Dezbateri

Rockin’ by myself


„Meteorologia lec­turii“ a readus în player un film care mi-a luminat o bună porțiune a întu­ne­ca­ților ani optzeci: The Rose (1979). Am avut norocul să văd va­rian­ta pe casetă VHS la câțiva ani după lansarea mondială (inclusiv în fosta Germanie de Est!).

Să cumpăr video și televizor color, nu-mi ajungeau banii; prieteni în structurile decizionale de comerț ilicit nu-mi făcusem; rudele refu­zau să emigreze în străinătate; relațiile nu prea strânse cu lumea culturală se reduceau la aspecte literare mai mărginașe. Însă lu­cram la stația de unde se întreru­pea curentul electric, iar deți­nătorii de aparate Hi-Fi îmi dibuiseră punctul slab: mă interesau muzica rock și filmele de artă, așa că nu puteam să refuz invitațiile par­ticulare la proiecții nocturne și clandestine, unde vedeam destule prostii, dar și realizări deosebite. Cum este și The Rose, povestea dra­matică și distructivă, veridic transpusă pe ecran de regizorul Mark Rydell, cu ajutorul direc­to­rului de imagine Vilmos Zsigmond și al actorilor Bette Midler, Alan Bates, Frederic Forrest etc.

Pentru iubitorii de rock, fil­mul are două clenciuri ce-l fac de neratat. Unu: este supervizat sonor de Paul A. Rothchild, nume ca o garanție pe multe albume de referință ale anilor 1965-1970. Paul Butterfield, Crosby, Stills & Nash, Neil Young, Joni Mitchell și mai ales The Doors îi datorează enorm lui Rothchild. În paranteză fie zis, producătorul mu­zical este un personaj mai puțin vizibil în show­biz, însă rolul său este definitoriu pentru statutul atâtor vedete. A vorbi despre el și despre impor­tanța lui în mecanismul ge­nerator de „icoane“ ale culturii contem­porane mi se pare cumva redun­dant. De pildă, fără George Martin, nu e sigur că sunetul The Beatles, trupa care a schimbat pa­radigma muzicii secolului XX, ar fi fost la fel. Dar câți mai știu azi cine a fost Sir George Martin?

Al doilea clenci, dar primul care se impune flamboaiant și per­cu­tează furtunos, este personajul principal: Mary Rose Foster, al cărei nume de scenă și de succes, The Rose, e configurat ca siglă previzibilă și ușor de recunoscut: un trandafir roșu, afișat pe ecranul din spatele scenei, pictat și pe botul avionului închiriat pentru turnee. Povestea ei prelucrează, subtil și elegant, me­teoricul destin al neasemuitei Janis Joplin, supra­numită în epocă The Pearl. Filmul urma chiar să se numească așa, însă titlul a fost schimbat la cererea actriței, care a considerat prematură și necu­viin­cioasă trimiterea directă la viața curmată pe nedrept. Aflată la primul ei rol major, pentru care a și primit două Globuri de Aur și o nomi­nalizare la Oscar, Bette Midler se dezlăn­țuie, efectiv, ca o forță a naturii, deși emblema florală i-ar atesta mai degrabă grația și blândețea. Dar ce trandafir nu are spini? Rockerița nu se sfiește să și-i arate în cele mai neobișnuite mo­mente, chiar și în duioasele și mult jinduitele clipe de împlinire dră­găstoasă cu Houston Dyer, soldatul aproape demisionat din armată, cu slujbă temporară de șofer.

Este și un clenci pentru ci­nefilii pătimași: Alan Bates, ac­torul englez, parcă nelalocul său printre rockeri și sudiști belicoși.

Versiunea pe blu-ray, restau­rată sub ochiul versat al lui Vilmos Zsigmond, redă culorile și viva­citatea unei epoci definitiv apuse. Sunetul este îmbunătățit după co­loana originală pe șase canale, fapt ce conferă pasajelor cântate o di­namică de concert real. Și chiar au fost filmate într-un concert ade­vărat, ținut la Veteran Me­morial Stadium, din Long Beach, Cali­fornia, cu nu mai puțin de nouă camere profe­sionale, mâ­nuite de ași ai imaginii. (Soundtrack-ul este im­primat pe un disc.) Povestea lui The Rose are și pon­cife, ca orice pro­ducție holly­woodiană, dar ne­glijabile. Ilustrează perfect stilul de viață drugs, sex, rock-and-roll.

Probabil trecut, ca atâtea, în istorie.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *