Dezbateri

Rockin’ by myself


Am un prieten care manifesta de mic abilități de percuționist. Trăia într-o familie săracă, lipsită de apetență muzicală. Talentul lui se etala sporadic la vreo nuntă de țară, unde toboșarul îi permitea să se joace la „darabane“ în pauzele de „să mănânce lăutarii“, până când lumea prezentă sesiza că ocazionalul instrumentist era mai bun decât titularul.

N-a primit niciodată încurajări din partea cuiva competent în aseme­nea trebușoare. Nevoia l-a împins să-și câștige traiul cu diverse ocu­pații fără calificare. Azi, așteptând o pensie prea îndepărtată, își omoară timpul de „agent de pază“ cu tele­fonul șmecher, căutând pe YouTube clipuri cu meseriași ai bateriei de instrumente la care a visat să cânte. Nu de puține ori îmi trimite lin­kurile, crezând că „profesiunea de pensionar“ generează dispoziția necesară delectării.

De la el am aflat despre zvăpăiata Cindy Black­man, încă de pe vre­mea când nu era soția lui Carlos Santana, ci angajata lui Lenny Kra­vitz, poate și motivul de inspirație al acestuia pentru celebra, bu­buitoarea piesă Are You Gonna Go My Way (căci sigur n-a fost pentru American Wo­man, preluată de la trupa canadiană Guess Who!). 15 ani alături de impetuosul macho-rocker n-au fost suficienți să o scoată în mainstream, dar nici să-i anuleze frumoasele realizări ală­turi de jazzmeni renu­miți prin inventivitate creativă și exigență muzicală, precum Hugh Masekela, Bill Laswell, Jack Bruce sau John Medeski. Pentru o ființă care de la trei ani și-a dorit să cânte la tobe, sprijinită din plin de fa­milie, situația trebuie să fi fost cumplită. De ce a suportat-o? Poate zeul Amor să știe…

Nici căsătoria cu Santana, chi­taristul cu stil unic și discografie uriașă, nu era soluția ieșirii în evi­dență. Și asta în pofida faptului că, școlită la Berkeley College of Music de profesorul care l-a pregătit pe Tony Williams, idolul ei, Cindy Blackman și-a croit calea spre locul de lider de trupă, concertând la mari festivaluri de jazz de pe toate continentele. Pentru mine a fost o revelație la Montreux, 2011, în spatele soțului și a lui John Mc­Laughlin. De ce mi s-a părut atunci nițeluș impulsivă și cumva pe alături de ce se întâmpla pe scenă? Nu din cauză că aș fi misogin (îmi place alura ei bățoasă, ușor her­mafrodită, din clipurile lui Kra­vitz) sau că silueta subțire, fragilă, coa­fura stil „afro-electrocutat“, fi­gura aspră, de om pățit, încă nevindecat, trădează multă nesiguranță și o feminitate rănită. Cred, însă, că participarea la un eveniment de asemenea amploare și faimă poate stânjeni, dacă nu strivi pe oricine. Iar statutul artistic al celor doi chitariști, gigantic după standar­dele show-biz, era menit mai degrabă să o inhibe, decât să o ajute; de unde senzația de impertinență, ce mi-a făcut-o un pic nesuferită, ori­cât talent ar fi etalat.

Vreo unsprezece albume solo, nenumărate colaborări, trecătoare asocieri cu muzicieni valoroși, plus căsătoria cu faimosul mexicano ar fi trebuit să o mulțumească. Dar nu-i genul de artist delăsător, gata să trăiască din gloria de odinioară sau dintr-a altuia.

La vârsta când majoritatea fe­meilor își leagănă nepoții și sumedenie de rockeri trag tantiemele tinereților furtu­noase, Cindy Blackman Santana începe o nouă viață, cum anunță în prezentarea recen­tului, îndrăzneț disc sub semnătură proprie: Give The Drummer Some (2020, Co­pperline Records/ CBS). 17 piese cu briliantin amestec de jazz, funk, rock, rap, blues, latino etc., aproape o oră și jumătate de muzică la superlativ, un disc de păstrat la loc de cinste și de as­cultat săptămânal. Citiți lista chitariștilor prezenți: Mc­Laughlin, Santana, Kirk Ham­mett, Vernon Reid. Garanție: produ­cătorul Narada Michael Walden. Dacă lectura nu vă convinge, as­cultați. Cindy este, fără dubii, în grupa mare. Și nu Santana e vinovat!



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *