Dezbateri

Rubato. Rubrica de clasică


23 septembrie. Anularea lui Beethoven e ultima acțiune demolatoare a mișcării woke care stârnește valuri în lumea culturală, chiar și în România. Dincolo de înverșunările din social-media mă bucur că un articol semnat de Jonathan S Tobin în „New York Post“ a fost tradus și la noi de o platformă online importantă. Am urmărit podcastul de pe vox.com cu Nate Sloan și Charlie Harding, autorii execuției hilare în care muzica lui Beethoven e demascată drept soundtrack pentru white privilege, fapt pentru care trebuie desigur anulată!

Senzația e de teribilism tembel, deși cei doi sunt oameni cu studii muzicale serioase iar show-ul lor e realizat în colaborare cu New York Philharmonic. Când însă artele spectacolului sunt la pământ, în chiar anul în care se împlinește un sfert de veac de la nașterea compozitorului, un „canceling Beethoven“ pe motiv că simfonia a V-a de Beethoven exclude femeile, pe cei de culoare și LGBTQ+, e aducător de nesperată audiență. Dar și de penibil: Beethoven e o stare de spirit, muzica lui e simbol al libertății imposibil de radiat din memoria umanității, cea afectivă și dintotdeauna trează.

 

 

O biografie la care revin adesea, de la începutul anului: „Beethoven nu era un romantic și nu era preocupat mai ales în «a se exprima». Ca în toată muzica sa, chiar dacă au existat ecouri ale vieții, scopul nu e autobiografia, ci o mult mai largă declarație umană. [..] Simfonia a cincea e un tunet în istoria muzicii. Ea aduce idealul eroic individual și interior, dar nu mai puțin universal, spune povestea unei victorii personale și a eroismului interior, pictat în tușe largi pe o pânză epică. A cincea investește fiecare om cu eroism sub loviturile vieții, o victorie deschisă întregii umanități și fiecărui individ în parte. Cursul ulterior al muzicii lui Beethoven a amplificat această călătorie spre interior. Așa cum o va spune într-o zi: prin suferință, spre bucurie“ (Jan Swafford, Beethoven: Anguish and Triumph: A Biography, Houghton Mifflin Harcourt, 2014).

 

 

24 septembrie. A ars Filarmonica din Chișinău, în urma se pare unui scurtcircuit stupid. Incendiul e devastator pentru muzicienii din Moldova, rămași fără bibliotecă, instrumente și sală – clădirea „Serghei Lunchevici“, cea mai importantă instituție de concert de peste Prut, adăpostea între zidurile ei acum mistuite de flăcări ansamblul filarmonic, dar și formațiile de muzică populară, ușoară și jazz. Mulți români s-au arătat solidari, cu mesaje de încurajare, ceva donații în conturile deschide de conducerea filarmonicii la Chișinău și multe rame la profilurile Facebook.

Un intelectual rafinat îl îndeamnă pe ministrul român al Culturii să construiască o sală modernă pe frontispiciul căruia ar putea să figureze numele moldoveanului Ciprian Porumbescu (!). Care ministru dă asigurări că va căuta soluții pentru reconstrucție împreună cu premierul, în timp ce președintele Dodon – și el în campanie electorală! – spune că Filarmonica va avea un sediu nou.

Între timp, mari artiști din Republica Moldova deschid conturi personale (Valentina Năforniță) sau fac apel la opinia publică (Patricia Kopatchinskaja, Alexandra Conunova) sau sunt pur și simplu triști (compozitorul Tudor Chiriac), pe când gâlceava prinde proporții în social-media: unii basarabeni acuză mâna criminală a interesului imobiliar, alții n-au nevoie de bani de la români, în vreme ce frații lor își amintesc că nici ei n-au săli sau sunt cu clădirile în renovare de zeci de ani. O prietenă de peste Prut îmi confirmă temerea că la Chișinău nu va fi construită prea repede o altă Filarmonică. Nu numai acolo.

 

 

În aceeași seară, românul Cristian Măcelaru debutează în calitate de director muzical al National de France cu un simfonic Debussy-Rahmaninov-Saint-Saëns, cu minunatul Benjamin Grosvenor în Concertul 2 în do minor op. 18, în atmosfera bizară a distanțării pandemice. Și programul destul de bizar pentru un concert de deschidere a stagiunii, chiar și pentru o stagiune franceză – n-am înțeles de ce era atât de obscura Simfonie a II-a de Saint-Saëns în partea a doua –, dar unul impecabil muzical sub bagheta românului! Concertul e un triumf pentru dirijorul român așteptat cu afișe în care e salutat în limba română: „Bine ați venit, Maestro“ în foaierul de la Maison de la Radio, iar Măcelaru e imperial încă din senzualul Prélude à L’Après-midi d’un faune, cu o gestică clară și flexibilă care dă încredere și libertate ansamblului încă de la luminosul solo de flaut din intro.

Orchestra e sedusă, cu alămuri dinamice și un compartiment al corzilor impetuos, cu Sarah Nemtanu concertmaestru, într-un tempo relaxat și visător. Cu Benjamin Grosvenor în capodopera lui Rahmaninov, orchestra capătă amplitudine sonoră, Măcelaru e partenerul perfect pentru solistul artist în rezidență al stagiunii Radio France și unul dintre cei mai bine cotați tineri pianiști ai momentului.

Dedicat și elegant, Grosvenor e strălucitor în discursul muzical al unui concert devenit din păcate în multe cazuri șlagăr desuet, cu un acompaniament remarcabil de unitar și echilibrat în orchestrația densă descâlcită de un dirijor care știe perfect să asculte și să dialogheze. Virtuozitate stilistică și tandrețe călduroasă, fără urmă de sentimentalism sălciu, o versiune cuceritoare primită cu bravo-uri sonore după acordul final. Pianistul răspunde aplauzelor incandescente cu o interpretare delicată în La danza della moza Donosa din Dansurile argentiniene ale lui Ginastera, superbă și nostalgică coregrafie sonoră în care cred că frumoasa fată poate fi metafora vremurilor dinainte de pandemie.

În partea a doua, al doilea opus simfonic al lui Camille Saint-Saëns, unul de-a dreptul anost cu toată verva și implicarea dirijorului. Aplauze entuziaste, francezii sunt patrioți chiar și atunci când se plictisesc, Cristian Măcelaru bisează inteligent cu superba Rêverie, orchestrație la una din primele miniaturi pianistice de impact a lui Debussy, datată 1890. Un concert impecabil, chiar dacă eu așteptam un cu totul alt program. Și, foarte important, primit cu elogii a doua zi de toată presa franceză! Bravo, Cristian Măcelaru! (pentru cei care l-au ratat, concertul poate fi văzut aici: https://www.arte.tv/en/videos/098519-011-A/cristian-macelaru-conducts-debussy-rachmaninov-and-saint-saens/?fbclid=IwAR0FXbaSIQvVvTlYt5Ay_r53Fq-00nvZp_PMpdbrJoBDtT-Po8H2avJwqj0)

Nu știu ce mă sperie mai tare, că m-am obișnuit cu concertele online sau că nu mă pot obișnui cu măștile de pe fețele muzicienilor – Cristian Măcelaru și toți instrumentiștii din Orchestra Națională franceză au purtat mască pe tot parcursul concertului, mai puțin Benjamin Grosvenor și suflătorii.

 

 

25 septembrie. Odată cu noul sezon muzical intitulat „Stațiunea Muzicală Brukenthal“, Orchestra Filarmonicii de Stat Sibiu anunță numirea lui Tiberiu Soare în funcția de dirijor principal. În vârstă de 43 de ani și unul dintre protagoniștii scandalului din 2016 în urma căruia balerina Alina Cojocaru și coregraful Johan Kobborg au plecat de la Opera Națională București, Tiberiu Soare este „un dirijor consacrat, cu o activitate prodigioasă – onorează astfel Sibiul și pe sibieni, într-o epocă de creștere culturală și economică. Totul a fost posibil datorită viziunii și inițiativei dirijorului Cristian Lupeș, managerul Filarmonicii de Stat Sibiu. Sunt sigur că vom avea o colaborare frumoasă și fructuoasă, așteptată atât de artiști cât și de publicul nostru“, spune Radu Marius, concertmaestru al Orchestrei Filarmonicii de Stat Sibiu în comunicatul oficial al instituției.

26 septembrie. Prim-solistul corpului de balet al Operei Naționale din Iași, Vlad Mărculescu, unul dintre cei mai mari balerini români ai momentului, a fost sancționat cu desfacerea contractului de muncă, după două înfățișări în fața Comisiei de disciplină a instituției. „Din cauza repetatelor abateri disciplinare, care au adus grave prejudicii de imagine instituției, domnului Mărculescu i s-a desfăcut contractul de muncă. Motivația este în cuprinsul deciziei de sancționare. Domnul Mărculescu poate contesta decizia în instanță“, a declarat pentru „Ziarul de Iași“ Beatrice Rancea, managerul ONRI. Vlad Mărculescu va ataca în instanță decizia: „Atunci voi merge în instanță și voi spera ca instanțele să-mi dea dreptate, pentru că am dreptate și sper ca cineva să vadă ce se întâmplă cu noi și să se oprească odată abuzurile astea. Eu acum am cei mai buni ani din viața mea și în cei mai buni ani din viața mea trebuie să umblu în instanțe, doar pentru că am avut curajul să spun adevărul“, spune Mărculescu pentru Radio Iași.

Sunt tot mai convins că scandalurile și răfuielile din lumea artelor spectacolului au consecințe catastrofale, mult mai dezastruoase pentru cultura română și publicul ei decât însăși pandemia pe care o traversăm.

27 septembrie. Simt tot mai des nevoia să revin în aceste zile la Bach, și pe fondul realismului magic din campania electorală. Rămân în buclă la Inventions & Partita, DECCA 2007 cu Janine Jansen, Maxim Rysanov și Torleif Thedéen, sub șocul respirației atât de vii și prezente a violonistei, care se aude perfect în căștile mele pe aproape fiecare attacca din miniaturala bijuterie BWV 791 în Mi b, o „sinfonia“ ternară pe care copiii exersează la pian primele noțiuni de contrapunct în școlile de muzică, aici în variantă trio vioară/ violă/ cello, cu fraze scurte, non-legato, ca niște intarsii delicate în coloana de aer. Pentru orice muzician mare, respirația e susținere, stâlp prin care om și instrument devin muzică, dincolo de note. Janine Jansen e unul dintre ei. Cu ea muzica devine respirație, Bach liniște. On en revient toujours à Bach.

https://www.youtube.com/watch?v=izSauZlUQnQ



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *