Dezbateri

MISS JULIE , drama strindbergiană în versiunea regizorală a celebrei Liv Ullmann- de Michaela Platon – Radio România Cultural


În 1999 Mike Figghis ne propunea o versiune a piesei lui Strindberg având-o pe Safrron Burrows în rolul domnişoarei de viţă nobilă care are o aventură cu valetul tatălui ei, eroina imaginată având o mândrie şi o răutate izbitoare dar cuceritoare.

Liv Ullmann vine cu o Miss Julie ceva mai fragilă, predispusă parcă la a deveni o victimă sigură, dar care nu scapa nici o ocazie de a încerca să-şi exercite privilegiul de stăpână, de a provoca şi a se implica într-un joc hazardat cu John – versatul şi stilatul servitor care devine obiectul interesului ei după logodna eşuată. Julie – interpretată remarcabil de Jessica Chastain, se depărtează însă de personajul lui Strindeberg- mult mai puternic şi curajos, dându-ne impresia că este ghidată de un soi de masochism pe care nu îl poate controla. Replica i-o da un Colin Farrell maturizat profesional care face un rol notabil întruchipându-l pe valetul ce îşi reprimă sentimentele din copilărie, dar care nu ratează ocazia de a profita de toate oportunitățile pt a-şi depăşi condiţia. Cel de-al treilea personaj al acestui film teatralizat cât să nu fie emfatic la modul extrem- este bucătăreasa Kathleen- interpretată cu minimum de mijloace artistice de către Samantha Morton, care reprezintă un fel de “voce a raţiunii” pentru haosul interior al celorlalte două personaje. Atitudinea lor devine paranoidă după consumarea relaţiei, într-un mod toxic şi eminamente destructiv, nedând visurilor şi dorinţelor lor nici o şansă. 

Şi dacă la 1888 această relaţie dintre cele două personaje era de un modernism extraordinar, în zilele noastre nu s-a schimbat mare lucru când e vorba de prejudecăţile celor bogaţi cu privire la cei dintr-o clasă socială inferioară. Interacţiunea domnişoarei Julie cu servitorul ei este una ce frizează patologicul, punctului culminant urmându-i o dinamică halucinantă a schimbării liniilor de forţă în acest “cuplu” atipic, ce îşi trăieşte povestea neverosimilă în chiar noaptea magică a Sânzienelor. 

Dialogul este pe alocuri feroce, gesturile devin crude, cuvintele biciuiesc iar vorbele traumatizează. Este momentul în care totul de inversează şi puşi în faţa faptului abominabil împlinit, John şi Julie duc un război aparent inegal, în realitate net în favoarea bărbatului emancipat subit în urma posesiunii. Este eternapoveste a lucrului ce pare minunat atâta timp cât este intangibil, dar care devine fără însemnătate odată dobândit. O filosofie ofertantă pentru un ţăran care şi-a depăşit condiţia şi care îşi doreşte să propăşească şi să egaleze bogăţia şi puterea stăpânului său, dar letală pentru tânăra ce nu reuşeşte să-şi accepte greşealaşi nu acceptă să greşească oferindu-se în continuare. Teoretic deznodământul ar fi putut fi fuga celor doi la Lacul Como, dar doar pt câteva momente- pentru că hiatusul de netrecut al lumilor diferite din care provin protagoniştii nu poate fi în nici un fel escamotat. Practic Julie trebuie să ispasească – nu pentru că ar fi vina ei- ci pentru că nu poate trăi cu acest stigmat moral şi social. John în schimb, acceptă şi episodul, dar şi faptul că este unul singular, viaţa urmându-şi cursul.

Deznodământul este spectaculos pentru secolul al XIX-lea, iar pentru zilele noastre este delirant, felul în care Miss Julie este împinsă spre gestul final fiind, nu doar dovada unei labilităţi psihice, dar mai ales a neputinţei de a trece peste cutumele clasei sociale căreia îi aparţine. Viaţa ei devine incompatibilă cu situaţia de a fi avut o relaţie cu un servitor, doar moartea putând fi un soi de catharsis pentru înjosirea ei.

Filmul lui Liv Ullmann este fără îndoială un demers notabil, actriţa, scenarista şi regizoarea norvegiancă- ea însăşi un produs al celebrului Ingmar Bergman- reuşind să-şi valorifice experiența cinematografică în această producţie care polarizează.

Ar mai fi o condiţie: să fii pregătit pentru cele 129 de minute de dramă care curge aproape linear între cele două personaje principale, transpunerea pe peliculă a piesei strindbergiene suferind de lipsa unui intermezzo median care să spargă monotonia şi să joace rolul pauzei dintre acte, care coagulează acţiunea, nu o divizează ( lucru pe care Mike Figgis îl înţelege în versiunea lui la Miss Julie)

Vă recomand de pe Netflix acest film care a făcut parte din selecţia oficială a Festivalului Internaţional de Film de la Toronto în 2014, o producţie cinematografică pe care o vor aprecia iubitorii de teatru şi de literatură clasică.



Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *