Dezbateri

Românii e deștepți


Scriam săptămâna trecută despre un soi de „listă a rușinii“ elaborată la British Library în cadrul unui proiect antirasist, un dosar în care apăreau, printre altele, diverși autori asociați cu comerțul de sclavi, oprimarea negrilor sau orice formă de injustiție rasială.

Vestea a stârnit rumoare și chiar un oarecare scandal – zic „oarecare“ fiindcă există la ora actuală o teamă generalizată de a critica asemenea inițiative, oricât de exagerate, de vreme ce sunt făcute în numele generoaselor idei de egalitate și justiție sociale. (În paranteză fie spus, și comunismul era doldora de scopuri și idei generoase și uite ce-a ieșit.)

Cei de la British Library au afirmat că scopul lor nu e în nici un caz acela de a afecta reputația artiștilor în cauză ori de a le reevalua creația. O astfel de decla­rație e discutabilă: oricât de valo­ros ar fi un artist, parcă nu ți-e totuna să știi că, atunci când nu-și scria ori picta capodoperele, își exploata sclavii negri sau că a făcut avere de pe urma vânzării unor africani pentru plantațiile de bumbac din America. De aceea, cum am zis, astfel de evaluări ideo­logice ale artiștilor, ce se tran­s­formă în liste ale rușinii, sunt riscante și periculoase.

Mai ales când, de exemplu, printre cei asociați cu păcatele rasismului și sclavagismului se numără autori ca Ted Hughes, George Orwell ori Oscar Wilde. Iar motivația celor ce i-au pus acolo e cel puțin interesantă. (Și vorbim de British Library, un reper instituțional și intelectual pentru cultura britanică.) În cazul lui Ted Hughes a fost pomenit un strămoș al său, Nicholas Ferrar, născut în 1592, care în urmă cu vreo patru sute de ani (!), prin intermediul companiei London Virginia, a susținut activ colonizarea Americii de Nord și creștinarea amerindienilor și care a făcut avere de pe urma afacerilor de peste ocean. Eu, unul, n-am în­țeles prea bine nici vinovăția strămoșului Ferrar, ceea ce dovedește, poate, cât de adânc sunt înrădăcinate în mintea mea prejude­cățile albo-suprematiste. Însă rațiunea prin care creația și viața lui Ted Hughes din secolul al XX-lea au fost asociate cu coloniile britanice din secolul al XVII-lea îmi scapă cu totul.

Pe George Orwell nici într-o mie de ani nu l-aș fi asociat cu ra­sismul sau sclavia decât din postura de luptător îndârjit împotriva lor. Apărătorul celor umili și săraci, adversarul oricăror extremisme și autorul vizionar al distopiei 1984, urât deopotrivă de naziști și comu­niști, el n-ar avea ce căuta pe o asemenea listă. N-a profitat de pe urma colonialismului sau sclaviei și, în general, n-a profitat de pe nici o urmă. A murit bolnav și sărac, așa cum fusese mai toată viața. Numai că, vedeți, Orwell (Eric Arthur Blair pe numele său real) a avut un străbunic care fusese proprietar de sclavi în Jamaica. În logica pe care cei ce au trecut prin comunism o știu bine de pe vremea dosarelor de cadre, legătura asta de rudenie e o dovadă a vinovăției peste ge­nerații. Dacă asta este și logica woke, atunci justiția socială la care aspiră e la fel de atrăgătoare ca viitorul comunist al omenirii.

Oscar Wilde suferă, se pare, de aceeași vină: a avut niște rude care au fost asociate cumva cu sclavia (ca și lordul Byron, inclus în același dosar). Iar situația lui Wilde e una paradoxală: în timpul vieții a fost condamnat de societate și de justi­ția epocii și a făcut închisoare pentru că aparținea unei minorități sexuale. Iar astăzi, când blamul asupra homosexua­lității s-a ridicat, i se găsesc alte păcate strămoșești. Bietul dandy, atât de fermecător în viață și în scris, pare să cadă mereu prost la judecata publică.

Nu-i greșit să conștientizăm și să recunoaștem păcatele stră­moșilor – atunci când le știm. În anumite contexte e bine să ni le și asumăm. Însă cel mai bine ar fi să nu sărim calul. Iar aici ceva e greșit. Ridicol și periculos, cum spuneam. E rezultatul unei perspective profund eronate, cu potențial exploziv, ilustrată de o declarație recentă a bibliotecarei-șefe de la British Library, Liz Jolly, cum că „rasismul este o creație a albilor“. E o perspectivă încurajată azi și de mișcarea woke, și de numeroși intelectuali mânați de instinctul de turmă – cum spunea istoricul britanic David Abulafia într-un articol pe această temă, apărut în „The Spectator“.

De instinctul ăsta de turmă mi-e teamă. Căci rinocerizarea se poate petrece în multe feluri, mai multe decât ne-am închipuit până azi.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *