Dezbateri

Rockin’ by myself


În noaptea de 13 noiembrie m-am trezit pe la 2:30 dintr-un coșmar accentuat de-o litanie funebră. Nu m-am ridicat din așternut ca să-l notez și, eventual, să-mi exorcizez fantasmele. M-am perpelit mai bine de-un ceas, încercând să-mi recâștig somnul. N-am putut.

Lumina difuză a becului din stra­dă, prelinsă prin perdeaua albă, îmi stârnea imaginația (pesemne bol­navă, dacă îmi aduce aseme­nea vise cumplite). Liniștea nopții nu țipa, sfâșiată de niscai sunete. Cucuveaua pe care n-am reușit să o fotografiez niciodată, rezidentă într-o hardu­ghie părăsită din vecini, își cântase langurosul blues de cu seară. Mă tot gândeam la ziua precedentă, când umbla­sem prin oraș, împins de ne­cesitățile minore ale traiului patriar­hal. Gândurile îmi erau însoțite, nu bruiate, de acea melodie necu­nos­cută și totuși atât de apropiată de prefe­rințele mele, încât nici n-am băgat-o în seamă.

Printr-o curioasă, dar deloc inexplicabilă înlănțuire de amin­tiri, mi-a revenit pe ecranul ochilor închiși o întâmplare din tinerețe. Era în aceeași lună, noiembrie, a lui 1978. Tocmai îmi luasem serviciu la o stație de transformare, încă în construcție lângă orașul Târgoviște, și „făceam naveta“ din Cacova natală, schimbând două autobuze rabla­gite, în care deseori abia încăpeau toți călătorii. Opțiunea de a-mi găsi găzduire în fosta capitală valahă, aflată în plin boom economic, părea eligibilă. Mi-am notat, așadar, câteva adrese, cu numerele de telefon afe­rente, din rubrica de mică publicitate a ziarului local. De la stația unde toceam „tainele meseriei“ puteam suna liber în județ, con­vorbirile extra-județene fiind taxate. Și-am încercat să dau de-o gazdă convenabilă. N-am găsit. În schimb, am intrat într-o discuție ciudată cu o elevă în ultima clasă la Liceul Teoretic „Ienăchiță Văcărescu“, mân­dria urbei. Scriu ciudată, pentru că după nici trei propoziții, ea m-a în­trebat: „Dacă ai fi condamnat la moarte, ai vrea ca ultima ta dorință să fie să te sărut eu?“.

Așa a început o scurtă aventură, pe care n-am izbutit niciodată să o „valorific“ literar, în vreo povestire fantastică, gen lustruit în van atâta vreme. Firește că am stabilit întâlnire la cofetăria unde se gătea o prăjitură cu frișcă, specialitatea „laboratorului“ propriu, gustoasa Cle­mentină. Clementina era și nu­mele blondei spălăcite, cu ochi al­baștri. A mâncat șase bucăți! Nu primisem primul salariu, dar mi-am permis generozitatea să plă­tesc con­sumația și chiar m-am oferit, știind că dețin la CEC aproape toată solda de marinar din pre­cedenții doi ani de militărie, să achit și-un bilet la cinematograful „Independența“, re­cent inaugurat. Fata a refuzat, in­vitându-mă însă, fierbinte, să văd camera dispo­ni­bilă din casa unde ea însăși locuia cu chirie. Cum s-o resping?

Era o clădire străveche, stil va­gon, în apropierea centrului. Au demolat-o la sistematizare, anul următor. Se înnoptase și pierdusem autobuzul. Inevitabil, am trecut la… Nu-i nevoie să dezbrac amănuntele, v-ați dat seama ce se va fi petrecut în noaptea aceea, și apoi doar încă într-una, din păcate. Probabil că povestea intra în schema banală ce diriguia viața tinerilor din prece­dentul regim. Dar s-a încheiat ca-n filme: fata a murit. Peste o săptă­mână, negăsind-o acolo unde știam, am căutat-o la liceu și-am aflat incre­dibila − pentru colegi și profe­sori − cauză: cancer la uter. Șocat de știre, am rătăcit îndelung printre ruinele Cetății Domnești. Sta să plo­uă. Norii coborâseră foarte jos, parcă îmbră­țișau Turnul Chindiei, iar eu deliram despre damnare și mă în­trebam prostește dacă nu cumva Clementina îmi transmisese vreo boală…

De ce m-am pomenit în minte cu − și v-am făcut complici la − întâmplarea asta? Pentru că melodia care mi-a însoțit coșmarul și insomnia de-apoi era din albumul halucinantei trupe My Dying Bride – The Ghost of Orion (2020, Nuclear Blast). Coperta mă scutește de explicații.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *