Dezbateri

Rockin’ by myself – Suplimentul de cultură


De când ascult muzică în mod conștient, cu toate simțurile conectate la ce aud, nu de puține ori m-am simțit atins la fibra cea mai profundă, pitită în faldurile ființei, într-un loc imposibil de precizat.

Piesele clasice – simfonii, concerte de pian sau vioară, toccate și fugi pentru orgă, ariile din Don Gio­vanni sau Tosca – umplu bagajul cumva obligatoriu pe care orice om cât de cât educat îl poartă cu sine de la o vârstă și apelează la el cu certitudinea că se regenerează psihic atunci când intră în rezo­nanță cu armoniile grave, primordiale. Rockerul crescut de Beatles, Floyd, Purple, Phoenix, Black Sabbath, legănat de Zappa, scăldat în lumina explorată de Mahavishnu Orchestra, tăvălit noaptea prin cearceafurile divelor disco și az­vârlit dimineața în scârna punk, ajuns la Tiamat, Elend, Ulver și My Dying Bride, nu găsește greu vreo spărtură în timpul ce i s-a dat ca să coboare la origini. N-am habar câți oameni de felul meu simt în acest, particular, fel. O privire sumară pe statistici, comentarii și fapte con­semnate în scris, accesibile via internet, mă îndeamnă să cred că numărul celor despre care se spu­ne că „sunt duși cu pluta“ e destul de ridicat. La o adică, ei ar fi în­dreptățiți să constituie poporul rockeresc. Unul fără condiționări belicoase – rasă, limbă, cultură, armată, religie –, surse de nenu­mărate și crâncene războaie ori crime nepedepsite. (Am și eu o idee fixă: dacă specia umană nu va în­țelege că este una singură, dispariția ei este certă. Muzica încearcă să spună acest lucru, iar ultimii ani par să scoată în relief renegatul adevăr.)

Nu e o regulă pentru mine să plutesc pe valuri sonore spre în­ceputurile vremii, însă vine câte un album care mă duce fără să vreau acolo unde niciodată nu credeam și nu visam să ajung. Sur Austru – Obârșie (2021, Avangarde Music) este cel mai recent. Și, într-un fel anume, așteptat: cam vreo lună s-a scurs de când am lansat preco­manda pentru versiunea pe vinil (2 LP-uri verzi, cu intarsii negre, o splendoare văzut contre-jour) și până la sosire. Așteptarea n-a pregătit terenul pentru (re)întâl­nirea cu trupa născută din negura bungetului. Ascultasem acum doi ani primul album, Meteahna tim­purilor, și nu găsisem starea sufletească necesară unei minime consemnări. Acest gen muzical, mai mult decât oricare altul, pre­supune o ceremonie de curățire a vechilor toxine, de primenire a creierului, a inimii și a întregului sine, ca să primești cuminecătura. Sunetul este hipnotic, apăsător și magic, te captează și te trage im­placabil, ca un turbion, spre originea Universului. Acum, la des­pa­chetarea discurilor eram nepregătit de audiție. (De altfel, vinilul mi s-a părut complet negru, deși spe­cificasem opțiunea pentru cealaltă culoare, verde.) M-am oprit după fața întâia. Piesa de aproape 10 minute, Cel din urmă, m-a trimis la colț, ca pe un elev corijent. Am lăsat să treacă o noapte și încă o zi, răstimp consacrat ablațiunilor psiho-fizice, gimnastică, spălat, tă­iat unghii, smuls părul din nas etc. (Nu sunt utilizator de uleiuri și pomezi după baie, ca filosofii re­numiți!) Re­nunțarea la alcool pentru 24 de ore, cerută de con­troversata vac­cinare, s-a potrivit momen­tului. Scăpat astfel de mi­zeria traiului mundan, m-am scufundat lent, dispersându-mă în muzica trupei din Arad ca lumina în piatra de smarald sau ca sângele sacrificat ritualic într-un lac de munte, sub umbră de cetini.

Să lungesc textul cu „dise­ca­rea“ discului, mi se pare că i-aș altera consistența. Băieții, cu men­țiune specială pentru Tibor Kati, liderul de facto și argintul viu al grupului, demonstrează că folclo­rul plaiu­rilor noastre și miturile pământului stau bine lângă altele, mai cunos­cute. O dovadă că noi, rockerii, avem aceeași obârșie.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *