Dezbateri

Rockin’ by myself


De câte ori zăresc numele lui Jimi Hendrix pe vreo listă de iminente apariții „inedite“, am o senzație contradictorie, de parcă aș bea whisky diluat cu tinctură de castraveți amari, nu cu gheață.

Pe de-o parte, adolescentul din mine se bucură la fel ca-n urmă cu ju­mă­tate de secol, fascinat de teribila Machine Gun, piesă uimitoare și azi. Pe de altă parte, hârșâitul ascultător de ediții re-re-re-remasterizate ale nenumăratelor înregistrări uitate, pierdute, neterminate, piratate nu-și poate stăpâni un rictus neîncrezător. Și nu din rea intenție mi se pocește mutra. Cine a citit biografia lui Jimi, scrisă de Eddie Kramer și John McDermott, știe că genialul inginer de sunet a folosit diverse trucuri ca să „scoată“ sunetul genuin Hendrix chiar și de acolo de unde lipsea. Omul nu se ferește să spună – și în carte, și în filmul semnalat mai jos – cum și de ce a făcut-o. Rămâne să fii sau nu de acord cu el, iar aprecierile despre „produsul final“ țin de exi­gențele fiecăruia.

Jimi Hendrix Experience – Live in Maui (2020, Experience Hendrix, L.L.C./Sony) este un blu-ray pus în circulație sub deviza MUSIC, MONEY, MADNESS, înscrisă cu majuscule pe cotorul cutiei. Coperta, frumoasă și simplă, reproduce două dintre foto­grafiile lui Bryan Byrnes, prezent întâmplător în Hawaii, care n-a ezitat să meargă la poalele vulcanului stins Haleakada, în ziua de 30 iulie 1970, când Jimi (cu Billy Cox, bas, și Mitch Mitchell, tobe) a oferit „darul lui Dumnezeu“: un concert în două re­prize, aproximativ o oră și jumătate. Aproximația vine din realitatea că sunetul captat pe pajiștea muntelui (loc frumos, plin de energii mag­netice pozitive, după cum mărturisesc unii participanți), doar pe 8 din cele 16 canale disponibile ale magnetofonului, a suferit din cauza vântului. Microfoanele au fost în­fășurate în burete, ca vocea să nu concureze vâjâiala. Basul și chitara, preluate direct, au răspuns mul­țumitor stresului, însă răpăiala tobelor s-a amestecat cu zgomotul am­biental. A fost nevoie ca Mitchell să își refacă prestația în studioul Electric Ladyland (50% proprietatea lui Jimi), privind în monitorul mesei de montaj, chinuitor de mic pe vremea aceea. Operațiunea putea fi anulată, dar tevatura din jurul morții lui Jimi, survenită în septembrie 1970, a pus sub presiune nașterea ciudățeniei filmice Rainbow Bridge, moșită de un anume Chuck Wein.

Ce este cu acel film, presupus a fi următoarea „chestie“ după anto­logicul Easy Rider, se înțelege urmărind documentarul (mai lung decât concertul inteligent încropit din pelicule trunchiate). Interviuri cu „actorii“ supraviețuitori, prin­cipali sau figuranți, inserturi de secvențe din arhive, emisiuni TV, fotografii, articole din presa vremii etc. Pentru câțiva localnici a fost evenimentul vieții lor, măcar că abia se înduraseră să plece de prin localitățile liniștite și sărace sau de pe valurile unde făceau surfing.

Individul reliefat de amintirile tuturor este Chuck Wein. Un ab­solvent de Harvard care știa toate limbile lumii (zice o admiratoare), crescut artistic în anturajul lui Andy Warhol, Wein poseda talentul de a vinde iluzii. Astfel, ideea filmului „epocal“ a plasat-o producătorilor de la Warner Bros., care s-au ales cu… mai nimic din afacere, fiind nevoiți să treacă la pierderi vreo jumătate de milion de dolari. Însă aveau de unde pierde!

Umorul salvează rockerii de la ridicol. Jimi, care voia doar să mai compenseze cheltuiala cu studioul, n-a bănuit în ce haloimăs intrase. Dar s-a relaxat. Billy Cox încă per­siflează, sobru, așezarea spectatorilor pe tăpșan „în ordine astrologică“! Și dacă Mitchell nu-și reprimă gri­masele jucăuș-ironice la adresa cre­dulității celor care au luat în serios joaca de băieți mari a „regi­zorului“ Wein, Cox rezumă sec si­tuația: „Eram tineri, fără respon­sabilități și ne distram!“.

A rămas realizarea lor muzicală, etern proaspătă!



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *