Dezbateri

Românii e deștepți – Suplimentul de cultură






Cred că lucrul care m-a revoltat cel mai tare la istoria traducerilor respinse de reprezentanții poetei americane Amanda Gorman a fost ideologizarea excesivă a unui act – până la urmă – cultural, cel al traducerii. Poemul acesteia are, evident, o încărcătură ideologică consistentă, dar ea nu implică sau nu ar trebui să implice identitatea traducătorului. E ca și cum, prin refuzul de a accepta traducători albi sau bărbați sau vârstnici sau lipsiți de fervoare ideologică, le-ai nega competența profesională. Chiar dacă declari politicos că nu o faci.

Iar ceea ce mă sperie într-o oarecare măsură – nu personal, ci uman – e faptul că acum, cu acest gest și scandalul ce i-a urmat, s-ar putea stabili un precedent. Atunci când faptele de cultură devin arme de luptă ideologică, rezultatul nu poate fi unul bun. Mai ales atunci când în demersul activist se străvăd prea bine tenden­țio­nismul și agenda ideologică părtinitoare. Lucrul ăsta se înțelege foarte clar chiar din felul în care activiștii protestatari au decupat profilul autoarei pentru a se potrivi cu propriile idei militante, falsificând-o pe Amanda Gorman în­săși în favoarea unei „Amanda Gorman“ a lor, pe care vor s-o exporte în forma dorită. Straniu mi se pare însă că autoarea – sau repre­zentanții ei – au acceptat falsificarea.

Reamintesc că toată controversa a pornit de la pretenția unor voci influente ale unor activiști de culoare ca traducătorii poemului The Hill We Climb să fie, asemenea Amandei Gorman, de sex feminin, tinere, de culoare și, dacă e posibil, activi/e ideologic în aceeași tabără cu autoarea. Asta deși poemul nu vorbește despre destinul oamenilor de culoare în America, ci despre unitatea americanilor în general la începutul unei noi perioade din istoria Statelor Unite (mandatul lui Joe Biden). E un mesaj despre unitate, nu despre dezbinare, despre cetă­țenii americani, nu despre negri și albi și asiatici și amerindieni – cine îl citește, înțelege asta cu ușurință.

E drept, viziunea îi aparține unei tinere pline de speranțe reînnoite. O tânără de culoare, da, dar nu doar atât. În identitatea poetei mai intră un element foar­te important (pariez că cel puțin pentru ea e important): catolicismul. Amanda Gorman e catolică practicantă, lucru care se reflectă și în creația ei – sau cel puțin în poemul despre care tot vorbim. Cantitativ (deși nu judecăm poezia cu cântarul de vorbe) refe­rințele religioase ocupă mai mult spațiu decât cele rasiale. Unul din versurile recitate de ea sună astfel: „Scripture tells us to envision that everyone shall sit under their own vine and fig tree, and no one shall make them afraid“ – și este un verset din Vechiul Testament, din Macabei 14,12: „Și a șezut fiecare sub vița sa și sub smochinul său, că nu avea cine să-i înspăimânte.“

Și atunci nu pot să nu mă întreb de ce, atunci când activiștii au profilat traducătorul „conform“, nu au inclus și cerința ca acesta/ aceasta să fie catolic(ă)? Că doar religia creștină – și orice religie universală – transcend rasa, clasa, identitatea de gen. Preluând logica acelor activiști/ activiste, aș putea zice că un traducător ateu nu poate înțelege corect mesajul unei tinere de culoare catolice din America. Numai că religia nu intră decât foarte rar pe agenda politică a ac­tiviștilor ideologici de azi și, tot din considerente ideologice, e ignorată sau bagatelizată. Și uite așa e falsificată creația Amandei Gorman tocmai de cei care pretind că îi apără integritatea.

Dar, vorba românului – pe care doar românul o poate traduce –, ajunge o măciucă la un car de oale. E ridicol că toată zar­va asta s-a stârnit de la un text cu o valoare literară relativ modestă – și, sigur, cu un mesaj social. Am citit poemul Amandei Gorman și l-am văzut și recitat de autoare. Lectura de la inaugurarea lui Joe Biden e impresionantă și emoțio­nantă. Poemul în sine, citit pe foaie sau pe computer, e plat. E un poem mobilizator, cum mai există cu miile, un fel de Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie pentru americani, și e scris într-o engleză atât de limpede, încât, indiferent cine l-ar traduce într-o limbă oarecare, fie că e un traducător sau o traducătoare de rasă albă, neagră, asiatică sau altfel, poemul ar suna cam la fel.

Mie însumi, ca traducător mascul, de rasă albă și ideologie incertă, mi-ar fi mai greu să transpun în română textele unui clasic american alb, protestant, cu origini saxone, decât acest poem cu o retorică simplă, clară, cu metafore tocite și lipsit de subtilități. Dar ce zic eu?, până și manualul tehnic al unei mașini de spălat mi-ar pune probleme mai serioase.

Pe de altă parte, orice autor are dreptul și libertatea de a-și alege traducătorul, pentru ca opera lui să fie citită și înțeleasă cât mai clar într-o limbă și cultură străină. Măcar din punctul ăsta de vedere scriitorii, oprimați ori ba și indiferent de rasa, națiunea ori cultura căreia îi aparțin, sunt cu toții niște privilegiați. Deși (zic cu obida esticului) e preferabil să fii privilegiat într-o cultură mare, oricât de minoritar ai fi.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *