Interviuri

„Nu am o modalitate mai bună de a-l celebra pe tata decât prin film“ – Suplimentul de cultură


Noi împotriva noastră e un documentar cu totul special pe care Andra Tarara (26 ani) l-a realizat împreună cu tatăl său, Ion Tarara. Filmul e special pentru că Ion Tarara a fost în tinerețe pasionat de cinematografie, înainte de a fi diagnosticat cu schizofrenie, iar

fiica i-a moștenit pasiunea, pe care a împlinit-o absolvind UNATC și realizând acest film despre relația lor. Primul documentar de lungmetraj al Andrei e cu atât mai special cu cât tatăl ei a murit în septembrie 2020, după un cancer despre care nu știau când au filmat. Des­pre toate planurile pe care Noi împotriva noastră lucrează – inclusiv pe cel al nevoii de a le arăta oamenilor „normali“ ce înseamnă boala psihică, Andra Tarara vorbește în interviul de mai jos.

 

Dispariția tatălui tău schimbă filmul cu totul. Dacă l-ai văzut o dată și ai aflat pe urmă că tatăl tău s-a dus, îți vine să-l revezi ca să regândești fiecare frază din perspectiva asta, pentru că e un sens testamentar în el luat ca un tot și în amănunt. Și e cel mai frumos lucru pe care îl puteai face pentru el. Nu vreau să sune intruziv, dar îți e mai ușor să îți faci doliul știind că ai făcut filmul?

Nici eu nu știam cum voi reac­ționa, dat fiind că premiera mondială de la Festivalul Interna­țional de Film Documentar Ji.h­lava (Cehia) și prima vizionare publică din România, de la Les Films de Cannes à Bucarest, s-au nimerit să fie atât de repede după dis­pariția tatălui meu. Aveam emoții mari. Pe de-o parte îmi imaginam că s-ar putea să fie foarte greu să văd filmul, să vorbesc și să se vorbească despre el atât de mult în perioada asta. Pe de altă parte, și eu mă gândeam că nu am o modalitate mai bună de a-l celebra pe tata decât prin film, prin a arăta ce om minunat a fost și a duce mai departe poveștile astea.

Mai ales la început, n-a fost ușor. Dar am primit multă susți­nere, mai întâi de la apropiați, apoi și public filmul a fost primit cu foarte multă căldură. Așa că lucrurile s-au așezat destul de bine până la urmă. Nu e ușor nici acum, dar e un proces de vindecare, e normal să dureze. Iar ce se întâmplă cu filmul mă motivează mult să duc lucrurile mai departe.

 

Știați că tatăl tău are cancer când ați filmat? Nu vorbiți despre asta în film.

Deși e posibil să fi avut deja, nu știam niciunul dintre noi. Filmările sunt din decembrie 2017 și, după ce ne-am eliberat de tot bagajul acela, părea că ne așteaptă un timp infinit în care să ne cunoaștem, să ne reconstruim relația și să ducem filmul mai departe împreună. Apoi lucrurile s-au înrăutățit. Mai întâi cu schizofrenia netratată corespunzător, apoi am descoperit și cancerul, deja destul de avansat.

S-a consumat totul foarte repede, în cursul acestui an.

 

Ți-a refăcut filmul relația cu tatăl tău?

Da, total. Din păcate nu am putut să ne bucurăm de asta mai mult, dar a fost o șansă extraordinară care, cel puțin pe mine, m-a schim­bat la foarte multe niveluri. Practic fiecare pas în procesul de lucru a însemnat încă un strat de nuanțe noi, atât peste relația noastră, cât și pentru înțelegerea mea asupra bolii.

 

Când am aflat cu surprindere că ai auzit pentru prima dată cuvântul schizofrenie filmându-l pe tatăl tău, m-am gândit că, așa cum cinematografia a fost un domeniu interzis pentru el (părinții i-au interzis să facă operatorie), și boala psihică a fost o zonă tabu (așa o considerau părinții săi, laolaltă cu mare parte din societate). Cum vezi legătura dintre cele două în viața ta?

Acum mi se pare absolut evident că am ajuns la cinema datorită lui tata. Deși nu cred că a încercat în mod conștient să mă ghideze către asta, faptul că l-am văzut de foarte mică fotografiind și filmând a contat mult. Am îmbrățișat filmul, aproape pe negândite, drept un mod de exprimare și arhivare a propriilor experiențe. Eu sunt o introvertită. Sau eram – nici nu mai știu cum să mă refer la asta. Cert e că filmul, ima­ginile în general mi-au dat un mod de a scoa­te lucrurile din mine, de a intra într-un dialog cu lumea. Iar asta e destul de eliberator și se leagă de următoarea idee.

Și cu boala psihică am avut contact de când eram destul de mică. Mama și-a făcut mereu griji că mă expune la prea mult. Pentru ea a fost mereu o negociere delicată, dându-și seama că lui tata îi face bine să fim împreună, în același timp temându-se că mie s-ar putea să îmi facă rău, să văd prea mult, să nu înțeleg. Eu nu cred că a ieșit prea rău, de fapt, tocmai pentru că am avut mereu discuțiile și explicațiile necesare – sigur, pe cât știau și ei să îmi explice la momentul ăla și pe cât puteam și eu înțelege.

Chiar și așa, sigur că a fost destul de bulversant de multe ori. Însă, pe termen lung, asta a rezultat într-o atenție sporită pe care o am față de sănătatea mintală – am rămas cu ideea că, așa cum sunt atentă la diferite semnale pe care mi le dă corpul meu, trebuie să fiu atentă și la mintea mea. Și, până la capăt, mai ales din momentul în care am reușit să mă ocup de toate problemele astea (inclusiv prin film), cred că m-am ales cu un mod destul de sănătos de gestionare a propriilor emoții și de raportare la lume.

 

Ai arătat filmul și altor bolnavi de schizofrenie?

Încă nu. Sau, cel puțin, nu au ajuns la mine reacții – vizionarea în avanpremieră de la Les Films de Cannes à Bucarest a fost online, cu acces liber. Însă îmi doresc tare mult pentru 2021 să reușim să ducem filmul cât mai departe, să lărgim cercul – de la cel imediat, al cinefililor, către comunități care nu ar ajunge în mod normal la cinema, dar care s-ar putea să aibă mai mare nevoie de el. Acum tatonăm diferite moduri de a veni în întâmpinarea acestor grupuri și nu doar prin film, ci și prin discuții și sprijin – atât cât vom reuși să ne mobilizăm cu resursele la care avem acces.

 

Ce au spus psihologii care au văzut filmul?

Primele reacții care au ajuns la noi sunt foarte pozitive, cred că avem niște perspective complementare și mize comune. Li s-a părut valoroasă perspectiva expe­rienței personale asupra bolii, care, transpusă pe un ecran, dă un chip diagnosticului. Nu mai e vorba de o reprezentare depersonalizată, abstractă, ci de o viață trăită așa, atât de către persoana diagnosticată, cât și de către cei din jur. Iar asta duce la o în­țelegere mult mai empatică pentru public. Mai mult, faptul că tata se autoreprezintă în film, își spune el însuși povestea, e un foarte important gest de putere în fața stigmei.

 

Cred că tatăl tău ți-a transmis nu doar pasiunea pentru cinema, dar și sensibilitatea și instinctul lui de supraviețuitor. Cum vei folosi ceea ce ai luat de la el în următorul proiect?

Asta e o întrebare complicată. ☺ Cred că port lucrurile astea și atunci vor fi mereu și în proiectele mele. Concret, încă nu știu care va fi următorul proiect. Nu sunt chiar genul care să țopăie cu ușurință dintr-un proiect în altul. Am nevoie de mult timp pentru mine și, de obicei, încep ceva doar atunci când chiar arde, când mă interesează cu adevărat și mi se pare important.

Între timp lucrez ca arhivistă la Arhiva de Imagine a Muzelului Țăranului Român din București – din asta mă întrețin de fapt, colaborez la diferite proiecte, iar de curând m-am apucat de scanat și ordonat arhiva foto a lui tata. Pe lângă asta, proiectul Noi împotriva noastră încă nu s-a încheiat. Chiar îmi doresc să-i las timp, să circule cât mai mult și să ducă mai departe discuția despre sănătate mintală. Și să am și eu parte de un răgaz.

 

Unde se poate vedea filmul?

Momentan nu e disponibil nicăieri. În 2021 urmează premiera oficială în România și apoi vom încerca să intrăm pe cât mai multe canale, să îl facem să ajungă la cât mai mulți oameni.

 

Noi împotriva noastră a fost produs de Tangaj Productions și a fost selecționat în programul Docu Talents from the East, organizat de Ji.hlava IDFF în cadrul Festivalului de Film de la Sarajevo. În 2019, Andra Tarara a fost nominalizată cu scurtmetrajul documentar O moarte în familia mea la Premiile Gopo, secțiunea Tânără Speranță.






Galerie foto

Andra Tarara: „Nu am o modalitate mai bună de a-l celebra pe tata decât prin film“
Andra Tarara: „Nu am o modalitate mai bună de a-l celebra pe tata decât prin film“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *