Dezbateri

„Muzica lui Beethoven mi-a luminat viaţa, la fel cum a făcut lectura Sfinţilor Părinţi. Doar aşa am supravieţuit” – Radio România Cultural


A început să realizeze emisiunea “Texte și pretexte”, la Radio România Cultural, în anul 2005, alături de Valentin Protopopescu, de care acum îl leagă o frumoasă prietenie. Răzvan Dolea, cel despre care vorbim, este istoric, specialist în Evul mediu, scriitor, dar și un mare pasionat de echipa Rapid. Despre radio, istorie, muzica clasică pe care o iubește și echipa sa de suflet, dar și despre cum a rezistat în timp prietenia dintre un filosof stelist și un istoric rapidist, povestește, în cele ce urmează, Răzvan Dolea.

Ați început să realizați “Texte și pretexte”, alături de Valentin Protopopescu, în 2005, la Radio România Cultural. Cum s-a legat prietenia voastră?

A fost simplu, a venit de la sine. Ne ştiam dinainte să începem să cooperăm în această emisiune. Însă după ce ne-am rodat răstimp de cinci zile pe săptămână, am descoperit cu plăcere că gândim în general cam la fel, că ne pasionează domenii asemănătoare, că avem multe să ne spunem. Noi am ştiut să fim pe aceeaşi lungime de undă, să ne păstrăm spontaneitatea şi farmecul, să fim eleganţi chiar şi atunci când polemizam.

De-a lungul timpului, bănuiesc că ați trecut printr-o sumedenie de situații împreună. Ce făceați, de pildă, atunci când nu cădeați de acord pe anumite subiecte?

Nu prea îmi amintesc să fi intrat în dezacorduri radicale. Deşi suntem amândoi temperamentali, vulcanici şi pasionali, ne-am respectat permanent şi am plecat constant de la principiul că nu suntem infailibili, că nu suntem posesorii adevărului absolut. Deşi poate că eram intoleranţi cu alţii, între noi ne-am tolerat şi am reuşit să fim solidari fără efort. Faptul că am rămas împreună după 15 ani cred că reprezintă proba cea mai elocventă a faptului că nu au fost clipe, opţiuni şi teme care să ne despartă.

Cum s-au înțeles, și o fac încă, un filosof stelist – Valentin și un istoric rapidist – dvs.? 

Foarte bine. Eu am apreciat întotdeauna la Valentin faptul că este animat de fair-play, chiar dacă există momente în care pare foarte radical. Deşi eminamente subiectiv, el ştie să păstreze distanţa optimă şi să recunoască evidenţa, ceea ce e o calitate rară astăzi. Ne-am completat foarte bine unul pe altul. Eu, deşi sunt istoric, am o viziune „de sus” asupra fundalului istoric, practic un fel de metaistorie, am acces la teoretizarea faptului istoric, depăşesc contextul precis pentru a extrage o concluzie aşezată conceptual, mai amplă şi ireductibilă la simpla şi banala concreteţe a detaliului documentabil. Pe de altă parte, partenerul meu radiofonic, ca doctor în filosofie şi fan al psihanalizei, nu rămâne deloc rece la teritoriul istoricului, dimpotrivă, are secvenţe istorice pe care le stăpâneşte foarte bine, ceea ce deconspiră în el un istoric „ascuns”, un istoric „secret”. Ba sunt chiar „felii” din istorie pe care le cunoaşte mai bine ca mine, de pildă e mai documentat decât sunt eu cât îi priveşte pe vikingi. Şi, până la urmă, şi Steaua, şi Rapid, sunt echipe de fotbal care au făcut istoria sportului rege în România, atât prin rezultatele interne şi internaţionale, cât şi prin jucătorii pe care i-au dat echipei naţionale de-a lungul anilor. De aici am plecat ‒ şi nu a fost ceva greşit, nu-i aşa?

Care sunt cele mai frumoase momente care vă vin acum în minte, alături de colegul și prietenul dvs., Valentin Protopopescu?

Ei, au fost numeroase aceste clipe frumoase! La un moment dat, Valentin a făcut un interviu prin telefon cu Vincent Keisen Vuillemin, un fizician de geniu care conduce un departament în cadrul CERN din Geneva şi este maestrul dojoului zen din acel oraş elveţian, fiind considerat unul dintre descendenţii lui Buddha. Omul a vorbit foarte clar, răspunzând cu simplitate întrebărilor ţintite pe care i le-a adresat colegul meu. După interviu, am trăit amândoi o incredibilă stare de bine, de pace şi relaxare lăuntrică. A fost extraordinar. Dar asemenea clipe au fost foarte multe, căci am avut ca invitaţi personalităţi de marcă ale culturii noastre contemporane, scriitori, savanţi, artişti, sportivi. Mă refer la academicienii Augustin Buzura şi Răzvan Theodorescu, la muzicianul Mădălin Voicu, la criticul literar Nicolae Manolescu, la finalistul Cupei Davis, Sever Dron. Un alt moment deosebit a fost când l-am intervievat telefonic pe acel pensionar care are acasă la el un muzeu al Rapidului, o instituţie unică în România. Personajul este formidabil, o adevărată memorie vie a istoriei vişinii.

 

Eroul meu este, fără doar şi poate, Ştefan cel Mare şi Sfânt

 

Sunteți de formație istoric. Cum vă antrenați și acum mintea, ca să nu uitați datele, anii, faptele, evenimentele pe care trebuie să le știe un asemenea specialist?

Nu e complicat deloc. Memoria este una dintre uneltele istoricului. Când ne vine acasă un meseriaş să ne repare instalaţia sanitară de la baie, ne aşteptăm să vină cu o geantă de instrumente, nu? Ei bine, aşa stau lucrurile şi cu memoria istoricului sau a pasionatului de istorie. A înregistra date, nume, evenimente şi personaje într-o logică şi o cronologie exactă reprezintă un minimum fără de care nu se poate practica această meserie sau acest hobby. E simplu, nu pleci la război cu mâinile goale…

Cum credeți că va rămâne în istoria umanității perioada asta pe care o trăim cu toții?

Ca o epocă tristă, cam delirantă şi tocmai bună să fie uitată. Dar eu nu cred că traversăm o perioadă foarte dificilă. Au existat clipe mult mai dure, mai greu de suportat în istoria omenerii. Pandemia de acum este o glumă proastă în comparaţie cu alte situaţii pe care umanitatea le-a traversat. Dar, sigur, e un moment de încercare, un examen al echilibrului mental şi al ingeniozităţii de a rezista. Eu zic să ne păstrăm luciditatea, căci e loc pentru mult mai rău. Suntem departe de a fi ajuns la fundul sacului.

Cunoașteți foarte bine istoria omenirii. Care perioadă vi s-a părut cea mai interesantă, dar cea mai înfloritoare, luminoasă? În care perioadă și în care loc din lume v-ar fi plăcut să trăiți?

Ştiţi, eu sunt medievist de formaţie. Sunt îndrăgostit de Evul de mijloc. Perioda din istoria noastră dominată de figura lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost una excepţională. Nu este vorba doar despre victoriile militare. Mă refer la avântul general al societăţii, la ctitoriile sale religioase şi culturale, la construcţii, la legi, la codul moral abilitat, la eficienţa diplomatică, la puritatea sentimentului creştinesc, la conştiinţa de sine a moldovenilor, toate acestea datorându-se domnitorului. Dacă aş putea, printr-un act magic, să mă metamorfozez, să devin minuscul şi să pot călători în timp, ei bine, aş fi fericit dacă aş putea asista la discuţiile dintre Eminescu şi Creangă de la Bolta Rece din Iaşi. Vă daţi seama ce dialoguri, ce idei, ce spectacol al gândirii? Dar aş spune şi mai mult de-atât. Eminescu a afirmat că adevăratul om este omul epocii în care trăieşte. Aceasta este marea provocare, să faci ce ştii mai bine în timpul în care exişti. Sigur, e o provocare să călătoreşti prin timp, dar asta nu e nimic altceva decât un joc intelectual, un exerciţiu de imaginaţie. Însă dacă tot m-aţi provocat, ei bine, o să spun că tare mult mi-aş dori să aflu ce era în mintea ostaşilor lui Mihai Viteazul în noaptea de 12 august 1595, când aşteptau să ducă a doua zi lupta contra oştirii lui Sinan Paşa la Călugăreni… Românii nu erau mai mulţi de 18.000 de oameni, turcii erau cu mult mai numeroşi, cam 180.000 de soldaţi. Ce gândeau muntenii şi aliaţii lor ardeleni, când ştiau că se duc la moarte sigură, căci era evident care le sunt şansele de supravieţuire… Şi totuşi nu au dezertat, nu şi-au trădat comandantul şi ţara şi au stat locului în calea puhoiului otoman, obţinând o cvasi imposibilă victorie! Ce era oare în mintea lor, cum gândeau? Asta aş dori să ştiu.

Care este personajul dvs preferat din istorie? De ce?

Eroul meu este, fără doar şi poate, Ştefan cel Mare şi Sfânt. A fost un genial strateg militar, un războinic cumplit, un mare patriot, un ctitor de spiritualitate şi cultură, un personaj cu fler diplomatic şi cu un gust deosebit pentru a descurca finanţele Moldovei. Marele istoric francez Edgar Quinet a spus că înţelege mai bine istoria acestei părţi din Europa studiind epoca şi personalitatea lui Ştefan. A fost cel mai complex şi înţelept principe al nostru şi a ştiut să menţină justul echilibru între marile puteri ale vremii, turcii şi polonii, descurcându-se foarte bine şi cu ungurii ori tătarii. Când nu a putut birui pe câmpul de luptă, a făcut jocuri politice, alianţe şi a dominat negocierile diplomatice. Mai ales, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a iubit ţara şi pe Dumnezeu, căci nu e de ignorat faptul că Papa l-a considerat cel mai redutabil atlet al lui Hristos în calea ofensivei islamice a turcilor otomani. Practic, fără Domnul Moldovei poarta Europei ar fi fost forţată de armatele otomane.

 

Chiuleam de şcoală și ascultam cu sfinţenie Integrala capodoperelor la radioul public

 

Revenind la radio, cum s-a legat colaborarea dvs. cu radioul? Ce v-a atras aici?

Eu, pe când eram elev de liceu, ascultam cu sfinţenie Integrala capodoperelor la radioul public, al doilea post. Chiuleam de la şcoală. Aşa m-am delectat, de pildă, cu cele 104 simfonii compuse de Josef Haydn. Pe-atunci habar nu aveam că o să devin peste ani realizator în cadrul aceluiaşi post radiofonic, devenit după Revoluţie Radio România Cultural. După marea schimbare din 1989, am fost invitat să realizez câteva materiale radiofonice pentru Radio România Internaţional, unde lucra ca redactor un fost coleg de facultate şi un foarte bun prieten, regretatul Cristi Ciobanu. Mi-amintesc că am debutat cu o tabletă dedicată evocării lui Nicolae Iorga. Mi-a plăcut munca de redactor, am continuat să colaborez în paralel cu activitatea didactică, până când Anamaria Sireteanu, regretatul director al Radioului Cultural, m-a invitat să realizez materiale pentru postul pe care-l păstorea, apoi mi-a încredinţat realizarea unei emisiuni complexe, “Tentaţii culturale”, una care ajunsese să dureze la un moment dat patru ceasuri, fiind difuzată zilnic.

 

Care a fost prima emisiune pe care ați realizat-o la radio? Și despre ce ați vorbit în ea?

 

Prima mea emisiune a fost una din aceste ediţii ale „Tentaţiilor culturale”, era în 22 august 1997. Cred că am vorbit despre Antim Ivireanul. Peste o lună, pe 27 septembrie, eram angajat, cu concursul luat, şi făceam în calitate de realizator această emisiune. În cadrul acesteia, am inaugurat rubrica Calendarul zilei, una dedicată evocării sau celebrării personalităţilor naţionale şi internaţionale. Am făcut această rubrică până în 2007. Eu am reuşit să specific şi mai mult o astfel de rubrică, pentru că am dublat-o, un Calendar laic şi unul spiritual, iar pe cel religios l-am particularizat prin evocarea sfinţilor creştini ortodocşi şi a celor din calendarul romano-catolic. Radio România Cultural era singurul post din lume care avea această rubrică.

 

Am băut vinuri rafinate în crama casei lui Octavian Goga, alături de cei doi prieteni actori, Ilinca Tomoroveanu și Traian Stănescu

 

Care sunt cele mai frumoase amintiri legate de radio?

Ooo, sunt foarte multe! Prea multe. Toate se referă la imensa bucurie de a cunoaşte oameni speciali, persoane excepţionale… Îmi amintesc că la un moment dat primarul unui arondisment din Caracas, capitala Venezuelei, care era de origine română, a inaugurat o biserică ortodoxă. La sfinţirea acesteia l-a invitat pe însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, regretatul Teoctist. Eu am făcut preparativele pentru un interviu cu Înalt Preafericitul, iar acesta a ţinut să vorbească cu… Răzvan Dolea. Habar nu avea că în acele clipe dialoga telefonic chiar cu… mine însumi. Patriarhul asculta dimineaţă de dimineaţă tableta dedicată sfinţilor la Radio România Cultural şi ţinea ca interviul de la Caracas să-l realizez eu… Un alt moment deosebit a constat în realizarea emisiunii “Arta poetică”, plecând de la opera lui Octavian Goga, chiar la Răşinari, în Biserica în care oficiase tatăl artistului, şi în care i-am implicat pe Traian Stănescu şi pe nepoata lui Goga, pe Ilinca Tomoroveanu, cu care m-am şi împrietenit. Două personalităţi extraordinare, nişte oameni unici, de o sensibilitate rară. După emisiune, care a fost un real succes, am băut vinuri rafinate până dimineaţa în crama casei lui Octavian Goga, astăzi muzeu la Răşinari, alături de cei doi prieteni actori.

Dar de echipa Rapid? 

De Rapid mă leagă şi clipe de extaz, şi momente de agonie. Nu degeaba se spune: Rapid – farmecul vieţii. De pildă, am fost foarte fericit când, copil fiind, în 1967, am asistat la triumful în premieră în campionat reuşit de eternii secunzi, rapidiştii. Apoi am retrăit acelaşi sentiment inegalabil, pe un stadion 23 august arhiplin (cred că au fost 100.000 de spectatori, toţi alb-vişinii), la finala Cupei din 1975, disputată între echipa mea de suflet şi Universitatea Craiova. Fireşte, m-au bucurat imens succesele internaţionale obţinute de Rapid în sezonul 2005-2006, când băieţii noştri au reuşit să se califice în sferturile de finală ale Cupei UEFA, după eliminarea unor echipe redutabile precum Feyenord Rotterdam, Hertha Berlin şi SV Hamburg, adică două foste deţinătoare ale Cupei Campionilor Europeni. Astăzi, asemenea rezultate sunt inaccesibile echipelor româneşti… Doar Steaua ne-a făcut faţă atunci. A fost acea dublă încheiată cu egal, au mers mai departe militarii pentru că au dat gol în Giuleşti, iar noi am făcut remiză albă în Ghencea. Şi să nu uit, prin 2010, pe 25 iunie, când încă mai exista acea cârciumă lângă stadionul de lângă Podul Grant, am fost cu nişte prieteni suporteri şi cu copiii mei la aniversarea clubului. L-am „arestat” vreo zece ceasuri pe Rică Răducanu la masă, am băut, am mâncat şi am stors de la el tot ceea ce ştia, poveşti de neînchipuit despre istoria echipei şi marii săi eroi, plus sute de anecdote şi întâmplări cu haz, căci Rică era un maestru al naraţiunii vesele… A doua zi m-au durut rău de tot fălcile de mult ce râsesem!

 

Probabil cel mai bun „prieten” al meu este Beethoven, a cărui operă m-a ajutat să trec peste multe momente cumplite ale vieţii

 

Dincolo de radio, istorie și, evident, Rapid, aveți și alte pasiuni?

Fireşte, iubesc muzica clasică, simfonică şi vocal-simfonică. Preferatul meu este Beethoven, probabil cel mai bun „prieten” al meu, geniul a cărui operă m-a ajutat să trec peste multe momente cumplite ale vieţii. Am citit multe biografii şi studii despre Marele Surd, am ascultat fiecare compoziţie a sa în cele mai rafinate şi sofisticate interpretări. Nu sunt muzician, dar cunosc de-a fir-a-păr tot ceea ce a imaginat şi compus Beethoven. Muzica lui mi-a luminat viaţa, la fel cum a făcut lectura Sfinţilor Părinţi. Doar aşa am supravieţuit.

 

Despre ce v-ar plăcea să vorbiți, pe viitor, la radio, la „Texte și pretexte”, emisiunea care se difuzează, în fiecare sâmbătă, de la ora 12:00?

 

Păi cred că se cuvine să discutăm despre epoca pandemică, despre ce înseamnă această închidere şi despre cum poate fi ea depăşită fără prea mult deranj mental şi spiritual. Însă până la urmă tot istoria ne învaţă că prea multă depresie şi disperare strică. De aceea, a reveni şi a călători prin diferite epoci istorice, poposind pe la curtea marilor personalităţi creatoare, cred că face bine. În fond, universul de discurs referitor la ravagiile noului coronavirus, deşi necesar, e foarte limitat şi produce tristeţe şi dezechilibru lăuntric. E mai sanitar şi mai optimizant să discutăm despre alte teme, unele pur culturale. Sunt convins că vom uita de această perioadă neplăcută. Sunt de părere că mai bine abordăm chestiunea viitorului, a erei digitale, care ne face deja să ne simţim ca în epoca de piatră, căci ziua de mâine este a supertehnologiei. Probabil că cei tineri au nevoie de experienţa noastră, sper asta, aşa că de ce respingem dialogul pentru a-i ajuta să se integreze mai bine într-un viitor care deja a venit?

 

 



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *