Dezbateri

Rockin’ by myself


Cine privește azi către Statele Unite ale Americii și este șocat de ceea ce se petrece acolo, fie nu cunoaște, fie a uitat istoria acelei părți de lume. Nu e aici locul unei recapitulări.

Mi se pare evident că a fi american este o profesiune sau o alegere personală, nu un dat natural, chiar și pentru cei cu străbuni debarcați acolo de pe vasul Mayflower. Aspri­mea este particularitatea genetică aproape a tuturor americanilor, generozitatea nu le învinge mereu egoismul, banii le sunt mai presus decât credința în Dumnezeu, iar nepăsarea și ipocrizia îi fac deseori incorigibili și violenți. Justiția se situează în vârful preocupărilor statale, dar aplicarea ei este o afa­cere, poate cea mai bănoasă dintre toate – excluzând armele, care sunt marea lor problemă. Pe lângă asta, disputele rasiale par o diversiune întreținută permanent doar spre a nu lâncezi nici albii, nici negrii, nici restul emigranților năboiți în țara tuturor posibilităților. Rasismul nu-i o chestiune monocoloră, se vedea încă de-acum vreo 80-100 de ani. O spune cea mai valoroasă cântăreață de blues care a trăit vreodată, Billie Holiday.

Firește, o negresă. Al cărui stră­bunic a fost un irlandez, fami­list convins și bisericos nevoie-mare. Proprietar de conac și de plantație în Virginia, era și proprietarul unei femei „colorate“, ținută într-o căsu­ță din fundul curții, vizitată în fie­care noapte. Au avut împreună 16 copii. Doar unul a trăit, bunicul lui Billie. Fata lui de 13 ani a născut-o pe viitoarea cântăreață, dintr-o legătură fierbinte cu frumosul ne­gru de 15 ani, doldora și de talente muzicale, nu doar amoroa­se. (La moarte, patru femei s-au bătut care să fie prima lângă dricul funerar!) Crescută de bunici, Billie suferă de mică persecuțiile și vio­lența unei mătuși lipsite de femini­tate. Copilă­ria prefigura o viață plină de nedreptăți, din ce în ce mai neaștepta­te și mai dureroase pe măsură ce statutul de vedetă creș­tea, iar bu­năstarea materială se închega, scăpând-o de grija zilei de mâine. Bine-cunoscută în toată lumea datorită înregistrărilor pe discuri (de pe urma cărora s-a ales cu mai multă faimă decât cu bani!), Billie Holiday s-a luptat acasă cu prejudecățile rasiale, cuibărite în societatea ame­ricană de la mijlocul secolului XX mai profund ca visu­rile comuniste în Rusia stalinistă. Inechitatea o fi dată de la Dumne­zeu (a se vedea nenumăratele episoade din Biblie ce par să o sta­tueze), însă legile pământești sunt făcute de oameni, iar puternicii vor dicta peste tot, indiferent că sunt comuniști, ca­pitaliști sau chinezi. Și Billie Ho­liday e un mic exemplu că oricât ai fi de merituos, te poți târî ca ultima potaie prin gunoaie după mâncare, vânat de oameni cărora nu le-ai făcut nici un rău, dar con­vinși că, dacă ești câine de pripas, musai să fii turbat.

Publicată în 1956, cartea Lady Sings The Blues – Billie Holiday & William Dufty, e tradusă de Ruxan­dra Toma pentru editura Nemira (2020). Versiunea în limba română este expresivă, are șarm și consis­tență, redă limbajul frust al ființei ostracizate, finețea interpretei care nu știa teorie muzicală (dar nu cânta de două ori la fel nici o piesă dintre sutele înregistrate!) și gin­gășia femeii care n-a avut parte de copii, nici măcar când era suficient de bogată ca să finanțeze un azil pentru orfani. Am citit de două ori acest volum, primit favorabil de cele mai deschise creiere ale vremii, considerat „cartea care mi-a schim­bat viața“ de prefațatorul David Ritz (textierul cântecului Sexual Heal­ing al lui Marvin Gaye). Mi-am umplut carnetul cu notițe și aș cita pasaje întregi, până aș umple pa­ginile SdC! Nu mă simt prea bătrân să mai învăț ceva nou. Presupun că și tinerii pot! Baftă!



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *