Expozitii

Muzică generativă și aleatorism controlat : Revista Arta


Cătălin Crețu, muzician experimentalist care se joacă foarte mult cu tehnologia, de cele mai multe ori performativ, are o relație specială cu computerul său. Îl temperează mai ceva ca pe-un clavecin, îl îmblânzește, comunică cu el. Iubește, pe de alta parte, și sunetul acustic, pe care îl modifică prin software, uneori atașând un laptop unui grand piano. Cercetător în cadrul Universității Naționale de Muzică, el a scris în repetate rânduri despre cum lucrează sunetul pe care îl compune, publicând, recent, si cartea 3logia, o colecție de articole, care pot părea la prima vedere tehnice dar, în care metafora curge negreșit și limbajul devine accesibil chiar și unui neofit. Relația lui Crețu cu tehnologia este una specială, cu o linie fină de separare între analog (acustic) și digital (procesat).

Artistului îi place să includă adesea și o componentă vizuală, uneori tactilă, în lucrările sale sonore, cu proiecții, lumini și interacțiune cu realitatea augmentată. Mare fan al aleatorismului controlat, în care computerul operează cu un număr foarte mare de opțiuni, în cadrul unor parametri stabiliți pentru a modifica sculptural sunetul, Cătălin Crețu își programează propriile software-uri sau folosește aplicații pe tabletă, pe lângă sintetizatoare. Lucrează cu tot felul de senzori și microfoane de contact în a capta acusticul sau, de exemplu, activitatea creierului în timp real.

Interacțiunea muzicală” dintre corpul uman și tehnologie începe în anii ‘90, când Crețu urmează în paralel cursurile universităților din Petroșani (inginerie electromecanică) și Timișoara (muzică), urmând ca în 1998 să devină licențiat al Universității Naționale de Muzică din București. Au urmat, apoi, burse și specializări Erasmus și New Europe College, mastere și doctorate în compoziție multimedia sau muzică spectrală și din ce în ce mai multe apariții live în cele mai variate contexte: de la scena ARCUB la galerii independente sau festivalul Innersound. Opera sa stă sub semnul experimentului sonor atât cu sintetizatoare cât și cu căști neuronale sau diferite tipuri de senzori, totul prin intermediul modulelor programate chiar de artist. Majoritatea performance-urilor susținute de Cătălin Crețu aduc ceva nou în domeniul muzicii interactive și nu mă refer doar la scena locală, inventivitatea fiind cuvântul-cheie.

De la prima întâlnire cu un computer capabil să „facă muzică” și pana la experimentele cu căști neuronale ale lui Cătălin Crețu este mult de explorat, după cum urmează în interviul de mai jos:

 

Când ai simțit prima oară că poți cu adevărat să comunici cu computerul și să-ți transpui cât mai fidel ideile? Cum arată prima ta întâlnire cu un computer capabil să „facă” muzică?

Momentul când am început să comunic cu adevărat cu computerul meu a fost acela în care i-am învățat limbajul, el devenind receptorul meu, decodificatorul mesajelor mele și furnizorul de feedback. De atunci intrăm des unul în pielea celuilalt. Prima întâlnire cu un computer capabil să facă muzică a fost la Hochschule für Musik und Theater Hamburg în 2001, în cadrul unui program de un an de studii aprofundate, printr-o bursă Erasmus. Am utilizat atunci programe de editare audio și am avut oportunitatea să intuiesc potențialul muzical al mediului electronic.

 

Înainte de Max, limbaj de programare axat pe multimedia, ce foloseai pentru a te înțelege cât mai bine cu computerul?

Am folosit Pure Data (părintele Max-ului), limbaje scriptice precum Csound sau SuperCollider sau softuri de la IRCAM Paris: Modalys, AudioSculpt, OpenMusic, etc. Platforma Max îmi oferă astăzi toate instrumentele pentru dezvoltarea oricărui tip de proiect, de aceea îi rămân fidel.

 

Te-am văzut de multe ori augmentând tehnologic piane. Ce îți place cel mai mult să folosești când „strici sunetul” unui pian, de la mingi de ping-pong la microfoane de contact sau senzori?

Ador sunetul hibrid acustic-electronic. De aceea obișnuiesc să augmentez pianul prin preparare bicefală, utilizând diverse modalități care să-i extind timbralitatea clasică. În lucrările Piano Interactions I și II am folosit simultan trei entități, în cadrul a ceea ce eu numesc dublă schizofrenie acustică: pianul real, un pian samplat și un sistem microfon-procesor, ultimele două entități redate în difuzoare aflate în proximitatea celei dintâi. Pianistul-performer este cel care controlează procesele sonore prin intermediul senzorilor de diferite tipuri, prin acțiuni notate strict în partitură și cu concursul computerului, mediatorul parteneriatului de duet.

 

Care sunt tehnologiile/gadgeturile tale preferate, în afară de Kinect sau casca neuronală Emotiv Epoc?

Dispozitivele mele preferate sunt sintetizatoarele. Ele îmi oferă satisfacție în ceea ce privește ambele „nevoi”: cea artistică – prin bogăția ofertei timbrale practic infinită – și cea tehnologică – prin posibilitatea automatizării și a controlului diferitelor procese sonore. Ca element de control interactiv extern mă preocupă tot mai mult utilizarea iPad-ului.

 

Ce părere ai despre muzica generativă? Nu simți uneori că pierzi controlul?

Consider că și unele muzici clasice sunt muzici generative în sensul în care dezvoltă niște micro-idei muzicale precum o celulă sau un (sub)motiv: fugile de Bach, Simfonia a cincea de Beethoven, etc. În contextul muzical-tehnologic aș aminti compoziția algortimică, o modalitate prin care creațiile muzicale pot fi formalizate în reprezentări simbolice. În acest sens se poate vorbi de condensarea procesului componistic într-o serie de reguli și instrucțiuni având ca scop automatizarea travaliului muzical.

 

În lucrările tale, cât e programare și cât e improvizație?

În muzicile pe care le produc cu ajutorul computerului obișnuiesc să folosesc o tehnică numită aleatorism controlat. Ea a fost experimentată, acustic, de compozitorul polonez Witold Lutoslawski. Acesta nota în unele fragmente din partituri câteva note muzicale încadrate într-o casetă dreptunghiulară, iar interpreții cântau acele sunete cu ritmuri alese de ei, improvizate ad-hoc, marja de aleatorism fiind astfel controlată. Când lucrez algortimic las computerului libertatea de a alege unele trasee de dezvoltare, evident în limitele pe care i le impun eu. Generez astfel clase de compoziții, o sintagmă preluată din teoria mulțimilor.

 

Cum reacționează muzicienii tradiționaliști, obișnuiți cu partitură și dirijor, când intră în contact cu Centrul de Muzica Electroacustică și Multimedia al UNMB și posibilitățile de expansiune a viziunii clasice?

Aș răspunde printr-un exemplu. Am dezvoltat –  în cadrul programului post-doctoral MIDAS, desfășurat la Universitatea Națională de Muzică din București în 2012 – proiectul pianului augmentat cu senzori pe care l-am amintit mai sus. Experții, profesori universitari cu formație clasică, au reacționat foarte pozitiv la propunerea mea. Probabil a contat și faptul că am făcut tot posibilul să disec procesele tehnologice prezente și să le traduc în termeni cât mai aproape de zona clasică. De exemplu, am conceput o partitură pe care am notat atât notele muzicale ce urmau să fie cântate de către interpret, dar și modul în care vor trebui acționați senzorii și – după caz – efectul obținut. Personal, folosesc orice prilej pentru a povesti despre tipul de activități care stau în spatele demersurilor mele multimedia. Fac asta cu cea mai mare plăcere. Cred că asta e calea pentru a evita o ruptură între lumi.

 

În timp ce compui, ce rețete „alchimic-creative”, așa cum menționezi și în recenta ta carte, 3logia, folosești? Care e abordarea?

Sintagma „alchimie urbană” am folosit-o pentru a numi un proiect multimedia cu o vizune apocaliptică, o critică a părții întunecate a tehnologiei, atrăgând atenția – cu mijloace artistice – asupra unui posibil scenariu: omul citadin nu mai există, locul său a fost luat de o umbră, ființa sa s-a topit devenind o formă fără conținut, o entitate transparentă prin care răzbat – când și când –  reflexe urbane. E confirmarea eșecului tehnologic în planul umanului, acesta rămânând doar o formă iluzorie, virtuală, un contur, o siluetă.

 

Vorbești despre o anumită religiozitate în relația ta cu inteligența artificială. Cum crezi că va arăta viitorul: vom deveni 100% dependenți de aceasta sau doar ne va augmenta experiențele senzoriale? E inteligența artificială o nouă religie?

Inteligența artificială este ceea ce o lăsăm noi să fie. E o coabitare care se poate întinde pe un spectru variind de la simpla anexă tehnologică, mașină de bucătărie, până la înlocuitor al propriei noastre ființe. Fiecare dintre noi decide locul și lățimea benzii din existența privată pe care o dă spre locuire tehnologiei. Despre relația mea spirituală cu tehnologia am scris, acum ceva vreme, într-un articol, următoarele: „Sunt prieten cu computerul meu. Comunic cu el, mă port frumos cu el, îi cer – uneori – sfatul, am convenit împreună regulile de bună purtare tehnologică, coabităm, colaborăm, îl îndemn să fie creativ, să interpreteze onest algoritmii pe care i i-am dedicat, la limită îi las libertatea să-mi completeze propria creație, să-mi fie coautor. Suntem o echipă, deși interacționăm mult nu ne certăm niciodată. E noua mea interfață cu lumea, facilitator artistic al accesului meu la o zonă magică de tip Matrix, un spațiu al libertății și al provocării mediate tehnologic. E uman, îl respect, îi sunt fidel, îmi este loial.”

 

Care crezi că va fi viitorul muzicii dictate computerului direct din creier prin EEG? Experimentele sunt deja avansate dar unde crezi că se va ajunge? Cum vezi dezvoltarea interfețelor creier-mașină?

Având în vedere faptul că avem un creier rațional și unul emoțional, modurile de interacțiune cu căști de tip EEG vor fi adaptate corespunzător: raționalul concepe algoritmii, emoționalul îi îmblânzește. Astfel de interfețe ar putea fi folosite în contexte artistice diferite: în procesele creative sau în cele performative. Cred că potențialul cel mai spectaculos se referă la posibilitatea de a face muzică împreună prin conectarea mai multor creiere, un fel de „muzică de cameră EEG”. Ar fi poate și un mod prin care tehnologia și-ar putea lua revanșa pentru etapa în care a însingurat omul.

 





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *