Stiri

OmBun30/Cristian Dumitraşcu: Muzica folk nu va muri niciodată, dar nici nu va mai avea gloria marilor nume


Cristian Dumitraşcu s-a lansat, în 1994, la Festivalul-concurs “Om Bun”, iar în 1995 şi 1997 a câştigat Premiul I, respectiv Premiul Special al Juriului cu trupa Contrapunct. A lansat patru albume de autor, trei cu trupa “Circa Şapte” şi un best off în 2011 – “Cristi Dumitraşcu – Goală prin casă”. A compus coloana sonoră a lungmetrajului “Tache”, în regia lui Igor Cobileanski, şi muzica pentru filmul “La bani, la cap, la oase”.

 

 

Cu doar câteva zile înainte de ediţia aniversară a Festivalului “Om Bun”, AGERPRES a vorbit cu muzicianul Cristian Dumitraşcu, realizator al emisiunii “Folk Bun” de la Rock FM.

 

Sursa foto: Cristi Dumitrascu / Facebook


 

AGERPRES: Ce înseamnă pentru dumneavoastră Festivalul “Om Bun”?

Cristian Dumitraşcu: Un demers extraordinar, început în primii ani de libertate, iar chestia asta cu libertatea este înţeleasă foarte bine de cei care au prins şi “epoca de aur”, care mai ales în ultima ei perioadă transformase România într-un veritabil spital de nebuni. Mai înseamnă pentru mine un vis frumos din tinereţe – am debutat la fix 20 de ani! Cine nu îşi aminteşte cu plăcere de vârsta asta?

 

Sursa foto: ARHIVA FOTO PERSONALĂ


 

AGERPRES: Care a fost prima ediţie “Om Bun” la care aţi participat?

Cristian Dumitraşcu: Cum ziceam, la 20 de ani, în ’94, ediţia a 4-a ar veni, nu? Îmi amintesc cu nostalgie de prima preselecţie, de mulţi colegi de generaţie, grupul Karma din Giurgiu, Mihai Fianu alias Steaua, de mulţi tineri care băteau munţii şi cântau cu chitările, fiindcă asta era cam singura formă de distracţie, de schimbare de peisaj, într-o societate mâncată de corupţie, pardon, de tranziţie, în care posibilităţile financiare ale tinerilor tindeau către zero! Drumeţiile pe munţi şi cântările de la cabană, cam asta ne-a fost toată distracţia de weekend în anii ăia…

 

 

AGERPRES: Care este cea mai importantă amintire a dumneavoastră de la “Om Bun”?

Cristian Dumitraşcu: Sunt două. Prima, când în 1994 am trecut preselecţia şi am cântat în concurs împreună cu prietenii mei talentaţi Eugenia Caragancev şi Dragoş Panţuru, Eugenia – o voce uimitoare cu sânge slav, iar Dragoş, adolescent pe atunci, un talentat şi un polivalent, care a ajuns mai târziu să cunoască toată lumea cu chitara de gât! Ce a fost foarte drăguţ pentru noi trei (nu am luat niciun premiu atunci, nu am intrat în Gală, a fost o ediţie “grea” în care Marele Premiu a fost câştigat de Dan Manciulea, iar prestaţia lui a fost cu adevărat uluitoare, iar compoziţia prezentată în concurs mi se pare şi acum, după atâta timp, o bijuterie perfect şlefuită), ce ziceam că a fost drăguţ – TVR care era partener media a ales pentru o emisiune de ştiri un fragment generos chiar din piesa pe care o cântasem noi în concurs.

 

 

A doua amintire care îmi rămâne întipărită bine în “filmul” la care din când în când mă mai uit cu ochii minţii este din ’95, la următoarea ediţie, când am concurat de data asta singur şi unde am câştigat Premiul I (râd şi spun că nu mi s-a întâmplat niciodată la şcoală chestia asta, ci doar în concursuri legate de muzică), iar premiul ăsta a venit şi în urma unei întâmplări haioase, când stativul de microfon a început să cedeze sub greutatea microfonului, mai bine spus era o setare greşită, un fluturaş din ăla de fixare de plastic care nu fusese strâns bine, iar microfonul a început să alunece în jos cu tot cu braţul de susţinere. Eu, fiind cu ambele mâini pe chitară, l-am mai ridicat de vreo două ori printre acorduri, dar a treia oară am rămas cu el în mână. În momentul ăla toată sala a amuţit (şi era plină-plină, cum era în fiecare decembrie la Teatrul “Ion Creangă”), iar dintr-un recital folk întâmplarea a devenit una cu suspansul pe care doar în arenele de circ îl întâlneşti, cu acrobaţii care se pregătesc pentru “saltul mortal”: “hai să vedem ce dracu’ face ăsta în mijlocul cântecului, cu o singură mână pe chitară şi una pe microfon, se opreşte sau cântă mai departe?”. Unora li s-a părut incredibil că nu m-am oprit şi că am dus cântecul mai departe vreo câteva secunde până când prezentatorul festivalului, Eugen Cristea, mi-a sărit în ajutor ţinând microfonul până la finalul piesei, dar în realitate am fost foarte norocos şi am să explic şi de ce: piesa era în Sol Major, o tonalitate cu nişte acorduri care în primele poziţii de pe griful chitarei “conţin” şi “corzi libere”, iar corzile astea libere sunt în realitate note din construcţia armonică respectivă, iar eu eram în plin studiu instrumental ca student la Conservator, Academia de Muzică din Bucureşti cum îi spunea atunci, eram foarte exersat şi probabil cu mintea odihnită, ca să glumesc acum! A fost o mică şmecherie, o inspiraţie de moment, atâta tot, care evident că mi-a adus un val uriaş de simpatie, nu doar din partea publicului, ci şi din partea oamenilor de meserie. Festivalul era transmis în direct de postul public de radio Antena Bucureştilor, actualul Bucureşti FM, iar “comentatorii” erau Teodora Ionescu, cronicar de folk, scriitor şi om de radio, dar şi bunul meu prieten şi mentor de mai târziu Sorin Minghiat, profesor de arhitectură şi muzician atât de iubit de lumea folk-ului, “flautul fermecat al folk-ului” cum îl alint eu. Am ascultat apoi înregistrarea şi semăna mai mult cu o transmisiune de la un meci de box decât cu una de la un festival de folk: ridică microfonul, cade microfonul, a rămas cu el în mână, continuă să cânte, toată sala e în picioare stimaţi ascultători! Cam aşa a fost…

 

Sursa foto: ARHIVA FOTO PERSONALĂ


 

AGERPRES: Ce s-a schimbat în muzica folk românească în ultimii 30 de ani?

Cristian Dumitraşcu: Folk-ul s-a schimbat şi nu prea. Muzica folk românească a avut marea şansă a perioadei ’70 – ’80 în care s-au afirmat valori excepţionale, pe care în mod real generaţiile care au apărut după, din care fac parte şi eu, nu au reuşit să le egaleze în faimă şi mai ales în content, cum zice americanul. Deci, rămân la părerea că muzica folk nu va muri niciodată, dar nici nu va mai avea farmecul şi gloria aduse de marile nume Nicu Vladimir, Doru Liviu Zaharia, Dan Andrei Aldea, Dan Chebac, Evandro Rosetti, Doru Stănculescu, Vali Sterian, Andrieş, Baniciu, Alifantis, Vintilă, Şeicaru, Socaciu, Bertzi, Mircea Bodolan, Mircea Rusu, Adrian Ivaniţchi… şi desigur Poesis! Şi să mă ierte cei pe care i-am omis din old generation, uite Zoia Alecu e din această generaţie de pionieri, dar ea e un caz special, a migrat în rock ani de zile, iar revenirea la folk inclusiv publicistic vorbind este una de ultimi ani. Sigur, putem vorbi despre mult mai mulţi artişti de după “Generaţia generică”, aşa cum o descria Horia Stoicanu în cartea lui “Prin dimineaţa unei muzici”, dar care artişti simt şi ei din propria experienţă diferenţa de “cotă comercială” între ei şi cei din linia 1 amintiţi mai devreme…

 

 

Eu, sigur, ca un cunoscător, după 25 de ani de radio şi vreo 6 ani de emisiune de folk la Rock FM, am preferinţele mele, optzeciste, Mirela Atudorei, Vali Şerban, Florin Săsărman, Nica Zaharia, Majay Gyozo, Raul Cârstea, Alexandru Zărnescu, dar contribuţia lor în istoria folkului a fost pentru unii mai degrabă meteorică – dacă vorbim despre creaţie – şi în orice caz una care a depins foarte mult de şansă sau mai degrabă de neşansă, după destrămarea Cenaclului.

 

Sursa foto: ARHIVA FOTO PERSONALĂ


 

Sunt în relaţii excepţionale cu toţi folkiştii, de la ăl mai mare până la ăl mai mic… Lista asta de corifei este şi cea mai relevantă atunci când vine vorba despre audienţă, despre interesul real pe care îl trezesc publicului aceşti autori şi, foarte important, eu cred că aici e vorba şi despre creaţia lor constantă şi consistentă. Şi că tot vorbim despre menirea asta de a fi un artist care schimbă lumea şi mută munţii prin creaţia lui, nu putem să negăm rolul determinant pe care l-a avut poetul Adrian Păunescu pentru majoritatea dintre numele pe care le-am amintit mai devreme, deşi au fost şi excepţii salutare precum sunt Vladimir, Aldea, Stănculescu, Andrieş, Baniciu… Păunescu, dincolo de controverse, a dus mişcarea folk pe o culme pe care nu o va mai atinge vreodată, aşa în bloc! Se cuvine însă amintiţi şi admiraţi în generaţia de mijloc, pentru că tot am vorbit despre continuitate şi consistenţă în creaţie, Ada Milea, Alina Manole, Chilian, Daniel Iancu, Zoltan Octavian Butuc, Fără zahăr, Adi Beznă, Ovidiu Mihăilescu, Cosmin Vaman, Marius Matache şi să nu uit de Ţapinarii, aşa cum în generaţia de mai devreme, aşa-zişii sacrificaţi ai perioadei de tranziţie de la cea de final a Cenaclului Flacăra către ce a urmat, am avut cu toţii norocul de a ne bucura de Cristi Buică, Maria Gheorghiu, Vasile Mardare, de Dinu Olăraşu şi de Emeric Imre, doi “nebuni de alb” şi de mai multe culori, care au un succes imens astăzi, inclusiv la publicul străin de folk.

 

 

AGERPRES: La fiecare sfârşit de an, Galele “Om Bun” aduceau în Sala Palatului sute, mii de spectatori. Cum va fi Gala aniversară din acest an?Cr

Cristian Dumitraşcu: Este cu mult diferită situaţia de acum, va fi o provocare pentru fiecare dintre noi, artiştii care vom cânta, dar inclusiv pentru cei care ne vor privi, cei câţiva din sală şi cei mai mulţi online. Nu ştiu cum va fi, ca să şi răspund corect.

 

Sursa foto: ARHIVA FOTO PERSONALĂ


 

AGERPRES: Dar, ca artist, cum percepeţi evenimentul de la sfârşitul acestei luni – 30 de ani de “Om Bun” -, într-un an în care regulile impuse de pandemie vă îndepărtează cumva de public?

Cristian Dumitraşcu: O gură de… nu neapărat de oxigen, ci o gură de bine, un pansament peste rana asta mare care încă nu s-a închis, pe numele ei de fată bătrână “Pandemia”.

 

 

AGERPRES: Mai vin tinerii spre muzica folk, spre poezie?

Cristian Dumitraşcu: Unii da, alţii nu. Sunt destui tineri care duc steagul mai departe, îi văd în festivalurile în care sunt în juriu şi am convingerea că muzica asta nu va fi pe mâini rele peste 10 – 20 de ani. Va fi doar altfel, căci, nu-i aşa, “Folk-ul nu moare, folk-ul se transformă”.

 

Sursa foto: ARHIVA FOTO PERSONALĂ


 

AGERPRES: Ce v-a lipsit cel mai mult în ultima perioadă – publicul, scena, turneele? Şi cum aţi umplut timpul acesta?

Cristian Dumitraşcu: Eeeeee, la mine a fost mai uşor. Am două joburi, ambele legate de radio, care îmi ocupă foarte mult timp şi energie, nu am timp să mă plictisesc…, iar muzica pe care o fac alături de prietenii mei colegi de trupă – toboşarul Daniel Secarea şi basistul Marcis Nut – este o adevărată încântare, o terapie. Cu ei voi cânta şi la “Om Bun” şi este şi pentru noi prima apariţie în 2021.

 

AGERPRES: Dacă ar fi să daţi înapoi timpul, să vă întoarceţi în urmă cu 30 de ani, ce v-ar plăcea să schimbaţi în viaţa dumneavoastră de artist?

Cristian Dumitraşcu: Mai multă constanţă, tenacitate, unitate de stil şi un program managerial mult mai riguros. Şi aş mai schimba ceva: atenţia cu care aş selecta colaboratorii.

 

 

AGERPRES: Ce aţi vrea să transmiteţi la 30 de ani de “Om Bun”?

Cristian Dumitraşcu: Cred că este ceva ce aş vrea să transmit în legătură cu aceşti 30 de ani de “Om Bun”, care se confundă cu aceiaşi 30 de libertate, despre care vorbeam la început. Când a început “Om Bun” în ’91 era o Românie. Acum, e altă Românie. Ziceam că, în perioada aproximativă ’85 – ’90, ţara asta devenise un veritabil spital de nebuni, după ce din ’48 până în ’64 fusese chiar mai rău, un lagăr de exterminare pentru toţi cei care au spus “Noi nu, noi niciodată, noi nu”, ca să parafrazez cântecul Andei Călugăreanu pe versurile genialului Nicolae Labiş. Ei bine, lucrurile s-au schimbat mult în bine, tot ce acum ni se pare normal, să vorbim liber, să compunem muzica după cum ne taie capul, să călătorim, să ne tundem sau nu, să purtăm barbă sau să ne tatuăm – dacă aşa vrea muşchiul nostru – toate astea sunt câştigate cu jertfă, care în mod normal, pentru ţările civilizate din vest, a fost o jertfă inutilă! Cum să mori pentru aşa ceva? Pentru ceva simplu ca “bună ziua”, de la Viena până în Los Angeles? Ei uite că noi am fost mai cu moţ, noi am fost aceiaşi oameni care am plecat capul şi am întors capul când alţii de lângă noi erau luaţi cu duba…, gândiţi-vă că treburile astea se întâmplaseră cu numai doi ani înainte să înceapă “Om Bun” în ’91. Aşa am început noi, tinerii acelor vremuri… Timid, cu multe astfel de experienţe care nu aveau cum să nu lase urme, şi uite aşa am crescut împreună ţara, sau ţara împreună cu noi. Şi de asta îmi e drag Festivalul “Om Bun”, pentru că a fost pornit de la zero, de nişte oameni care unii dintre ei fuseseră interzişi în comunism, ca şi colegii din rock (sper că vedeţi că am folosit “ca şi-ul” acolo unde trebuie folosit), iar aceşti oameni au dus povestea mai departe. Şi din povestea asta facem parte şi noi, cei care am dat cu nasul de folk-ul mare chiar acolo, pe scena Teatrului “Ion Creangă” sau, mai târziu, la Sala Palatului sau la Nottara… Salutări tuturor şi să ne vedem cu bine sănătoşi!. AGERPRES/(autor: Petronius Craiu, editor: Andreea Rotaru, editor online: Anda Badea)

 

Citeşte şi:

 

OmBun30/Mircea Bodolan: Muzica folk s-a dezvoltat pe măsura vremii şi a vremurilor, s-a schimbat în formă, nu în conţinut

 

OmBun30/ Nicu Zotta: Folk-ul are viitor în România, sigur are viitor!

 

OmBun30/ Ducu Bertzi: Trebuie să mergem înainte, să arătăm că muzica folk e prezentă indiferent de vremurile trăite

 

OmBun30/Vali Petcu: La Festival, parcă erai la Facultatea de Medicină, nebunie de tineri veniţi să îşi încerce norocul

 

OmBun30/ Daniel Iancu: Muzica folk îşi păstrează linia tradiţională, dar şi întinereşte în acelaşi timp

 

OmBun30/ Mircea Rusu: Muzica folk nu mai este de multă vreme un loc privilegiat şi rezervat

 

OmBun30/ Andrei Păunescu: Folk-ul fără public în faţa artiştilor e doar o încercare de a arăta că rezistă

 

OmBun30/Maria Gheorghiu: Trăim într-o epocă în care cultura adevărată ni se serveşte în doze din ce în ce mai mici

 

OmBun30/ Cristian Buică: Aş fi vrut să pot scrie mai multe cântece cu care să oblojesc rănile veacului

 

OmBun30/ Eugen Avram: Îmi doresc ca publicului să îi fie la fel de dor de noi, precum ne e nouă dor de el

 

OmBun30/ Mircea Baniciu: Festivalul ăsta mai avea un pic şi se făcea în sală de sport şi pe stadion

 

OmBun30/ Adrian Beznă: Folk-ul rămâne tânăr şi cinstit cu spiritul lui

 

OmBun30/Victor Socaciu: Pentru mine, Festivalul rămâne acel copil frumos, plămădit alături de colegii mei

 

OmBun30/ Mircea Vintilă: Am cântat la toate ediţiile de la festival, nici nu se putea altfel, nu puteam lipsi

 

OmBun30/ Cătălin Stepa: Cel mai sincer mod de a te adresa lumii – tu, chitara şi atât!

 





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *