Stiri

”Poporul are dreptul să afle ADEVĂRUL!”



Viaţa grea în socialism a unui ”fiu de politician burghez”

Tatăl lui Oni Brătianu a murit la Sighet, în 20 august 1950, la scurt timp după arestare, în noaptea de 5 spre 6 mai acelaşi an, cînd au fost ridicaţi de Securitate şi închişi toţi foştii demnitari. În aceeaşi ”noapte a demnitarilor” a fost arestat şi vărul lui Oni, istoricul Gheorghe Brătianu, fiind dus tot la Penitenciarul Sighet, unde istoricul şi-a găsit sfîrşitul cîndva între zilele de 22 şi 27 aprile 1954, în circumstanţe încă necunoscute, la vîrsta de 55 de ani.

Oni Brătianu nu s-a implicat în politică în perioada interbelică, nefiind interesat să urmeze cariera tatălui său. Ceea ce era o excepţie în familia Brătienilor. Pe el l-a pasionat cu totul altceva: în 1935 a obţinut diploma de inginer civil de mine, la St. Ettiene, în Franţa. În ţară a lucrat mai multă vreme la ca inginer la fabrica de hîrtie Letea, unde în 1938 a avansat subdirector tehnic. De aici, a plecat ca director la Fabrica de Hîrtie Zărneşti, pînă în 1946, cînd a fost avansat subdirector general al Societăţii Letea, la Bucureşti. După naţionalizare, a fost concediat din cauza numelui.

Timp de trei ani nu şi-a putut găsi serviciu, din acelaşi motiv, dar în august 1951 a fost condamnat administrativ, ca fiu de demnitar şi a fost trimis la Capul Midia de la Canal. Eliberat în iulie 1954, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăganu, judeţul Brăila. A locuit aici, lucrînd zilier la Gospodăria Agricolă de Stat, pînă în august 1963, cînd a fost ultimul căruia i s-a ridicat restricţia imobiliară şi, după 12 ani, s-a putut întoarce în Bucureşti, unde, cu toate calificările, nu şi-a putut găsi de lucru – fără să i se spună, avea o interdicţie în acest sens, stabilită de Securitate.

Abia în 1964, i s-a oferit un post de tehnician la Salina Cacica. A devenit repede inginer. Din 1970, s-a transferat la mina Filipeştii de Pădure, unde a lucrat în subteran, ca inginer minier şi s-a pensionat în 1973, dar nu i se dădea în continuare dreptul de a se întoarce în Bucureşti, unde avea familia. A primit acest drept după mai multe demersuri, un an mai tîrziu, la 20 de ani de la stabilirea interdicţiei.

Din apartamentul său modest, a început să bombardeze autorităţile superioare de partid şi de stat cu petiţii, pînă la moartea sa în 1987. Se adresa ziarelor, televiziunii, conducerii de partid şi de stat la cel mai înalt nivel şi chiar Patriarhiei: a obţinut, printre altele, reînhumarea tatălui său Constantin şi a vărului său Gheorghe, morţi la Sighet, în cavoul familiei de la Florica, obţinut în urma demersurilor la Patriarhie. Dar cele mai multe demersuri ale sale priveau restabilirea adevărului în legătură cu trecutul şi prezentarea unor puncte de vedere personale privind situaţia drepturilor omului în România.

”Petiţionarul”

Şi, de aici încolo, Oni Brătianu a devenit incomod şi chiar periculos: avînd numele său istoric, cît şi rude în străinătate, nu mai putea fi ”pierdut” prin cotloanele represiunii, ca în anii ’50: România semnase Acordul de la Helsinki din 1975 şi Securitatea era, din acest punct de vedere, legată de mîini în ceea ce-l privea pe el.

Asta nu înseamnă că nu au făcut ce ştiau să facă: de la tentative nereuşite de ”influenţare pozitivă” prin ”prieteni”, pînă la şicane şi ameninţări, Oni Brătianu a trecut prin toate în ultimii săi ani, dar fără să slăbească o clipă autorităţile, cu memoriile şi scrisorile pe care le adresa, din care unele au fost citite şi la ”Europa Liberă”. Ceea ce-l umplea cîteodată pe el de satisfacţie, iar pe urmăritorii săi de furie neputincioasă. Aşa s-a jucat cu puterea, pînă a închis ochii, la 1 septembrie 1987, cînd a închis ochii, după o lungă şi grea suferinţă.

Unul dintre aceste mesaje, transmise (după cum arată recipisele păstrate de el) la Consiliul de Stat, la ziare şi reviste (Flacăra, Scînteia, România Liberă, Săptîmîna), la Radio-Televiziune, dar şi la Institutul de Istorie de pe lîngă CC al PCR a fost scris în decembrie 1978, la 60 de ani de la comemorarea Marii Uniri şi se intitulează ”Pentru ce cenzuraţi istoria?”

E un rechizitoriu şi o analiză lucidă a ideologizării istoriei şi rescrierii ei în cheie comunistă, prin eludarea tuturor personalităţilor din trecut, înlocuite cu ”masele largi muncitoare” şi o amendare a modului grosolan în care autorităţile comuniste falsificau poate cel mai de seamă şi înălţător moment, cu care de fapt se deschidea atunci şi epoca contemporană a istoriei: Unirea Transilvaniei cu România.

Prezint integral acest memoriu, publicat în 1992 în Caietele Rezistenţei, o revistă şapirografiată, care a circulat, într-un tiraj confidenţial, în mediul restrîns al filialelor Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi în care erau valorificate unele materiale din arhiva AFDPR, care astăzi se dovedeşte a fi o mină de aur.          

”Din păcate, nu ştiu pentru a cîta oară, aţi cenzurat din nou istoria”

”Am aşteptat pînă acum cu speranţă, dar nu fără teamă, să vedem cum va fi sărbătorită ziua de 1 decembrie, aniversarea împlinirii a 60 de ani de la întemeierea statului naţional unitar român. Cu durere am constatat că, odată mai mult, speranţele mi-au fost înşelate şi din păcate teama justificată. Încă o dată, şi din păcate nu ştiu pentru a cîta oară, aţi cenzurat din nou istoria. Să pretinzi că scrii istorie, să comemorezi un eveniment de seamă din trecutul neamului, fără a menţiona un singur nume, mi se pare ceva atît de… nu ştiu care termen ar fi mai potrivit: fantastic, neconceput, absurd sau ridicol, încît mă întreb cum de a fost posibil ca o asemenea enormitate să treacă prin mintea cuiva, dar mai ales, cum de s-au putut găsi atîţia să execute, şi nimeni să nu obiecteze?

Credeţi oare că cei mulţi nu vor şi nu au dreptul să cunoască mai mult decît banalele generalităţi prezentate cu ocazia acestei comemorări, care este folosită ca o nouă ocazie de propagandă pentru partid? De la cine să aşteptăm să ne spună că oştile noastre au fost comandate de mareşalii Averescu şi Prezan, că pe cîmpul de luptă au murit eroic generalii Dragalina şi Praporgescu? Cum să nu pomenim de fruntaşii ardeleni: Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Şt. Cicio-Pop şi cîţi alţii, care au înfruntat persecuţiile şi urgia stăpînirii habsburgice, care au mobilizat masele la Marea Adunare de la Alba Iulia, cînd s-a votat Unirea?

Apăsaţi de care interese străine, să nu îndrăznim a cinsti pe: Ion Inculeţ, Pan Halipa, I. Pelivan şi pe mulţi alţi români de peste Prut, care urmînd principiul autodeterminării, preconizat de V.I. Lenin, au adunat Sfatul Ţării şi au votat unirea Basarabiei cu România? Avem oare dreptul să nu menţionăm pe Iancu de Flondor şi pe Ion Nistor, fruntaşii Bucovinei, militanţi pentru alipirea la ţara din care a fost cîndva smuls pămîntul lor strămoşesc?

Cînd şi cui să lăsăm meritul de a aşeza în fruntea tututor celor care prin faptele lor, au trecut pentru todeauna în istoria neamului românesc, măreţele figur ale Regelui Ferdinand I şi ale primului său ministru Ion I.C. Brătianu? Regele Ferdinand I, primul şef de stat al tututror românilor, încoronat la Alba Iulia, capitala lui Mihai Viteazul, a ştiut să fie un mare român, devotat idealurilor neamului nostru, n-a şovăit să intre în război în august 1916 împotriva ţării în care s-a născut şi a familiei din care se trăgea.

Ion I.C Brătianu, prim ministru, remarcabil om de stat pe care istoricii epocii sale l-au calificat ca superior tuturor contemporanilor săi, cu care a dus pentru apărarea drepturilor noastre tratative cu neasemuită abilitate şi competenţă atît în timpul neutralităţii noastre, înainte de intrarea în război, cît şi în timpul discuţiunilor pentru încheierea păcii.

Oni Brătianu cere reamplasarea statuilor lui Ferdinand şi Ion I.C. Brătianu, opere ale lui Mestrovici

Acestor doi principali ctitori ai României Mari patria recunoscătoare le-a ridicat minunate statui la Bucureşti, opera marelui Mestrovici. Au fost smulse într-o epocă cînd la noi în ţară dictau străini de neamul românesc. Cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la Unire este de datoria noastră, a tuturor ce simţim româneşte, şi în primul rind al dumneavoatră, să cerem reaşezarea la locul lor, la care au dreptul, întru amintirea unirii tuturor românilor, visul nostru de todeauna, de ei realizat.

Aceste adevăruri şi încă altele, multe, trebuie să le ştie omul nou care se ridică acum. Cei care astîzi sînteţi cu condeiul în mînă sau microfonul în faţă sînteţi cei chemaţi să strigaţi în faţa noastră, a copiilor noştri, a întregii omeniri: acesta este adevărul!  Adevărul trebuie spus întreg. Dacă-l ascudeţi sau îl cenzuraţi, trebuie să existe un motiv şi o explicaţie. Care? Nu înţelegem! Tot meritul statului naţional unitar român se atribuie maselor populare!

Este oare posibil să ne socotiţi pe noi, cei ce vă citim sau vă ascultăm, atît de naivi, încît să credem că toate cele realizate în cursul primului război mondial, îcnheiat pentru noi cu tratatul de la Trianon, au fost exclusiv opera poporului, atunci cînd însuşi şeful statului, preşedintele Nicolae Ceauşescu spune: ”Cercurile conducătoare… nu concepeau ca puterea să fie predată poporului”. Şi toate acestea, cînd? Tocmai azi, cînd se spune că, deşi poporul este la putere, toate acţiunile sînt atribuie conducătorilor, la noi mai mult decît oriunde. De neînţeles!

Sau poate să credem că tăcerea celor care ar trebui să trîmbiţeze adevărul ascunde teama ca nu cumva cei de azi să pară prea mărunţi pe lîngă marile figuri ale trecutului nostru glorios! Cînd tocmai contrariul ar fi logic: recunoaşterea meritelor celorlalţi nu poate decît să ne înalţe. De neînţeles! Să credem că această tăcere ne-ar putea fi impusă din afară, de interese şi puteri străine de năzuinţele acestui neam? Ar fi prea trist şi dureros. Greu de crezut tocmai azi, cînd ni se spune că în sfîrşit sîntem liberi şi stăpîni pe destinul nostru. De neînţeles!

Este drept că unii dintre cei ale căror nume ar trebui menţionate au pierit întemniţaţi după 23 august 1944. Fapte reprobabile, recunoscute ca ”greşeli”. Dar greşelile, odată recunoscute, nu trebuie ele îndreptate şi cei care nu fac nimic pentru a le îndrepta, nu pot fi ei bănuiţi de participare? De neînţeles! În Catedrala Unirii de la Alba Iulia, chipurile regelui Ferdinand şi al Reginei Maria au fost într-un timp acoperite cu vopsea; astăzi sînt din nou la lumină, aşa cum se cuvine. Nu este oare timpul, acum cînd se împlinesc 60 de ani de cînd pe harta Europei a apărut România Mare, să ştergem uitarea voită aşternută peste toţi făuritorii ei, aşa cum a fost ştearsă vopseaua ruşinii din catedrala de la Alba Iulia? Mă întreb şi mă mir, cum toţi cei care astăzi ar trebui să ne informeze şi nu o fac nu-şi dau seama că adevărul nu poate fi ascuns decît un timp, că atunci cînd figurile lăsate în umbră vor apare strălucitoare pe firmamentul istoriei, ei, cei de azi, vor rămîne mici puncte negre, sau în cel mai bun caz, nimic.

Organele de informare liberă trebuie să fie nu numai vocea celor care conduc, dar şi să facă auzite sus murmurul şi suspinele, nevoile, drepturile şi cerinţele celor de jos. Poporul are dreptul să afle, şi cere ADEVĂRUL!”

Cum e de presupus, singurul efect al acestei scrisori n-a fost decît ”intensificarea controlului informativ” asupra ”obiectivului”. Această situaţie reflectă cel mai fidel unde se afla patriotismul, chiar şi în acea perioadă de ”liberalizare” a regimului, cînd o persoană putea transmite conducerii de partid şi de stat o asemenea scrisoare, fără să fie arestat. În niciun caz nu era de partea securistului, care-l urmărea pe Oni Brătianu, ci de partea bătrînului urmărit, care nu s-a lăsat înfrînt şi pînă la moarte a căutat să aducă la lumină adevărul, ştiind că într-o bună zi alţii vor apuca să-l cunoască, iar noi, astăzi îl putem cunoaşte – dacă mai avem timp şi ne interesează.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *