Dezbateri

Rockin’ by myself


Un prieten născut în 1943, mare iubitor de rock, îmi povestea odată pățania tatălui său, fără legătură cu pasiunea noastră.

Bătrânul fusese proprietar înstărit de pământuri pe lângă Hârșova, făcuse frontul în ambele direcții și, norocos, scăpase teafăr. După răz­boi, agoniseala i se confiscase, iar el băgat la pușcărie fiindcă se împo­trivea colectivizării. Știa bine cui i se datorează năpasta sa: Uniunii Sovietice. După amnistia din 1964, nu suporta să audă vorbindu-se de ruși, confundând poporul cu sis­temul de guvernare. S-a întâmplat însă ca, prin decembrie 1974, aflân­du-se între două trenuri, să intre de frig la cinematograful din vecină­tatea Gării de Nord din București, unde rula filmul Soarta unui om. Sovietic. Nevoit să stea la căldură, a privit fără să vrea. Și a fost așa de impresionat de drama rusului, încât până la moarte a tot povestit-o, bulversat de ignoranța sa.

Ceva asemănător am pățit zi­lele trecute și pandeminăuce, după ce am citit autobiografia numită Eu: Elton John (traducere din engleză de Cosmin Maricari, Editura Pu­blica – Victoria Books, 2020). Măr­turisesc fără jenă că nu ascul­tasem niciodată un disc al pianistului, deși m-au gâdilat pe la ureche mai multe dintre cele vreo 34 de studio, nenumărate single-uri și cine mai știe câte compilații. Corect este să scriu că „mi-au trecut pe lângă ureche“, fiindcă n-am fost atent la nici o piesă, cu toate că m-am străduit să fiu, cel puțin as­cultând variantele SACD editate în surround (slăbiciunea mea). Me­moria depozitase, totuși, câteva re­frene sau pasaje bine ritmate. Astfel că, parcurgând istoria lui Reg Dwight, devenit Elton John prin proprie voință, mi-au zbârnâit în difuzorul virtual din cap fragmente de Crocodile Rock, piesă care vâjâia prin topuri acum mai bine de 45 de ani. Ciudat sau nu, n-am reținut nici o frază din Candle In The Wind, cel mai vândut single din istoria muzicii, cum se știe. Terminând de citit cartea și hotărât să nu vorbesc despre ea la modul teoretic, să zic așa, mi-am anulat alte audiții și-am purces la… player-irea discografiei elton-johne, începând cu cel mai recent: Wonderful Crazy Night (2016, Mercury Records). Și mi-a plăcut de la prima piesă! Aproape tot! Uimitor, nu?

N-o să comit aici vreo analogie deșteptănacă între soarta aprigului combatant antisovietic și lâncezeala mea rockeristică. Pot muri chiar înainte să isprăvesc acest text, dar nu din cauză că am avut vreo re­velație ascultând muzica lui Elton John. Era destul de clar că succesul fulminant nu provine din super­ficialitatea publicului. Știu, desigur, că sunt și valori dincolo de pre­ferințele mele, dar n-am bănuit că un om atât de binecuvântat cu har muzical are numeroase traume. Arta, însă, fie cât de puțin valoroasă, se plătește cu sânge, figurat vor­bind. Iar celebritatea mondială – oho! Cine crede că superstarurile trăiesc numai în răsfăț și petreceri, n-are decât să frunzărească această carte!

Încerc să nu sar calul cu vreo apreciere exaltată: eu n-am citit o mărturisire mai sinceră, mai amu­zantă, mai obiectivă și mai nu-știu-cum decât a lui Elton John! Îmi vin în minte confesiunile unor Rous­seau, Thomas de Quincey, Keith Richards. Povești de adormit copii frustrați intelectual! Elton John nu scrie pentru public, ci pentru a-și salva sufletul, cum se spunea odată în literatura pretențioasă. Că are unul chinuit, păcătos, vicios, nu doar că o recunoaște: de trei decenii se străduiește să nu și-l piardă com­plet. Din copilărie până la 70 de ani a trăit coșmarul de a fi detestat de propria mamă. Pe lângă asta, a fi multimilionar furat de manager, homosexual blamat că s-a căsătorit cu partenerul, drogat vindecat du­pă ce aproape capotase, tată de copii născuți prin fertilizare de mamă-surogat etc., etc. par fleacuri nostime.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *