Dezbateri

Rockin’ by myself


Constatarea aparține unei trupe de punk-rock din Timișoara, al cărei nume este chiar Haos. Și nu pot să nu-i dau dreptate solistului vocal și chitarist (altfel om serios, conferențiar doctor la Facultatea de Arhitectură a Universității Politehnice din Timișoara), Andrei Racolța: „La câte probleme sociale sunt pe la noi, ar trebui să cântăm cu toții punk!“ (interviu din 20 aprilie 2020, acordat lui Zoltan Varga, pentru publicația PressAlert.ro).

Punkul este genul de rock în care trebuie să spui lucrurilor pe nu­me, energic și parodic, dar pe limba ascultătorilor. Sau, cum pro­clamă jargonul de gumilastic al corporatiștilor împăienjeniți în departamentele de promovare și vânzări mondiale: publicul țintă trebuie captat prin mijloace con­forme studiului de piață prea­labil. Prin definiție, însă, punkerii sunt promotori ai atitudinii Do It Yourself. Adică: „Fă(-ți)-o singur!“. Nu vă gândiți imediat și pervers la amorul unimanual, care nu abun­dă în stilul de viață punk mai mult decât în altele, ci la orice înseam­nă instrument muzical (de preferință chitări ieșite din uz ori ciudățenii de unică fabricație), amplificatoare culese de prin gu­noi și recapate, haine rupte, jerpelite (dar spălate anual în ace­eași apă!), pivnițe părăsite și magazii transformate în săli de spectacol etc.

Și trupa Haos a procedat la fel cu primul și, deocamdată, singurul disc, înregistrat Live la Antagon Festival, 28 octombrie 2017. Unicat în cel mai pur stil D.I.Y., fiecare exemplar este presat în culori diferite. Copertele, scrise și desenate în carioca de compo­nenții trioului, sunt reciclate din vechituri găsite pe la discuri aruncate de firme ghiftuite cu producții mediocre. Al meu, de culoare galbenă, cu picățele maro și verzui, are cartonul întors pe dos al unui Piano Cocktail de prin anii 1960. Când am primit discul (sărut mâna, Ani Gioagă, pentru generozitate!), tocmai revăzusem (întâmplător?) filmul lui Randall Miller din 2013, CBGB, închinat lui Hilly Kristal, indescriptibilul vizionar care, în anii 1970, a făcut dintr-o cocină un templu dedicat celui mai necruțător și inclement gen muzical de până atunci. Ocolul prin zona deocheată din New York, de unde – ca din mu­cegai – au răsărit atâtea flori prea puțin prețuite (unele, în plină afirmare, ucise de indiferența so­cietății), mi-a înlesnit înțele­gerea dezamăgirilor lui Andrei Racolța și ale generației sale, îm­prăștiate azi pe cinci con­ti­nente. Observațiile amare din ci­tatul interviu subli­niază un lucru evi­dent: distanța dintre majori­tatea românilor și restul europenilor (cu accent pe nativii din fosta Iugoslavie și Ungaria). În timp ce alături, la ei, se putea recepta oficial orice trupă din Vest, la noi se asculta pe căi dosnice. (De unde senti­men­tul că furișarea înseamnă vitejie. O fi fost atunci. Dar să te cram­ponezi de asta la 30 de ani după căderea comu­nismu­lui, cum s-a petrecut deunăzi în rândul „eli­telor“ băști­nașe, e jalnic…) Li­bertatea vecinilor (chiar așa con­tro­lată) le-a dat un ori­zont de manifestare postco­munistă indis­cutabil mai larg decât al nostru, în pofida faptului că iugoslavii au căzut în plasa naționalismului belicos și au suferit crunt dato­rită acestei prostii.

Timișorenii resimt decalajul mai mult ca oricare locuitor din țară. Au fost mereu cu un pas îna­inte față de rest, au men­talitate de oameni liberi, comportament civi­lizat, sunt toleranți și integrează pe orice străin pașnic. Trupa Haos e doar una dintre cele multe care activau în jurul anului 2000 și exprimă frust și direct, în limbajul curent al străzii (numit de pu­dibonzi vulgar), o serie de doleanțe pe care nici o guvernare nu le-a rezolvat în deceniile scur­se de la 1989 încoace.

M-aș lansa în imprecații și eu, măcar să-mi descarc furia. Și, cu toate că vârsta mi-a umflat osânza (chestie de metabolism), tot aș pune de-o mosh-eală hotărâtă. Sau de-un pogo



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *