Dezbateri

Românii e deștepți


S-a făcut septembrie și-am zis: „Hai să mergem repede la mare“. Undeva aproape, totuși unde să mai stăruie vara – deci nu la Marea Neagră, deci nu în România –, să avem ceva soare, apa mării să fie caldă, iar drumul nu prea lung, ca să nu-i chinuim pe copii. Și nici prea costisitor să nu fie, cui îi trebuie coaste de azur? Așadar, Grecia sau Turcia, tropicele balcanice.

Turcia ar fi fost o opțiune bună, litoralul suzeranilor noștri de pe vremuri e plin de oferte all inclusive la prețuri acceptabile pentru familii cu copii. Doar că, fiindcă Turcia nu e membră a Uniunii Europene, ai nevoie de un pașaport care, cică, trebuie să fie valabil șase luni de zile după data încheierii sejurului. Pașaportul meu urma să expire în patru luni și, când am auzit cerința (pretenția) autorită­ților turce, m-am înfuriat demn: adică pentru ei un act nu e valabil dacă e valabil? Atunci ducă-se! Așa că turcii ne-au pierdut de clienți, paguba lor – dacă le-o păsa.

Numai că nu despre vacanță vreau eu să vorbesc, ci despre pașapoarte. Întâmplător, tocmai în perioada asta m-am apucat să recitesc corespondența lui Ion D. Sîrbu, unul dintre puținii scriitori români din perioada comunistă care a scris într-adevăr literatură de sertar. Pe lângă însemnările sale necenzurate din anii 1980, ce aveau să apară după căderea regimului comunist cu titlul Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, în ultimii ani de viață a lucrat intens la două romane despre care – cum repetă sistematic în scrisorile adresate prietenilor – știa că nu îi vor fi publicate decât postum: Lupul și Catedrala și Adio, Europa!. N-a fost o profeție, ci mai degrabă o speranță împlinită: acest autor ghinionist, oropsit de istorie și de lumea din jur, a avut parte postum de recunoașterea la care aspira în timpul vieții. A mu­rit de cancer în septembrie 1989 și n-a mai apucat să vadă căderea comunismului, regim care i-a distrus cariera și i-a mutilat viața. Când m-am uitat la pașa­portul meu încă valabil, mormăind vorbe urâte în barbă, înciudat de pre­tențiile turcilor, mi-am amintit în­tr-o străfulgerare de el.

Ion D. Sîrbu n-a apucat să călătorească prea mult în afara granițelor țării. După calculele mele, a făcut-o de două ori. Prima dată a plecat în tinerețe, la douăzeci și ceva de ani, dar nu ca turist, nu într-o călătorie de plăcere – nici pe departe. În 1941 este concentrat pe frontul de est și ajunge până în Crimeea, iar apoi, în 1943, participă și la luptele din jurul Stalingradului, cade prizonier, evadează și se întoarce în țară, străbătând două mii de kilometri. A doua oară, în ultimul deceniu de viață, mai exact în 1981-1982, reușește să ajungă în Occident grație unei burse DAAD și călă­torește în câteva țări vestice (Germania, Franța, Belgia, Olan­da, Elveția). După acea călătorie visează toată viața (câtă i-a mai rămas) la o nouă ieșire, încearcă să plece în Germania, solicită sistematic pașapor­tul (pentru el și soție) și, cu toate că primește in­vitații oficiale, autori­tățile îi resping cererile de fiecare dată – nu e foarte clar de ce, deși răspunsul cel mai simplu ar fi ăsta: pentru că puteau s-o facă. Pentru că ieșirea din țară – și actul necesar ieșirii, adică pașaportul – reprezenta un privilegiu pe care regimul comunist îl acorda discreționar.

Poate că acum, la peste treizeci de ani de la căderea regimului comunist, nu se mai știe prea bine ce însemna să primești un pașaport la acea vreme. Pentru că nu aveai propriu-zis un pașaport, un carnețel roșu (pe atunci era de fapt verde), pe care îl țineai acasă, într-un sertar, și cu care, dacă ți se permitea să pleci din țară, puteai circula prin lume. Nu aveai decât acte de identitate interne, adică buletin de identitate, legitimație de serviciu, carnet de conducere etc. Pașaportul îl solicitai de la un anumit serviciu, cu motive întemeiate, și apoi – cu mult noroc, niște relații și o justificare solidă (o invitație din străinătate, o plecare în delegație, o excursie aprobată de autorități) – îl primeai. În locul lui lăsai, ca un fel de gaj, buletinul de identitate. Când te întorceai, predai pașaportul, primeai buletinul și visai să mai prinzi vreo călătorie din asta. Însă în anii comunismului cei mai mulți români n-au ieșit niciodată din țară, iar dintre cei care au ieșit, majoritatea au ajuns doar în țările din blocul comunist, unde mai scăpai când și când. Au fost într-adevăr vremuri aurite, cum spunea propaganda – și nu doar pentru români.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *