Dezbateri

Rockin’ by myself


Ca să nu rămână mai prejos decât colegii de generație, supravie­țui­torii deceniului de aur hard-rock – 1967-1977, după opinia oamenilor cu greutate (minimum 90 kg!) – Ian Gillan, Ian Paice și Roger Glover au dat semnalul adunării rezervelor strategice de forță și inspirație pentru Steve Morse, Don Airey & Bob Ezrin.

Încă de anul trecut, ei „au pus-o“ de un album nou: Whoosh! (2020, Edel/ earMusic). Nu știu de ce, faptul îmi amintește vorba poetului Tudor George, zis Ahoe, rostită la restau­rantul Uniunii Scriitorilor prin 1985: „Dacă este și Deșliu/ eu de ce, bă, să nu fiu?“. Numai că prezența lui Ahoe în colecția „Biblioteca pentru toți“, garanția unui venit substanțial, nu era posibilă fără aprobarea „orga­nului de răspundere“, iar personajului – fost rugbist de grămadă – îi lipsea șiretenia necesară strecu­rării, probabil și talentul care l-ar fi impus fără probleme. În plus, era luat la ochi ca unul cu gură-mare, deoarece nu „dădea din ea“ tocmai „ce se așteptau forurile“. Sau, cine știe, o fi fost din liota celor distribuiți în roluri incitante, bune de luat fața fraierilor…

Componenții trupei Deep Purple, cei trei din formula de platină re­găsiți pe albumul proaspăt, n-au nevoie să joace vreun rol. Nu au grija prosperității, bănuiesc, nici nu le pasă de vreo instituție sau grupare de presiune așa-zis culturală cu pretenții diriguitoare, cum au apă­rut atâtea un ultimii ani, de-ai crede că s-a instaurat la nivel planetar acel socialism cu fața umanoidă, visat de corifeii și pigmeii sistemului care, uite, nici mort nu se dă învins! Ad­jectivul proaspăt vizează tonul muzicii, cu prisosință antrenant și lipsit de bâlbe, de timpi morți și de lălăiala tipică „operelor“ de bătrânețe, co­mise cu intenția de a bifa încă un titlu, un loc de pe planetă unde trupa nu a cântat; ori, poate, sanctifică ambiția cutărui component frustrat din anii când stătea în penumbră!

Și trebuie să spun că mie, unuia, tot albumul mi s-a părut unitar și coerent, articulat cu precizia aștep­tată, de altfel, de la un producător de factura și faima lui Bob Ezrin. Care producător nu este un tip cu abilități și concepții fixiste; compozitor adaptabil, rafinat, bun mânuitor de claviaturi, măcar că fără strălucirea și tușeul tutelarului Jon Lord, Ezrin a scos din impas destule discuri celebre. Toate piesele sunt trecute drept compoziții comune Airey-Gillan-Glover-Paice-Morse-Ezrin, minus una, And The Address, sem­nată Blackmore-Lord. Adică, după umila mea părere, duetul fără de care Deep Purple nu e chiar… Deep Purple. Atunci ce este?

Deep Purple tinde să fie un brand de genul celor cu existența asigurată peste timpuri de iscusința unui management care știe să în­locuiască oamenii plecați – fie prin demisie, fie prin moarte naturală – cu alții de valoare apropiată. Nenu­mărate grupări de rockeri, tineri turbulenți acum jumătate de veac, își clamează existența în zilele noas­tre pandemio-năuce, târând cu aplomb turul pantalonilor jerpeliți pe coclauri fără lauri, doar fiindcă „asta știu să fac(ă) mai bine“. Iar dacă stilul sportiv de viață, suplimentele alimentare sănătoase și stimulentele exotice (sau erotice) le dau impuls & idei pentru discuri noi, de ce să nu scoată? Mai ales că piața, mult adulata piață liberă, o cere, o acceptă și o impune, conform cifrelor de vânzări, ascultări, piratări! Mijloa­cele de înlăturat greșeli, oboseli, repetiții și slăbiciuni tehnice sunt fără număr.

Chițibușurile sunt irelevante însă, dacă ascultarea discului tran­s­mite sentimentul plăcut de relaxare, bună dispoziție, serenitate. Și – jur pe conținutul paharului de la ora 11:30 (100 ml de whisky, cu gheață) – transmite și Whoosh! Tex­tura vechilor albume, dinamica hi­turilor care mi-au marcat tine­rețea, ritmul, energia, inserturile simfonice – toate ingredientele sunt bine propor­țio­nate și dense ca nucleul planetelor din alte galaxii.



Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *