62 (1950) de atmosferă modal-nostalgică. Urmează Sonate pour piano Op. 90 (1964), lucrare dedicată prietenului Mihail Jora în care pianistul american e pur și simplu uimitor: lirismul său melancolic e tradițional românesc în prima parte piacevole, cu o fantezie debordantă în Lento-ul secund de factură improvizatorică și o robustețe virtuoză în finalul cu ritmuri șchioape dar dezlănțuite. N-am înțeles de ce Toccata notează această lucrare, ca și Ricercari, ca prime imprimări pe disc – ele au fost înregistrate de chiar Monique Haas pentr DG și Erato în 1941-51 – acesta ar fi unicul minus al unei prezentări luxuriante, cu amănunte și detalii ce ușurează mult explorarea unei muzici solicitante, dar incredibil de frumoase. Ultima lucrare de pe disc e Passacaille (pentru mâna stângă) (1975), dedicată pianistei Lélia Gousseau și inspirată de simbolistica numerologică din Melecholia I de Albrecht Dürer (1541), o partitură la a cărei descifrare Matt Rubenstein s-a întrebat dacă ”Mihalovici a văzut vreodată un pian, ca să nu mai vorbim dacă a cântat la vreunul”, un veritabil tur de forță al cromatismului post-tonal, dar nu atât de avangardist, impecabil redată de interpret.

Iat-o, în interpretarea lui Matthew Rubenstein, căruia îi mulțumesc pentru acest disc și cu care mi-aș dori un interviu în viitorul apropiat.

 

https://www.youtube.com/watch?v=rEJ3uBRUxP8&feature=emb_logo

 

Matt Rubenstein

 

Albumul Marcel Mihalovici: Piano Music cu Matthew Rubenstein poate fi ascultat aici:

 

https://open.spotify.com/album/4GgLaP23rUbXcycTDF0R8s

 

Audiție plăcută!



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *