Dezbateri

Românii e deștepți – Suplimentul de cultură


Nu-i deloc ușor să fii traducător, iar cei care practică meseria asta o știu bine. Statutul traducătorilor a fost mereu incert, complicat, greu de definit: pe de o parte meșteșugari, chiar artiști ai cuvântului în propria limbă, pe de altă parte tălmaci discreți ai creatorilor autentici, rareori recunoscuți ca veritabili creatori. Și, de parcă lucrurile nu erau destul de grele pentru această breaslă, un scandal recent din lumea editorială amenință să le complice și mai mult.

Probabil că puțină lume din Europa, chiar și din rândul oamenilor de litere, auzise până de cu­rând de Amanda Gorman, o tânără poetă de culoare din Statele Unite. În ianuarie 2021, la ceremonia de investire a noului preșe­dinte american, Joe Biden, Amanda Gorman a recitat un poet intitulat The Hill We Climb (Dealul pe care îl urcăm). Poemul a devenit emblematic pentru speranța americanilor într-o schimbare în bine a lumii lor, a fost publicat în tiraje amețitoare, a adus-o pe autoare în lumina reflectoarelor și a atras imediat atenția unor edituri străine. În februarie o editură olandeză a angajat un traducător, Marieke Lucas Rijneveld, pentru o versiune a poemului în neerlandeză. Numai că alegerea a stârnit protestele unor activiste de culoare, care s-au întrebat de ce editura a optat pentru un traducător alb (sau o traducătoare albă, în fine) și n-a ales o „artistă a cuvântului“ femeie și de culoare – și tânără, a precizat cam age-ist și discriminatoriu una dintre activiste. Ca urmare a acestor proteste, care au declanșat o ava­lanșă de critici similare la adresa editurii, Rijneveld a renunțat de bunăvoie la contractul de traducere. (Merită amintit că traducăto­rul/traducătoarea este și scriitor și a fost laureat(ă) recent cu premiul Booker. Mai mult, ea/el se declară non-binar(ă), adică parte a unei minorități de gen care s-ar putea simți ea însăși marginalizată – și iată, chiar este.)

În scurt timp același lucru l-a pățit traducătorul catalan Victor Obiols, care tradusese deja poemul, însă reprezentanții poetei ame­ricane au anunțat editura catalană că nu îl consideră potrivit și că ar prefera ca traducerea să fie făcută de o femeie tânără, activistă și, eventual, de culoare. Repetarea acestui „tânără“ e, cum am zis, discriminatorie, dar passons. Și cam asta a fost deocamdată partea concretă a problemei traductologice, dar ea naște în continuare discuții și polemici.

Și e normal să le nască. Fiindcă opțiunea reprezentanților Amandei Gorman este greșită în atât de multe feluri, încât mi-e greu să o comentez coerent. Este eronată din punct de vedere traductologic, este greșită și chiar periculoasă în plan ideologic, este nedemocratică și stupidă cultural și e jignitoare la adresa traducătorilor.

Se știe că nu există traduceri perfecte. Orice traducere înseamnă pierdere, dar și câștig, sărăcire a sensurilor, dar și îmbogățire și resemnificare, înseamnă transfer și modificare, adaptare. O traducere nu e o reproducere exactă a unui text într-o altă limbă și altă cultură, ci o transpunere cât mai exactă a lui în acea limbă (și cultură). Traducerile sunt punți între literaturi, culturi și oameni, nu cabine de teleportare. Ne apropie păstrând diferența necesară pentru dialog și pentru cunoașterea reciprocă. În­tre cele două extreme ale artei traducerii – „totul poate fi tradus“ și „nimic nu se poate traduce“ –, abordările fertile, care au adus omenirea unde e acum, se plasează cât mai aproape de varianta optimistă. Iar traducătorul – lucru foarte important – traduce textele unor scriitori, nu ale unor ființe concrete, nu biografiile, trecutul și memoria afectivă ale acestora. Toate astea se pot traduce dacă există în text, dacă textul original le transmite. Dacă nu, nu. Traducătorul rezonează cu textul, nu cu autorul. Poți traduce competent, fidel, creativ un autor/ o autoare fără să împărtășești cu el/ ea sexul, rasa ori experiența afectivă.

Discuția deschisă de cazul Amandei Gorman nu e însă inutilă. Ea deschide o cutie a Pandorei făurită de noi înșine… mă rog, de niște activiști (și mărturisesc că am oroare de activiștii policalificați). Oare un traducător de culoare poate înțele­ge – și traduce – operele altui autor de culoare mai bine decât un traducător alb sau asiatic? O femeie traduce o autoare mai bine decât un bărbat? Un traducător de culoare îl traduce mai prost pe Shakespeare decât un alb anglican? Discuția se poate prelungi la ne­sfârșit, fără nici un rezultat concret. Doar că dacă răspundem cu „Da“ la întrebările de mai sus, alunecăm spre extrema „rea“ a teoriei traducerii, cea pe care George Steiner o califica drept „monadică“ și care implică o singurătate insurmontabilă a fiecărei rase, limbi, culturi – într-un final, a fiecărui om.

În plus, cum spuneam, o asemenea perspectivă mi se pare periculoasă nu doar pentru democrația din așa-numita „republică a literelor“ (sau ce-a mai rămas din ea), ci și pentru democrație în general. Dar despre asta, săptămâna viitoare.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *