Dezbateri

Rockin’ by myself


Nu știu cum sunt alți iubitori de muzică rock, dar eu, dacă timp de aproximativ o lună nu ascult un disc, un concert sau măcar o piesă Pink Floyd încep să devin nervos, văd neclar, mă asaltează temeri fără sens, mă doare capul, îmi tremură corpul de parcă aș fi intrat în comă alcoolică, deși n-am băut nimic.

Lumea îmi pare deodată strâmbă, oamenii se preling pe retina mea ca umbrele în filme de groază, lu­crurile explodează, viermii abundă, cârduri de ciori mă studiază de pe gardurile înconjurătoare, plutoane de soldați veghează la poartă, precum armata de tera­cotă a nu știu cărui împărat chinez mort acum câteva mii de ani. Sunt dependent de muzica pinkfloydiană așa cum e lotusul de apă, oaia de iarbă, câinele de os, automobilul de carburant, drogatul de seringă și politicianul de minciună. Să scap de toate astea, e simplu: îmi pun vinilul, CD-ul sau blu-ray-ul cu indife­rent care titlu Pink Floyd, după inspirația de moment și coperta nimerită de mâna căutătoare în raft. Și nu trece prea mult de când acul microline al dozei pick-up-ului sau raza de laser a playerului mângâie suprafața opacă a dis­cului, că asupra mea pogoară, ca-n viziunile sihaștrilor, harul divi­nității trimis nouă prin osâr­dia celor patru, cinci sau câți oameni vor fi participat la înregistrarea sonoră, mai toți convinși că fac o treabă oarecare, nu capodopere (cum zicea unul dintre ei, cu modestie jucată).

Nu m-aș fi aventurat, totuși, să vă propun spre vizionare spec­tacolul imortalizat pe blu-ray-ul Delicate Sound of Thunder (2020, Pink Floyd Records) dacă re-re-editarea lui nu s-ar fi făcut – în sfârșit! – la o calitate ire­pro­șabilă. De câte ori revăd coperta cu indi­vizii îmbrăcați în becuri electrice, mă cuprinde o nostalgie furioasă. Greu să-mi alung din minte, inimă și suflet frustrarea trăită în toamna lui 1989, când am ținut în mâna tremurândă și-am ascultat năuc versiunea rusească a dis­cului, editată pe două LP-uri de Me­lodia, casa de producție mos­covită care nu făcea compromisuri calitative.

Așa credeam atunci, neavând termen de comparație. În fapt, după cum am înțeles mulți ani mai târziu, calitatea era modestă și se datora materialului folosit pentru vinil, nu muzicii în sine. Însă furia mea venea din con­statarea că la sovietici se puteau publica asemenea discuri, iar la noi ba. Îl înjuram pe Ceaușescu, suspect de toate relele care loviseră țărișoara. Acum știu că orice import oficial de discuri străine (de editare nu mai zic!) tăia ma­caroana câtorva șnapani care distribuiau aceleași materiale, piratate fără probleme pe benzi și casete magnetice, afaceri soldate cu averi consistente.

Videocaseta cu elegantul con­cert a ajuns și la mine tot în aceeași toamnă, și tot piratată. Imediat după regruparea decem­bristă, când s-a dat voie la orice import, n-am ratat nici una dintre variante, chiar dacă ulterior am renunțat la toate.

Întâi am obținut prin schimb versiunea audio pe un CD dublu, original, fabricat în Olanda (de unde a și fost furat de voiajorii noștri specializați în muzici). Concertul video a apărut pe la finele mileniului, înghesuit pe un DVD cu un singur strat, de niște băieți întreprinzători de dincolo de Nistru.

Ulterior, am găsit unul ori­ginal, căruia nu știu ce-i lipsea, nu mi se lipea deloc de ochi. Nici versiunea de anul trecut, binișor restaurată pe blu-ray în box-set-ul „Later Years“, greu accesibil ca preț chiar și dependenților ca mine, nu e mai convingătoare. Sincer să fiu, nu credeam că lu­crurile se vor schimba la prezenta. Chiar discutam cu alți tovarăși de suferință, că trebuie să fie o nouă chiftea, marca Gilmour. Ei bine, recunosc evidența: este o apariție exemplară, video și au­dio! Nota 10.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *