Rockin’ by myself
Deși am consumat atâția ani ascultând muzică de toate felurile și-am risipit excedentul bugetar pe diversele ei suporturi, nu am căpătat năravul de „completist“.
Nici măcar în formatul MP3 nu dețin discografii complete. Cu toate astea, ca orice maniac, am reflexul de a lua cel mai nou titlu cu semnătură celebră, chiar dacă ulterior îl abandonez. De bună seamă, am slăbiciunile mele. Nu mă pot abține de la Pink Floyd, Zappa, Canned Heat… Și, firește, Depeche Mode.
De ce firește? M-am pomenit dinaintea acestei întrebări zilele trecute, studiind albumul Spirits in the Forest (Venusnote, 2020).
N-am fost admirator al trupei când se cățărase și dansa în vârful preferințelor mondiale. Hiturile mi-au trecut atunci pe la ureche. Îmi plăceau, dar mă sictirea adulația unor prieteni sau trecători tovarăși de petrecere. La fel am reacționat și la primele două concerte în București: prea se buluceau amatorii, beneficiari de invitații gratuite și intrare pe daiboj. În schimb, la concertul de la Cluj, din 23 iulie 2017, pentru care îmi asigurasem bilete și cazare, n-am avut curaj să merg, fiind operat de câteva săptămâni. Nu regret prea mult, din două motive. Unul ar fi pentru că o înregistrare din Global Spirit Tour este chiar aceasta, care mi-a căzut la ecran deunăzi și a comis obișnuitul „tronc!“. Adept al comodității, pot vedea spectacolul pe care nu l-am văzut „pe viu“ ori de câte ori am chef.
Al doilea motiv e furnizat de agitația scenică a lui Dave Gahan. Vocalistul se străduiește să-și reproducă performanțele din tinerețe, cuceritoare prin dezinvoltură și prin naivitatea reală sau jucată. Ceea ce-i iese acum pare o exhibiție de faun bătrân și libidinos. Oricât aș fi de îngăduitor cu manifestările contemporanilor, asta nu-mi place. Și nu sunt o persoană gomoasă; dimpotrivă! Iar camerele de filmat, la rezoluție UHD, arată orice picătură de sudoare, orice fir de păr cănit, plus toate ridurile bătrâneții, instaurate nemilos și sub machiajul bieților depeșuiți de glorie. Așa că blurez imaginea când nu-mi convine!
De ce m-am oprit, și nu numai o dată, asupra concertului ținut pe 25 iulie 2018, în amfiteatrul Waldbühne, construit între anii 1934-1936 în Parcul Olimpic din Berlin? Nu pentru prestația minimalistă, în linia desăvârșită a montărilor girate de Anton Corbijn, nici pentru versiunile „cu chitară, bas și tobe“ ale fermecătoarelor hituri de-acum mai bine de trei decenii. (Merită văzute noile videoclipuri ce însoțesc vechile compoziții, a căror prospețime se păstrează.)
M-a impresionat filmul de aproximativ o oră și jumătate, care împletește secvențe necuprinse în concertul propriu-zis (Live Spirits) cu poveștile a șase fani DM de pe tot globul: Indra, o fată de 22 de ani, din Ulan Bator, Mongolia, care trăiește cu bunica ei într-un bloc de tip comunist; Korben, un columbian divorțat, care își vede copiii de două-trei ori pe an, conversează online cu ei săptămânal și au reușit să încropească împreună o trupă-surogat, DMK (poate le măriți și voi audiența pe Youtube!); Carine, o femeie cu doi copii din Perpignon, Franța, care la 25 de ani a suferit un accident de mașină, și-a pierdut memoria un timp și a putut să-și revină doar ascultând muzica DM; Liz, o altă femeie cu doi copii, din Los Angeles, jumătate irlandeză, jumătate afro-americană, bolnavă de cancer la sâni, care s-a vindecat ascultând la fiecare ședință de radioterapie piese DM; Daniel, un homosexual dintr-o familie de avocați din Brazilia, care avea acasă tot ce-i poftește inima, dar s-a mutat în Berlin, să-și trăiască dragostea; și Cristian, un român crescut după revoluție cu muzica DM, pasionat de fotografie și drumeții.
Dacă vă întrebați: „Unde-i revoluția?“, răspunsul e: „În spiritul vostru!“.
