Dezbateri

Românii e deștepți – Suplimentul de cultură


Așadar (cum scriam săptămâna trecută), în concediu am ajuns până la urmă pe o insulă grecească din arhipelagul Sporadelor de Nord, doar dintr-o râcă față de pretenția autorităților din Turcia de a cere un pașaport valid încă șase luni de acum încolo.

Fiindcă puteam alege – nu ca odinioară. Și-atunci mi-am amintit de acel scriitor român nenorocit de demn din anii comunismului, Ion D. Sîrbu, căruia tocmai îi citisem corespondența și care reușise să iasă din România doar o dată (sau de două ori, dacă punem la socoteală campania sa militară în Rusia sovietică din anii 1940. Deși asta amintește prea tare de bancul acela vechi cu cetățeanul sovietic, care nu are nevoie de mașină personală: în excursiile de duminica merge cu autobuzul, la mare se duce cu trenul, ca să viziteze republicile asiatice, ia avionul. Iar în străinătate – păi, când e să iasă peste graniță, merge cu tancul). Deși avea prieteni care îl invitau în Germania Federală, instituții de cultură care îi trimiteau invi­tații oficiale, rude răspândite pe tot globul, din Elveția până în Brazilia, nu i s-a „dat“ pașaport de­cât o singură dată, pentru câteva luni, la o bursă DAAD.

Lectura asta recentă m-a făcut să văd încă o dată clar cât de tare s-a schimbat România – și cât de tare ne-am schimbat noi. Mergem aproape unde vrem. Mulți români au ajuns să conceapă concediile în străinătate ca pe ceva de la sine înțeles, iar restricțiile din vara asta, impuse de epidemia de coronavirus, li s-au părut o îngrădire abuzivă și umilitoare a liber­tății lor de a circula – ceea ce e, într-un fel, adevărat, dar acum treizeci și ceva de ani n-ar fi gândit deloc la fel; o excursie de câteva zile în Bulgaria sau – o, vis frumos! – în Iugoslavia sau Republica Democrată Germană (jumătatea comunistă a Germaniei) li s-ar fi părut o culme a concediului ori vacanței, ceva ce să le povestești vecinilor, rudelor, ba chiar nepoților. Și iată că acum nepoții ajung să zboare cu avionul înainte să meargă cu trenul.

Sigur, nu toți românii pleacă peste tot, dar dacă îi împiedică ceva s-o facă, piedica respectivă nu mai e cea a pașaportului – adi­că una impusă de autorități. Bănuiesc că o bună parte dintre cititorii acestui text ar putea face o listă destul de lungă cu țările prin care au călătorit, cu litoralurile unde s-au bucurat de mare și soare. Pentru locuitorii din zona mea de vest, un drum până în Serbia, în fosta Iugoslavie, ajunsese la un moment dat echivalentul unei ieșiri la un târg: se duceau acolo să cumpere cartofi, ceapă, semințe de flori, pentru că erau mai ieftine și pentru că piața era mai bogată ca la noi. Alte vremuri, altă libertate. Azi pare normalitate (și așa este), pare eternă (deși nu-i sigur că va fi așa).

În fine, am ajuns în Grecia – cu pașaportul și cu o idee care n-avea de gând să mă părăsească, fiindcă una dintre cărțile pe care le-am luat cu mine era volumul de corespondență și jurnale al lui Mihail Bulgakov, recent apărut la Polirom.

Iar acolo am găsit aceeași obsesie a scriitorului din comunism, de data asta din anii 1930: nepu­tința de a călători în afara țării. Oriunde. Bulgakov nu a reușit să iasă niciodată dintre granițele Uniunii Sovietice – în 1935 îi scrie cu umor amar unui prieten scriitor: „Călătoria în străinătate mi-a fost refuzată […] și, în loc să mă aflu pe Sena, mă aflu pe Kleazma. Ce să-i faci, și ăsta-i tot un râu“. Paradoxal, în străinătate i se traduceau texte, i se jucau piese de teatru (adesea fără știrea, fără controlul și chiar fără acceptul lui), drepturile de autor îi erau uneori încasate de inși ce se pretindeau reprezentanți ai lui, iar el nu putea face nimic.

Coresponda – greu, în con­diții sovietice – cu edituri, teatre, actori din Occident, îi scria cu obstinație fratelui său, bacteriolog de prestigiu, care avusese șan­sa să se stabilească în Franța, dar de plecat n-a reușit niciodată să plece. Visa necontenit la Paris, unde i s-a jucat Casa Zoikăi, dar a murit fără să vadă Orașul Luminilor. Și la un moment dat înțelege și își acceptă soarta, fiindcă ce altceva puteai să faci?

Da, alte vremuri. Mă răsucesc în scaunul de pe terasă și mă uit la marea care se vede, albastră, în zare. Am o tresărire de teamă, reflex primitiv din epoci trecute. Sper că mai am încă pașaportul. Unde l-oi fi pus?









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *