Publicatii

Paul Celan și nemurirea prin poezie – Suplimentul de cultură


Aspectul cel mai intrigant al acestui volum este probabil faptul că, dincolo de titlul care anunță proze și scrieri eterogene, afli o dată în plus că poezia este „un fel de întoarcere acasă“. Este afirmația unuia dintre cei mai fascinanți și profunzi poeți ai secolului XX, care n-a parcurs decât acest drum spre „acasă“: cel al poeziei.

Ediția nouă și revizuită a Meridianului și alte proze apărută în anul Centenarului Paul Celan completează integrala poetului, proiect imaginat încă din 2009, po­trivit unei mai vechi mărturisiri a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, pe atunci director editorial al Editurii Polirom. Nimic mai firesc în anul centenarului, ai putea spu­ne. Doar că avem de-a face cu o reeditare foarte puțin îmbo­gățită a unui volum apărut, în aceeași traducere, la Samuel Tastet Éditeur, în 2009.

Traducerea se bazează pe textul german din volumul al treilea – capitolele Prosa și Reden – și volumul al cincilea al ediției Paul Celan, Gesammelte Werke scos la Suhrkamp în 1983 sub îngrijirea lui Beda Allemann și Stefan Reichert, cu colaborarea lui Rolf Bücher. În ceea ce privește organizarea scrierilor (proze scurte, discursuri, notițe), editorul român a adoptat modelul oferit de ediția bilingvă în franceză și germană de la Seuil, îngrijită de Bertrand Badiou, cu traducerea de Jean Launay și apărută în 2002, sub titlul Le Méridien & autres proses. Față de ediția germană, volumul de față conține o proză antumă a lui Celan: Adevărul, brotăceii, scriitorii și berzele.

 

Ce nu e vers e proză

 

Câteva dintre scrierile așa-zis circumstanțiale, dar nu mai puțin relevante, au în centrul lor preocuparea lui Celan pentru a evi­denția – într-o manieră circulatorie și considerată de multe voci critice redundantă – poezia ca cel mai special tip de discurs posibil. Astfel, poezia este „unicitate a propriului destin tradusă în limbaj“ (Răspuns la o anchetă a Librăriei Flinker, Paris, 1961), iar limbajul poeziei de limbă germană este „mai lucid, mai factual“, încercând să fie adevărat, să nu transfigureze, ci să numească și să măsoare „domeniul a ceea ce este dat și a ceea ce este posibil“ (Răspuns la o anchetă a Librăriei Flinker, Paris, 1958).

Meridianul este cea mai consistentă dintre scrierile reunite în acest volum, care trebuie înțelese în sensul cel mai larg al termenului prose – așa cum îl vedeau autorii de limbă engleză, la care este atestat încă din secolul al XIV-lea. Mai târziu, în secolul XX de exemplu, T.S. Eliot susținea că distinc­ția între „prose and poetry is obscure“. Simplificând, vorbim aici despre un discurs opus poeziei, care se sustrage formulei metrice a poeziei, având o formă laxă și poliformă. De aceea, termenul acoperă povestiri, nuvele, roma­ne, dar și discursuri „factuale“, texte hibride, reflexive, polifonice ș.a.m.d. De altfel, prin vocea lui Monsieur Jourdain din Burghezul gentilom, Molière ne ajută și el în acest caz: tot ce nu e vers e proză. Este mai puțin ușor de înțeles, într-o astfel de ecuație, de ce receptarea unui astfel de volum poate atrage reacții critice de respingere sintetizate perfect de un verdict care sună astfel: prea puțină proză în acest volum. Meridianul a fost conceput și chiar este un discurs ocazionat de decernarea Premiului „Georg Büch­ner“ în 1960 și apărut cu un an mai târziu, în 1961, sub forma unui volum de sine stătător. Contrariant, din acest text reiese o dată în plus și cu prea-plină limpezime viziunea lui Celan asupra poeziei. Dedicat înțelegerii lui Büch­ner, prin interogarea și prin relectura Morții lui Danton, apoi Leonce și Lena și a lui Woyzeck, Meridianul ne arată cum înțele­gea Celan natura poeziei.

 

Întâlnirea cu alteritatea

 

A considera arta drept „un lucru dat și prezumat în mod necon­diționat și foarte concret“ este un bun punct de plecare pentru el. Multe dintre afirmațiile formulate aici sunt de importanță majoră în înțelegerea poeticii lui Celan. De pildă, „arta depărtează Eul“ consună admirabil cu „teoria impersonalității poeziei“. Poezia se îndreaptă, potrivit lui Celan, cu „un Eu uitând de sine spre acel tărâm straniu și străin, pentru a se desprinde apoi – dar unde? În ce loc? cu ce? Sub ce înfățișare? – din nou? Atunci arta ar fi realmente calea pe care poezia ar avea a o parcurge – nici mai mult, nici mai puțin“. Nu este stranietatea care funcționează ca criteriu, așa cum o întâlnim la Harold Bloom, ci stranietatea teritoriului poetic, unde se întâlnesc forma, direcția și… „respirația“. Celan o afirmă dubitativ, dar implicațiile sunt evidente: „Poate că aici, o dată cu Eul – cu Eul înstrăinat desprins aici și în acest chip, – poate că aici se desprinde și un Altul?“ Alteritatea este una dintre rațiunile de a fi ale poeziei, iar întâlnirea cu Altul e ca o taină. Fiecare un Altul este un lucru sau un om și este de fiecare dată o figură a alterității. Poemul devine poem al cuiva care poate percepe fenomenalul, „pe care îl interoghează și căruia i se adresează“.

Să citești poeme ar putea însemna să faci doar ocoluri „dinspre tine către tine“. Poemele sunt căi între alte căi, către un Tu care simte o proiecție a Sinelui, dar sunt căi în care „limbajul își află vocea“.

 

Fără paradox nu există literatură

 

Parcurgând un spectru bogat de formulări poți atinge frontiera ultimă a poemului: pentru a se permanentiza, „el se recheamă și se reîntoarce, necontenit, dintr-al său deja-nu-mai într-un al său și-totuși-încă“. Termenul ultim „și-totuși-încă“ înseamnă, pentru Celan, spunere, limbaj actualizat mai exact.

Celan vede poezia în strânsă legătură cu speranța: poezia nu este numai un spațiu al speranței, a întruchipării ei, ci și al delimitării de prezent. Are un efect structurant chiar la nivel de discurs. Firește, o astfel de poziționare – înțeleasă superficial – este supusă interogațiilor și deschisă contraargumentelor, de vreme ce Jacques Derrida a mers până la a alege poezia acestuia ca exemplu de deconstrucție, în volumul Schi­b­boleth pour Paul Celan (1986), preluând titlul unui poem de Paul Celan. Pentru Derrida, paradoxul este cel care definește literatura și îi dă sens; poezia lui Celan susține exemplar o astfel de idee, fiind expresie a unicității, dar deopotrivă și a moștenirii „întrepătrunderilor“ culturale și lingvistice. În actul scrierii literare, șiboletul (care înseamnă semn distinctiv și poate funcționa ca „parolă“) este esențial, deoarece limba poeziei nu e altceva decât șibolet. Paul Celan nu a fost interesat numai de schimbarea de suflu, de ruptura de tradiție sau de simpla inovație: „Poezia, Doam­nelor și Domnilor – aceas­tă nemurire a ceea ce este muritor și zadarnic!“…

Este sigur mai productivă referirea la viziunea poetică a lui Celan, lăsând pentru alte prilejuri, invocarea evreității, a adoptării „limbii ucigașilor“ sau a sinuciderii poetului. Chiar dacă George State, traducătorul Operei poetice, ar privilegia o abordare care favorizează dimensiunea istoric-biografică în înțelegerea poeziei lui Celan, consider – adoptând poziția lui Gadamer cu privire la sensurile pe care le desprindem tocmai din ambiguitatea și combinatorica polisemică a unui text – că cea mai importantă contribuție a poetului rămâne însăși poezia.

 

Paul Celan, Meridianul și alte proze, traducere și note de Andrei Corbea, ediție revizuită, Polirom, 2020









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *