Dezbateri

Rockin’ by myself


Nu mi-e jenă să recunosc: pe albumul Live in Texas, recent difuzat online, i-am remarcat întâi foto­grafia. Și mi-au plăcut picioarele. Poate oricine să considere asta drept măgărie tipic masculină, atitudine indecentă, lascivă, bolnavă, incorectă politic ș.a.m.d.

Dar când o femeie poartă minijup și etalează frumusețe de coloane sculpturale ce l-ar fi făcut invidios chiar și pe Praxiteles, cum să rămâi indiferent? Jackie Venson știe că e talentată și frumoasă, apetisantă și dorită. De ce ar deranja-o că este admirată în primul rând fizic, apoi muzical?

Sigur, eu fac supoziții din punctul meu de vedere, fără să știu ce gândește artista, ale cărei merite se revelează lent de câțiva ani, până la explozia menită să o propulseze în inima showbizului, pe scena mondială. Iar calitățile ei fizice nu mi-ar fi adus-o în atenție cât să-i dedic aceste rânduri, dacă prospe­țimea din ceea ce izbutește muzical, cu mâinile și cu vocea, nu se lipea de mine precum mierea pe degete și leucoplastul pe rană. Am deschis întâmplător primul ei disc, un EP din 2013, Rollin’ On. Și de la incipientul atac de chitară din piesa Sins of Our Fathers, am fost pus în situația să mă întreb pros­tește dacă Jackie este bărbat sau femeie, mintea mea neavând atâta deschidere să creadă ceea ce ure­chile aud: un sunet grav, tulburător și profund, obținut cu mijloace teh­nice adecvate, de o simplitate și acuratețe proprii marilor chitariști. Bărbați, desigur; doar am recu­noscut că sunt victima șabloanelor de logică și gândire machiste!

A venit apoi piesa a doua, care dă și titlul EP-ului. E o probă de virtuozitate și, în egală măsură, de sensibilitate, ce instigă la previ­ziunea că Jackie Venson poate urca foarte sus în ierarhia showbiz, dacă re­ușește să-și controleze bine viața extraprofesională. Scriu asta cu strângere de inimă, pentru că disting în ochii și-n felul de a reac­ționa al fetei ceva ce-mi amintește că excesele și nesăbuința au distrus atâtea destine artistice promiță­toare, de la Janis Joplin la Amy Winehouse (cu care Jackie este comparată ca voce). Câteva amă­nunte din biografia de numai 30 de ani a texancei mă ajută să cred că, totuși, va rezista.

Este cea mai mică din nouă frați, copiii muzicianului profesionist Andrew Venson, din Austin, Texas. S-a lăsat greu convinsă de mama ei să învețe la pian și a intrat la Berklee College of Music, unde nu i-a plăcut ce-a găsit printre colegii de studiu, toți cu aere de vedetă tip „American Idol“. S-a apucat de chi­tară abia la 21 de ani. Rapi­ditatea cu care a reușit să performeze trădează înzestrarea nativă, dar și rezultatul studiilor muzicale pre­cedente. Concerte și participări la diferite concursuri de blues-soul au scos-o din anonimat. Trei EP-uri și două LP-uri îi probează consistența și-i extind audiența. Prezența pe YouTube (unde răspunde la co­mentarii personal!) certifică inteligența managerială, a ei sau a echipei din jur. Lipsesc milioanele de vizionări; însă cine cunoaște apreciază și nu caută confirmări suplimentare. Iar Jackie are ce arăta din plin. Și trupul, și abi­litățile instrumentale. În piesa Back to Earth, lansată pe 16 iulie 2019, Jackie folosește un procesor loop de chitară și un mini-sin­tetizator, cu ajutorul cărora obține o minunăție de sunet, cu multiple straturi, puternice și gingașe, pe­netrante și învăluitoare, deasu­pra cărora vocea se așterne ca un oboi în concertele lui Mozart.

Inclusă mai degrabă în genul blues-soul (și invitată astă vară la Brezoi, unde n-a ajuns), Jackie Venson depășește limitele impuse de industrie și comerț.

Două albu­me distribuite tot online (bandcamp.com), Jackie The Robot 1 & 2, demonstrează mai abitir decât pot eu să explic. Sau să conving, metaforic.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *