Dezbateri

Nicolae Iorga – spiritul neobosit al politicii, istoriei şi culturii noastre – Radio România Cultural


Motto: „Și în viață, în simțire, în scris, în gând, când te uiți bine, rămâne mai ales ce ai dat altora, ce ai lăsat de la tine, ce ai jertfit. Prin înstrăinarea de tine însuți capeți și consecvență, și stăruință, și caracterul, și iubirea oamenlor.” – Nicolae Iorga

Vineri, 27 noiembrie, se împlinesc 80 de ani de la asasinarea Lui Nicolae Iorga, la Strejnic, langă Ploieşti. Personalitate excepţională a evoluţiei noastre, Iorga a fost  istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române.

Cunoscut în întreaga lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filosof al istoriei, Iorga a avut o activitate ştiinţifică excepţională, fiind autorul a 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii, este autorul a numeroase sinteze, culminând cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile.

 

Nicolae Iorga s-a născut la 5 iunie 1871, la Botoşani, părinţii săi fiind avocatul Nicu Iorga şi Zulnia Aghiropol. Nicolae Iorga a mai avut un frate, George.

A demonstrat, încă de mic, o precocitate nemaiîntâlnită, la vârsta de şase ani, în 1876, a fost admis la şcoala primară a lui Marghian Folescu din Botoşani şi citea în original literatură franceză.

La vârsta de 9 ani, profesorii i-au permis să le predea câteoată colegilor săi istoria României.

A parcurs, apoi, gimnaziul și liceul la Colegiul Laurian din Botoșani și, din anul 1883, a început să dea meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei.

În anul 1886, a fost eliminat temporar din școală pentru că nu salutase un profesor și a decis să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis cu bursă.

Vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca.

Ajuns la vârsta de 17 ani, Iorga devine un rebel, este interesat de activitățile politice și se auto-declară marxist.

Nicolae Iorga

Va încalca şi regulile Colegiului Național din Iaşi și este suspendat pentru a doua oară, tot temporar, pierzând bursa, dar, pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani, continuă să acorde meditații.

A venit, apoi, şi cea de-a treia suspendare din liceu, pe motiv că citea altceva în timpul unei ore.

În 1888, este admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, ale cărei studii le încheie în doar un an, cu dispensă, cu diploma magna cum laude, prezentând o disertație pe tema literaturii grecești.

Reprezentanții Ministerului Educației i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate.

În anul 1890, la doar 19 ani, Iorga se căsătoreşte cu Maria Tasu (1871-1954) care îi va dărui 5 copii, dintre care două fetiţe au murit la vârsta de doi ani.

Amuzant este faptul că, în luna de miere, petrecută la Veneţia, în loc să-şi plimbe soţia cu gondola, spre exemplu, tânărul profesor studia toată ziua în arhivele şi bibliotecile oraşului, cercetând documente referitoare la istoria românilor.

Apoi, serile, când ajungea la hotel, o ruga pe soţia sa să-i copieze actele şi documentele descoperite în timpul zilei.

Cei doi au fost soţ şi soţie timp de 10 ani, însă deplasările lungi ale lui Iorga peste hotare, lungile ore de cercetare, au cântărit foarte mult în compromiterea acestei căsătorii.

În perioada aprilie – iunie 1890, Iorga va studia pentru prima dată în străinătate, în Italia, apoi va merge în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études, o perioadă în care va învăţa engleza și germana.

În anul 1892, Iorga a studiat în Anglia și în Italia, iar în 1893, s-a înscris la programul de doctorat al Universității din Berlin, dar apoi s-a mutat la Universitatea din Leipzig, unde va obţine doctoratul în filosofie (1893).

În octombrie 1894, Iorga revine în ţară şi se va stabili la București, într-o casă din zona Grădina Icoanei, obținând, la vârsta de 23 de ani, un post de profesor suplinitor.

În anul 1895, a vizitat Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente. După revenirea în ţară, Iorga este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea istoricului A.D. Xenopol și, din octombrie 1895, i s-a oferit un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București.

Începând cu acelaşi an, Nicolae Iorga a început să colaboreze cu profesorul A.C. Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale.

La 17 iunie 1900, va divorţa de soţia sa, însă Iorga se va îngriji de prima lui familie, cu toate că aceasta nu va mai ocupa un loc important în viaţa lui. Maria Tasu va fi o modestă funcţionară în Ministerul Sănătăţii.

La 4 februarie 1901, Iorga se recăsătoreşte cu profesoara Ecaterina Bogdan, sora prietenului său, slavistul Ion Bogdan, la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.

Ecaterina Iorga sau Catinca, aşa cum o alinta savantul pe a doua sa soţie, nu a fost niciodată doar mamă a celor şapte copii pe care i-au avut împreună. Femeie frumoasă, ardeleancă cu o personalitate puternică, i-a fost lui Iorga consilier intim şi confident, a fost gazdă pentru regii României şi a administrat toate afacerile soţului.

Titulescu si Iorga

Nicolae Iorga a fost şi un creator de publicaţii ştiinţifice şi culturale, iar cea mai importantă este revista Sămănătorul, apărută la Bucureşti în perioada 2 decembrie 1901 – 27 iunie 1910. Publicaţia va juca un rol important în viaţa literară a vremii şi a constituit catalizatorul pentru înfiinţarea curentului ideologic şi literar care i-a purtat numele – „Semănătorismul” – promovat de colaboratorii revistei, personalităţi de excepţie ale momentului, şi teoretizat de Nicolae Iorga, care susţinea, printre altele, valorile naţionale tradiţionale şi folclorice şi necesitatea culturalizării ţărănimii.

Unul din marii gazetari ai timpului său, Iorga a fondat, la 10 mai 1906, cotidianul „Neamul Românesc”, care va deveni oficios al formaţiunii sale politice.

Împreună cu un grup de profesori, fizicieni şi alţi oameni de ştiinţă a ajutat la pornirea mişcării de cercetaşi din România şi la dezvoltarea organizaţiei „Cercetaşii României”.

La 23 aprilie 1910, Iorga, un naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural, va fonda, împreună cu Alexandru C. Cuza, Partidul Naţionalist-Democrat, care va milita pentru exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor.

La 26 mai 1910, datorită activităţii sale prodigioase pentru dezvoltarea culturii româneşti, Iorga este ales membru titular al Academiei Române.

A avut o contribuţie importantă la înfiinţarea, în anul 1914, a Institutului de Studii Sud-Est Europene, apoi a Institutului de Studii Bizantine şi a Institutului de Istorie Universală.

După Marea Unire, la 25 noiembrie 1919, Iorga a avut o contribuţie importantă la formarea Blocului Parlamentar, o coaliţie politică alcătuită din mai multe partide cu scopul de forma o majoritate parlamentară în susţinerea noului guvern. După alegerile parlamentare din noiembrie 1919, s-a format un guvern de coaliţie, iar Iorga a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor.

Începând cu anul 1919, Iorga devine şi preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice.

PND a devenit măcinat de gravele contradicţii dintre Iorga şi A. C. Cuza, mai ales din cauza tendinţelor antisemite ale celui din urmă, iar la 7 aprilie 1920, partidul  s-a divizat, gruparea lui Cuza luându-şi, mai târziu, denumirea de Liga Apărării Naţional-Creştine, iar mai apoi, PND-ul condus de Nicolae Iorga va fuziona, în mai 1924, cu gruparea lui Constantin Argetoianu desprinsă din Partidul Poporului, PND luând denumirea de Partidul Naţionalist al Poporului.

Din acelaşi an, 1924, Iorga va susţine cursuri de vară la Vălenii de Munte.

În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziţie un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominaţiei liberale şi a „reinstaura un regim democratic în România”, iar Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR. Pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte al partidului. Însă existau divergenţe de opinie determinate de fuziunea cu Partidul Ţărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să îşi reînfiinţeze vechea formaţiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Naţional, rămas, însă, pe mai departe, o organizaţie politică minoră.

În perioada 1924 – 1927, Iorga este ales preşedinte al Secţiunii de Istorie a Academiei Române.

Carol ṣi Nicolae Iorga, la inaugurearea noului Studio a Radioului, Revista Radiofonia,1932, Arhiva scrisă a SRR
Carol ṣi Nicolae Iorga, la inaugurearea noului Studio a Radioului, Revista Radiofonia,1932, Arhiva scrisă a SRR

 

El a înfiinţat numeroase instituţii româneşti în străinătate, începând cu Şcoala Română de la Paris (1926), Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia şi altele.

La 1 noiembrie 1928, Iorga este ales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar anul următor, pe 1 martie, este ales rector al Universităţii Bucureşti.

La 10 martie 1929, Nicolae Iorga, cel mai de seamă conferenţiar care s-a difuzat la Radiodifuziune, debuta în programele postului naţional.

Se înfiinţa apoi, „Universitatea Radio”, o emisiune radiofonică zilnică de conferinţe, pe deme variate, iar dintre personalităţile vremii care au prezentat prelegeri, Nicolae Iorga a avut impactul cel mai puternic asupra auditoriului de radio. Conferinţele sale erau cele mai valoroase şi mai actuale, iar câteva dintre temele pe care Iorga le-a abordat erau „Ce este o naţiune?“, „Adevărata civilizaţie“, „Drept şi morală la români“ sau „Noi hotare“.

Se spune că istoricul ajungea la porţile Radiodifuziunii find însoţit de admiratori, studenţi şi susţinători politici, iar uneori era însoţit şi de prietenul şi stenograful lui, Henri Stahl, cel care avea grijă ca vorbele profesorului să nu se piardă în eter, ci să fie adunate în colecţii ce urmau să fie publicate în volume.

Personalul de la prezentare îl prelua şi îl conducea pe Iorga în cabina de înregistrări, fiind dese momentele în care marele orator împroviza pe marginea unor subiecte din cele mai diverse.

În acei ani, Iorga era total decepţionat de activitatea partidelor politice care s-au perindat la conducerea ţării, în schimb era însufleţit de convingeri monarhice. Aceasta a făcut ca marele savant să se lase antrenat în manevrele lui Carol al II-lea care vizau instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice, prin formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor.

Regele Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga, la 18 aprilie 1931, pentru a profita de prestigiul ireproşabil de care se bucura acesta în opinia publică şi în străinătate. Realitatea de la guvernare s-a dovedit însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant, iar la 31 mai 1932, Nicolae Iorga va demisiona din funcţie. În septembrie, acelaşi an, el va revigora formaţiunea sa politică, sub denumirea iniţială de Partidul Naţionalist-Democrat.

Dezamăgit de politică, Iorga va acţiona pentru educaţia morală, politică şi culturală a poporului român, a desfăşurat o luptă asiduă împotriva violenţei de pe scena politică, în special împotriva Gărzii de Fier, mai ales prin intermediul „Neamului Românesc”, publicaţie devenită o adevărată tribună antifascistă a României.

În anul 1936, vedea lumina tiparului, prima culegere de conferinţe susţinute de Iorga la Radiodifuziune, intitulată „Sfaturi pe întunerec”.

Iorga va sprijini regimul monarhic autoritar al regelui, instaurat prin Constituţia din 27 februarie 1938, devenind ministru de stat, între 10 februarie şi 30 martie 1938, în primul guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

La 26 martie 1938, Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Mişcării Legionare, i-a adresat o scrisoare deschisă lui Iorga, prin care îi amintea faptul că, cu ani în urmă, îndemnase tineretul român să facă comerţ pentru a-i alunga pe evrei, iar acum cerea cu vehemenţă desfiinţarea comerţului legionar. Codreanu conchidea: „eşti un om necinstit sufleteşte căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate […] De acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi”. Iorga s-a adresat Parchetului Militar, solicitând deschiderea unei acţiuni în justiţie pentru calomnie, apoi Zelea Codreanu este arestat, iar mai târziu Tribunalul Militar a decis condamnarea acestuia la şase luni de închisoare pentru calomnie.

Sub conducerea lui Armand Călinescu, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare, iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinii sociale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare. Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia.

În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi lideri legionari (printre care se numărau Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvirii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava. Acest moment va alimenta mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii, iar printre cei ameninţaţi se afla însuşi Nicolae Iorga.

După ce la 30 martie 1938, a fost adoptat decretul de dizolvare al partidelor politice, iar la 16 decembrie s-a format Frontul Renaşterii Naţionale sub conducerea supremă a regelui, după ce legea electorală din 9 mai 1939 a sporit prerogativele regale, Parlamentul jucând doar un rol decorativ, Iorga a continuat să sprijine instituţia monarhică, mai ales în contextul în care integritatea teritoriului României era pusă în pericol.

În iunie 1939, Iorga a devenit senator numit de rege, iar pentru doar patru zile, a fost preşedinte al Camerei superioare.

Au urmat pierderile teritoriale ale ţării, din vara anului 1940, numirea, de către regele Carol al II-lea a generalului Ion Antonescu în fruntea Consiliului de miniştri (4 septembrie 1940), abdicarea regelui Carol, la 6 septembrie 1940 şi încredinţarea către fiul său, Mihai, a „sarcinilor domniei”.

La 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului”, astfel el nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nici unui for politic de control, apoi Antonescu va negocia participarea Mişcării Legionare la actul de guvernare.

La 14 septembrie 1940, România este declarată „stat naţional-legionar”, iar Horia Sima, şeful legionarilor, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri.

Legionarii vor promova politici proprii, naţionalizarea unor fabrici, crearea de instituiţii proprii, în paralel cu cele oficiale, sau forţe proprii de poliţie, care i-au arestat fără mandat pe cei pe care-i considera adversari.

La sfârşitul lunii noiembrie, profesorul Nicolae Iorga se afla la Sinaia, lucrând la monumentala operă „Istoria românilor”, deoarece reşedinţa sa de la Vălenii de munte fusese grav avariată în cutremurul din aceeaşi lună.

La 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, uşa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis şi 3 persoane au barat uşa, iar alte 4 persoane se găseau în camera alăturată. Era „Poliţia legionară a capitalei”, care venise să-l ridice pe profesorul Iorga, „pentru un interogatoriu”.

A doua zi, la 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit fără viaţă, într-un şanţ de pe şoseaua Ploieşti-Strejnic, la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a şoselei, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea, de către gardianul public Petre Zamfir. Fusese împuşcat, iar lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe.

 

Numeroase personalităţi istorice au concluzionat că a fost „cea mai odioasă crimă de la tăierea capului lui Miron Costin încoace”. Autorii asasinatului au fost identificaţi ca fiind Ion Tucan (secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ştefan Iacobete (şofer INC) şi Tudor Dacu (informator al Poliţiei Legionare).

Din nefericire, în aceeaşi zi, a fost asasinat şi economistul Virgil Madgearu, în pădurea Snagov, ulterior fiind descoperit faptul că, cele două personalităţi fusueseră transportate în locurile în care îşi găsiseră tragicul sfârşit, cu aceeaşi maşină. Tot atunci au fost fuseseră asasinaţi alţi 64 de înalţi demnitari ai statului din perioada regimului carlist.

Iorga a conferenţiat în marile universităţii ale lumii şi a fost ales membru a zeci de academii şi instituţii specifice de peste hotare (Paris, Roma, Oxford, Lisabona, Stockholm, Praga, Aleger, Santiago de Chile etc.).

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării sale, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Iorga a lăsat posterităţii o operă extrem de vastă şi valoroasă, care cuprinde numeroase domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate şi altele. Câteva din cărţile sale sunt „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume (1901 – 1913), „Istoria Imperiului Otoman” în 5 volume (apărută în limba germană – „Geschichte des osmanischen Reiches” -, 1908 – 1913), „Istoria românilor” în 10 volume (1936 – 1939). Totodată, a scris poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Doamna lui Eremia”, „Sfântul Francisc din Asisi” şi altele), volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om, aşa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”).

Alte volume publicate sunt, printre altele: „Cultura naţională şi politica naţională”, 1908, „Războiul nostru în note zilnice”, 1914 – 1918, 1921 – 1923, „Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor”, 1915, „Pentru întregirea neamului. Cuvântări din război” 1915 – 1917, 1925, „Doctrina naţionalistă”, 1922, „Politica externă a regelui Carol I al României”, 1923, „Războiul pentru independenţa României. Activităţi diplomatice şi stări de spirit”, 1927, „Memorii”, 1917 – 1938, vol. I-VII, 1931 – 1939, „Doi ani de restauraţie. Ce am fost, ce am vrut şi ce am putut”, 1932, „După întoarcerea la regimul de partid. Isprava”, 1932, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”, 1932, „O viaţă de om aşa cum a fost”, 1934, „Istoria unei legende: Iuliu Maniu”, 1934, „Oameni care au fost”, vol. I-III, 1934 – 1936, „Discursuri parlamentare 1907 – 1920”, vol I-II, 1936 – 1939.

Devenirea unui mare istoric este concentrată între pereţii unei case tradiţionale din centrul municipiului Botoşani – Casa Memorială ”Nicolae Iorga” – care adăposteşte o parte din trecutul uneia dintre cele mai importante personalităţi ale ţării noastre. În ea se află mărturii cu privire la naşterea, existenţa şi moartea unui om care a scris istorie în peste 1.000 de volume de carte, dar şi a unui fost prim-ministru, fost preşedinte al Senatului, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, fost ministru şi fost preşedinte de partid, care a marcat trecutul politic al ţării.

Clădirea de pe strada care astăzi poartă numele marelui istoric este singurul imobil dintre cele nouă în care a locuit familia lui Nicolae Iorga şi care nu a fost demolat. Locuinţa nu a fost proprietatea familiei Iorga, ea fiind închiriată între anii 1876 – 1880 de mama istoricului, Zulnia Iorga, la scurt timp după decesul soţului său, avocatul Nicu Iorga, tatăl lui Nicolae Iorga.

Iorga a fost o personalitate care a creat şcoală şi a dat substanţă culturii naţionale, şi a influenţat puternic viaţa social-politică a ţării sale, fără a fi un doctrinar, un ideolog politic, fără a crea programe de guvernare care să coaguleze forţele poporului său.

Din nefericire, s-a dovedit că nu sunt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul şi credibilitatea personală, societatea nu a înţeles să aprecieze şi să respecte valorile promovate de el, iar realităţile acelei epoci şi-au pus amprenta asupra personalităţii savantului, care şi-a găsit sfârşitul nedrept şi tragic, la marginea unui şanţ…

de Razvan Moceanu – RADOR



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *