Interviuri

„Romanul Middle England e parcă un semn de rămas-bun din partea Angliei“ – Suplimentul de cultură


Radu Paraschivescu este scriitor și traducător. De asemenea, este cola­borator permanent la posturile de radio Digi FM, Rock FM, la postul de televiziune Digi Sport și scrie pentru „New Money“. A tradus până în prezent 115 cărți, iar cel mai recent volum este Middle England, romanul scriitorului britanic Jonathan Coe, carte publicată în România de Editura Polirom. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Radu Paraschivescu a vorbit despre parcursul lui ca traducător, despre scris, pandemie și despre teama de zbor.

 

Într-un interviu din 2009, pentru „Ziarul Financiar“, spuneai că diferența dintre scriitor și traducător e diferența dintre mamă și moașă. În același interviu remarcai: „Întrebarea parșivă e alta: la ce ții mai mult, la o carte proastă sau la o traducere bună?“. Ai găsit între timp răspunsul la această întrebare?

Am talentul să mă pun singur în cofă, după cum observi. „Dife­rența dintre mamă și moașă“? Eram isteț în 2009, m-am mai tocit între timp. Nu mi-am mai pus întrebarea asta de atunci și cred că nici azi n-aș putea fi brutal de sincer. Să încerc totuși. La traducerea bună, la ea aș ține. Nu de alta, dar am deja exemplul căr­ții proaste: primul meu roman, pe care l-am veștejit public de câte ori am avut ocazia. Și nu m-am sfiit să-l consider un rateu. Poftim, țin mai mult la o traducere bună din Barnes, Ishiguro sau Coe decât la cartea asta în care am zbârcit-o. Dacă însă lucrez în orizontul orgoliului și al laudei aș­teptate, de bună seamă că prefer cartea scrisă, chiar dacă nu scânteiază. Și când copilul e urâțel, florile tot mama le primește, nu moașa.

 

Faptul că ești scriitor te ajută în momentul traducerii sau mai mult te încurcă?

Probabil că mă ajută. Nu bag mâ­na în foc, însă probabil că da. Traducătorul e un cititor mai atent decât mulți, iar atenția sporită îl face să asimileze tehnici narative, artificii și strategii de captatio care ajung mai greu la cititorii de plăcere sau la cei pe care nu-i interesează. Dubla condiție scriitor-traducător e însă uneori a bles­sing in disguise. Există riscul să începi să semeni cu scriitorii din care traduci, mai ales dacă-ți plac. Sau, dimpotrivă, acela de a-i face pe ei să semene cu tine, ceea ce ar fi impardonabil.

 

Cum și când ai început să traduci?

Culmea e că am început să traduc din franceză. Culmea culmilor e că am tradus primele pagini la facultate, în anii 1980, la un curs de engleză veche din care oricum nu pricepeam mare lucru. Lângă mi­ne cineva tricota. Cartea în cauză este romanul Îngerii negri al lui François Mauriac, de care o editură neprofesionistă și-a bătut joc în 1991, când l-a publicat. Am avut astfel prilejul unui debut ratat și ca autor, în 2000, și ca traducător, cu nouă ani mai devreme. Traducând mi-am dat de fapt un test de anduranță și de răbdare: am vrut să văd dacă rezist până la sfârșit, în condițiile unui text nu tocmai suculent. Au urmat O cameră pen­tru fiecare de Virginia Woolf și Apocalipsa de D.H. Lawrence, traduse tot pentru sertar, înainte de 1989. De aceasta din urmă nu mai știe nimeni, mai ales că a apărut prin 1993 tot la o editură confidențială. Woolf măcar a apărut la Univers, în 1999. Din franceză am mai tradus un roman și două cărți cu profil sportiv, despre Jocurile Olimpice și despre fotbal. În rest, doar din engleză.

 

Care sunt preferatele tale dintre cele 115 cărți pe care le-ai tradus?

Clasamentele sunt relative și riscante. Și probabil că unul dintre criterii este aici cel al invidiei amicale: mi-ar fi plăcut să fi scris eu aceste cărți preferate. Cele la care țin cel mai mult acum, în februarie 2021, sunt, nu într-o ordine anume, O istorie a lumii în 10 capitole și jumătate de Julian Barnes, Casa somnului de Jonathan Coe, Mincinosul de Stephen Fry și Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro. Cu ocazia asta i-am nedrep­tățit pe Salter, Steinbeck, Burroughs, Golding, Joyce, Horn­by, C.S. Lewis, Amis, Lodge, Saunders etc.

 

O carte care ți s-a părut complicat de tradus?

Singura care mi-a dat de furcă a fost Copiii din miez de noapte de Salman Rushdie. Au apăsat aici și două poveri fără legătură directă cu dificultatea textului: era primul Rushdie tradus în România și era o carte premiată cu Booker of Bookers (cea mai bună dintre căr­țile care primiseră Premiul Booker). M-a solicitat mult cartea asta. Nu doar fiindcă frazele aveau uneori o luxurianță tropicală, ci și fiindcă existau o mulțime de trimiteri culturale, istorice, culinare, religioase, filosofice sau de viață curentă care te sileau să cauți atent, să faci documentare ca pentru o carte scrisă de tine. Adaug niște complicații traductologice legate de jocurile de cuvinte și de acronime (una dintre specialită­țile cumplite pentru traducători ale autorilor de limbă engleză) și, până la urmă, însuși numărul de pagini – peste 500. E cartea care m-a muncit și la care am muncit cel mai mult.

 

O carte pe care ți-ar plăcea s-o traduci?

Aici răspund la condițional trecut. Mi-ar fi plăcut să traduc ceva din John Fowles, dar eram elev sau student pe vremea când au început traducerile cărților lui.

Mi-ar fi plăcut să traduc Hotelul alb al lui D.M. Thomas, mai ales că eu îl descoperisem citindu-l la Biblioteca Britanică, numai că editorul mi l-a promis mie și în ziua următoare l-a dat altcuiva. Mi-ar fi plăcut să traduc Cvartetul din Alexandria al lui Durrell.

 

Un scriitor pe care l-ai tradus, apoi l-ai și cunoscut?

Am cunoscut puțini scriitori din care să fi tradus. Lui Jonathan Coe i-am strâns mâna la o lansare bu­cureșteană prin 2006. Cu Salman Rushdie am făcut o poză și am schimbat două vorbe în redacția ziarului „Adevărul“, unde venise pentru un interviu, însoțit de Monica Bârlădeanu. Cu David Lodge ar fi trebuit să am un dialog cu public la Târgul de carte de la Londra, cu titlul „Autorul și um­bra lui“, dar a erupt un vulcan în Islanda și s-a anulat evenimentul. Am cunoscut doi români din care am tradus: Aurora Cornu și Petru Popescu. Aurora Cornu a fost cordială, elegantă și chiar s-a oferit să-mi plătească din buzunar traducerea (Fugă spre centru) în locul editurii, care – ce să vezi? – nu avea bani și îmi propusese să mă plătească în cărți pe care să mi le aleg din depozit. Cu Petru Popescu a fost mai complicat ca în relațiile de pe Facebook. Nu am loc să povestesc aici totul, dar raporturile dintre noi au început prin a fi încordate – nu din vina lui, nici din a mea, ci din a unui terț perfid, care nu merită amintit –, au continuat catifelat și s-au sleit după ce am refuzat să traduc The Return. Am tradus totuși Revelație pe Amazon și În coasta lui Adam.

 

Middle England, romanul scriitorului britanic Jonathan Coe, a apărut recent la Editura Polirom în traducerea ta. Din același autor ai mai tradus anterior și celelalte două romane a căror serie o încheie Middle England (Clubul putregaiurilor și Cercul închis), la care se adaugă alte trei cărți ale lui Coe (Casa somnului, Oglinda dorințelor și Numărul 11. Mărturii despre nebunie). Cum a fost experiența traducerii trilogiei și cum ți s-a părut ultima carte din serie?

M-a încântat să traduc trilogia lui Coe, deși nici el n-a știut la început că avea să iasă o trilogie – a și recunoscut-o într-un dialog cu public din 2019, la Paris. După Casa somnului, mă simțeam deja pe un teritoriu familiar. Aveam impresia că-l știu bine pe Coe ca romancier, mai cu seamă că, îna­inte de Middle England, tradusesem Numărul 11. Mărturii despre nebunie. Plus Oglinda dorințelor, chiar dacă asta e o carte pentru copii. E greu de spus care dintre volumele trilogiei mi-a plăcut mai mult. Cu un cântar de farmacie, Clubul putregaiurilor. Poate și fiindcă acolo faci cunoștință cu personaje care sunt la început de drum, într-o Anglie greu de confundat, cu tabieturile, idiosincraziile și complexele ei din vremea thatcherismului. Middle England încheie frumos trilogia și o aduce la momentul Brexit, după ce povestea părea să se încheie cu Cercul închis. Coe recunoaște că i s-a făcut dor de unele personaje și le-a prelungit viața. Și spune despre Middle England că, fiind o bucată literară lucrată în jurul noțiunii de Brexit, poate fi numită Brexlit. În aceeași perioadă și pe aceeași temă a apărut Gândacul lui Ian McEwan, care se ocupă doar de Brexit. La Coe sunt mai multe straturi, mai multe paliere, mai multe resorturi și povești. Middle England e un roman cărnos și parcă un semn de rămas-bun din partea Angliei care pleacă nici ea nu știe unde. Un roman infuzat de nostalgia pe care Coe se pricepe atât de bine s-o îmbine cu umorul. Am un singur regret: că nu a mai apărut deloc Sean Harding, zurbagiul din Clubul putregaiurilor, la ale cărui scrisori „pe adresa redacției“ mă clătinam de râs în timp ce traduceam.

 

Ți se întâmplă să cauți zile în șir în minte un cuvânt pe care vrei să-l folosești într-o traducere?

Nu țin minte să fi pățit așa ceva. Dar am alt exemplu, în care a fost nevoie să inventez un cuvânt. La Lincoln între vieți de George Saunders. Trebuia să găsesc echivalentul românesc pentru ceva care nu era nici targă, nici sicriu, în care stăteau bolnavii și răniții care urmau să facă pasul din lumea viilor în cea a morților, după popasul într-un interval de trecere (bardo). Și am inventat substantivul „bolnăvelnic“. Arhaizant, știu. Dar util în situația dată.

 

Ai o rutină în ceea ce privește tradusul?

Rutina presupune un singur lu­cru, același ca la scris: cafea la ibric, făcută de mine. Îmi place, mă ajută și ador mirosul. În rest, fiind o muncă nenormabilă, nu-mi propun un număr de pagini pe zi. Cum dă Dumnezeu (no­roc că dă). La fel și pentru timpul optim al lucrului: oricând. Pe vremuri, lucram bine noaptea. După un mic episod cerebral, cu patru-cinci ani în urmă, mi s-a deslușit că noaptea de obicei se doarme, așa că am revenit la traducerea în regim diurn. Singurul reper rămâne pentru mine data de predare din contract. Îți pot confirma destui editori că nu întârzii niciodată și că de obicei predau traducerea mai devreme. Din punctul ăsta de vedere, I’m everybody’s darling. Dacă e să aproximez to­tuși și dacă sunt în formă, pot preda o carte de 300 de pagini chiar și într-o lună, cu condiția să nu mai fac altceva. Ceea ce nu înseamnă că aș putea traduce douăsprezece cărți pe an, nici vorbă. Nu poți ține un asemenea ritm. Dar îmi amintesc că mi-am fixat recordul personal în 1993, când Doina Uricariu mi-a cerut să traduc pentru Editura Olimp The Holcroft Covenant de Robert Ludlum, un thriller de 600 de pagini, într-o lună. Ea a avut nebunia s-o ceară, iar eu să livrez, luându-mi concediu fără plată de la Biblioteca Națională, unde lucram atunci. Bonus: am scris de mână. Computerele nu apăruseră, iar mașina de scris era la reparat.

 

Cele mai frumoase momente din timpul traducerii unei cărți?

Pentru mine, cel mai frumos moment e cel în care nu mai trebuie să fixez vârful paginilor de la început cu nimic (un presse-papier, cana în care am douăzeci de pixuri, tocul ochelarilor, pillulier-ul în care țin medicamentele etc.). Înseamnă că am trecut de jumătate, iar cartea, dacă e legată cum trebuie și are flexibilitatea necesară, stă deschisă singură, fără auxiliare caraghioase.

 

Raiul traducătorului? Dar iadul său?

Recunosc că nu mi-am pus niciodată problema. Pot bănui însă că, măcar pentru unii, raiul ține de micul frison (semi)demiurgic care face din traducător tot un fel de creator – la drept vorbind, de re-creator. Iadul? O lipsă de recu­noaștere cvasitotală, însoțită de tarifele batjocoritoare care se practică la noi. Există traducători care trăiesc doar din așa ceva și care din cauza asta, a plății mizerabile, își iau mai mult decât pot să ducă. Termenele se apropie și se încalecă, timpul e tot mai puțin, banii se dau în unele locuri cu întârziere, începe să se instaleze panica. Iadul traducătorului ro­mân nu e dat de dificultatea textului, ci de precaritatea veniturilor și a statutului. Știți vreun traducător de calibru care are emisiuni TV, rubrici în ziare, invitații la con­ferințe, răsfăț mediatic?

 

Niște traduceri amuzante și greșite pe care le-ai descoperit în cărțile citite?

Ohohoho, aș putea scoate o carte doar cu așa ceva (iată o idee!), dar mă sfiesc. Până prind curaj, iată două care-mi aparțin. Din nea­tenție, dar asta nu e o scuză. În Dezinformatorul lui Frederick Forsyth am tradus the bonnet of the car prin „boneta mașinii“ în loc de „capota mașinii“. Ca om care a făcut armata, știam că mașinile nu au bonetă, iar ca absolvent de engleză știam că bonnet înseamnă „capotă“. Culmea e că redactorul fie a fost neglijent, fie a mizat pe scrupulozitatea mea și a trecut grăbit prin text. Și a apărut așa. Iar în altă carte mi se pare că am tradus navel prin „pântece“, deși mă gândeam la „buric“ și știam că asta înseamnă. În ce privește chixurile altora, pe cele mai multe le-am încasat pe când făceam masiv redactare de text. M-au cutremurat multe: „Duș­manii și-au primit ce era al lor de la capătul cu mâner al sabiei“, „Vă dați seama ce catastrofă ar produce un cap de război?“ (warhead, adică „focos nuclear“), „Galeriile lui tata“ (Tate Gallery) și ceva pitoresc-decoltat prin com­binația de neologism și vocabular argotic, din Harold Robbins: „«Ți-a plăcut?» întrebă ea, balansându-i-se gânditoare în carici“.

 

La ce lucrezi acum?

Pare greu de crezut, dar nu traduc nimic. Le-am predat Troia lui Stephen Fry celor de la Editura Trei la începutul lui februarie și constat că, pentru prima dată în ultimii 25 de ani, nu mai am nimic altceva. Asta mi-ar da timp să mă ocup doar de scris. Adică de un volum de povestiri italiene, pe care l-aș lansa măcar la apă, dacă nu și la târg, pe la sfârșitul primăverii. Sunt pe punctul de-a termina o povestire care se cheamă Acul de aur sau ochii Glorianei. Volumul are titlul provizoriu Misterele din Fiumelatte.

 

Cum au fost pentru tine scrisul și tradusul în 2020? Știu că ai publicat două volume și patru traduceri, dar câte au fost lucrate în 2020?

E adevărat, bilanțul aparițiilor nu e totuna cu cel al eforturilor. Recviem vesel pentru tata și Vitrina cu șarlatani au fost totuși scrise cu adevărat în pandemie, în 2020. Recviemul a avut o detentă fulger și l-am scris dintr-o răsuflare, în martie, după ce absența tatei m-a curentat câteva zile la rând mai rău decât de obicei. Vitrina a avut nevoie de ceva mai mult timp, poate și fiindcă a trebuit să petrec o vreme în adâncurile imposturii, nocivă sau nu, pentru documentare. În ceea ce privește traducerile, Eroii și Oglinda dorințelor au fost lucrate în 2020, la fel ca Middle England, care a apărut în 2021. Pastoralia și Bărbatul cu haină roșie au fost traduse în 2019. Recunosc că nu m-am simțit stresat și că am lucrat poate chiar mai bine decât în anii normali. N-am avut frustrări decât privind nepu­tința de-a mă plimba prin oraș, prin cafenele și librării sau cu metroul, loc predilect și preferat de lectură.

 

O predicție pe care ai făcut-o „la tine-n cap“ la începutul pandemiei?

Pandemia a fost pentru mulți prilejul de-a fi ridicoli, chiar de-a persista în penibil. De la înălți­mea nepriceperii mele, am pronosticat pe la jumătatea lui mar­tie că în România vor fi cam 1.500-2.000 de morți și că totul se va termina în șase-șapte luni. Sigur că am fost caraghios, dar măcar pronosticul nu l-am dat la televizor. Ce-i drept, nici în capul meu, ci într-un tête-à-tête. Pe lângă ce bazaconii și abjecții am văzut și am auzit de atunci în media, mă consider un ageamiu aproape onorabil.

 

Traducătoarea Mihaela Ghiță mi-a vorbit, într-un interviu, despre cum s-a molipsit de la tine de teama de zbor, după ce ați zburat în același avion spre un târg de carte. Îți mai amintești momentul?

Crezi că eu mai știu? Îmi pare rău că i-am produs turbulențe, n-am vrut. Oricum, am mai multe po­vești. Într-una, plecam spre Madrid, citeam încordat dintr-un Pérez Reverte (when in Spain, știi cum e…) și vecinul din dreapta mi-a atras atenția că țin cartea invers. De-asta mi s-o fi părut alambicat textul. Sau poate că am po­vestit cum am fost la psiholog și cum mi s-a pus întrebarea: „Ți-e frică să nu cazi? De ce? De câte ori ai căzut până acum?“. Sau poate despre felul în care aceeași doamnă psiholog a mers cu mine la aeroport, unde am admirat împreună decolări și aterizări, după care mi-a recomandat să-mi cumpăr un avion de jucărie, cu telecomandă și baterii, și să mă joc cu el prin casă.

 

O întrebare pe care nu ți-a adresat-o nimeni într-un interviu și la care ți-ar fi plăcut să răspunzi?

Nimeni nu m-a întrebat cum am mai găsit resurse să continui ca scriitor și ca traducător după un început prost în ambele direcții. Cred că aș fi dat vina pe zodie. Leul e tenace și nu acceptă înfrângerile, așa se spune.

 

Prima ta amintire?

Sunt la Costinești, proaspăt trezit din somn, iar bunica din partea tatei, venită în vizită de la Cons­tanța, îmi dă să mănânc niște dude. Are un pulover gros de lână și căciuliță. E iulie. Eu mor de cald, ea pare să se simtă bine.

 

Ce face acum Radu Paraschivescu într-o lume paralelă în care nu scrie și nu traduce?

Răspunde la întrebări pentru interviuri și se pregătește să-și scurteze viața cu cine știe ce Poli Iași – Chindia sau Academica – Gaz Metan.

 

FOTO 1: arhivă personală






Galerie foto

Interviu cu scriitorul și traducătorul Radu Paraschivescu: „Romanul <i>Middle England</i> e parcă un semn de rămas-bun din partea Angliei“
Interviu cu scriitorul și traducătorul Radu Paraschivescu: „Romanul <i>Middle England</i> e parcă un semn de rămas-bun din partea Angliei“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *