Interviuri

„Mi-aș dori o normalitate în care să pot trăi din ceea ce știu să fac “ – Suplimentul de cultură






Artist independent, coregraf și performer, Andreea Novac s-a alăturat din 2020 echipei festivalului multicultural de arte performative Caleido, ajuns la cea de-a patra ediție, care are loc între 21 și 25 mai. A studiat psihologia și apoi coregrafia, este pasionată de creație coregrafică, educație artistică, discurs teoretic și performativ, a trecut prin numeroase stagii de formare profesională și artistică, a participat la rezidențe naționale și internaționale și a creat spectacole de dans și performance, coregrafie pentru teatru și film. În calitate de director artistic al festivalului Caleido, Andreea ne vorbește despre cele 20 de producții independente de teatru, dans și performance care se regăsesc în programul festivalului, precum și despre provocările pe care ultimul an le-a adus artiștilor independenți.

 

Ești cunoscută ca artist independent, coregraf și performer. Cum este în noua postură de director artistic al unui festival de arte performative care se adresează artiștilor independenți?

Sunt artist independent și prin forța împrejurărilor, și prin alegere. Eu conectez statutul acesta de independent cu o anumită stare: atitudinală, de lucru, estetică chiar. Și, în această linie, postura de director artistic al unui festival construit pentru și din spectacole independente este coerentă cu obișnuințele mele. Un festival cere și alte tipuri gândire, dincolo de cea artistică – contextuală, relațională, aplicată. Cere asumarea unor riscuri, flexibilitate, disponibilitate, a vedea ima­ginea de ansamblu, coerență internă și exterioară. Și în mod cert cere lucru în echipă, orizontal, complementar. Iar aici nu pot să nu vorbesc despre echipa festivalului, cu care am colaborat îndeaproape și care, dincolo de faptul că este foarte pregătită și știe ce face (are deja trei ediții anterioare la activ), mi-a fost real sprijin și un partener de discuție și argumentare extrem de valoros. În plus, Caleido are un specific deja definit: diversitate culturală și etnică, minorități culturale și etnice, dialog intercultural și interdisciplinar. Sunt direcții clare, de care am ținut cont atunci când am invitat spectacolele și atunci când am făcut selecția. Este a doua mea colaborare cu Caleido (anul trecut am fost artist în festival), iar acum rolul meu principal a fost să îl deschid și către zona dansului și performance-ului. Am încercat să articulăm un program eclectic (și tematic, și discursiv) și prin aceasta să stimulăm dialogul și dezbaterea. Prima parte ne-a reușit, a doua parte vom vedea după festival.

 

Ce aduce nou Caleido în peisajul festivalier?

Aduce o serie de 20 de spectacole puternice, mai mult sau mai puțin confortabile și, îmi face multă plăcere să le numesc așa, deș­tepte, pe care le comprimă în cinci zile. Un fel de pastilă intens performativă care nu funcționează antinevralgic, ci exact pe dos, atingând puncte nevralgice și vorbind artistic despre ele. În percepția mea, Caleido este un festival curajos și important pentru că are miză, așa cum aș vrea să fie arta care se produce azi.

 

Stereotip, feminism, comunitate și istorie recentă sunt temele pe care le coagulează programul din acest an. Ce putem să vedem sub aceste teme?

Nu am avut o temă anume atunci când am făcut programarea, însă, analizând la final spectacolele selectate, au reieșit aceste patru teme. Cred că ele vorbesc despre societate și momentul prezent. O fac din puncte diferite, din unghiuri diferite, de aproape sau luând distanță critică, mai incisiv sau mai subtil, cu umor și in­teligență. Sunt spectacole pe care uneori mi-a fost greu să le privesc, care m-au pus pe gânduri, la care am râs, care m-au anesteziat, dar care nu m-au lăsat indiferentă. Ceea ce doresc și publicului.

Le recomand pe toate împreună și pe fiecare în parte. Nu sunt o mare adeptă a recomandărilor, pentru că îmi pare că operez o separare imediată și subiectivă.

 

Șapte producții proprii Caleido în programul festivalului, din care trei sunt realizate anul trecut și patru în premieră. 2020 a fost un an dificil pentru toată lumea. Cum ați reușit să produceți patru piese de teatru și cum s-a desfă­șurat munca asta în pandemie?

Privind retrospectiv, a fost un an mai dificil decât ne-am fi așteptat. Pe toate planurile. Iar munca în pandemie a fost epuizantă. Și pe partea organizatorică, și pe cea artistică. Planurile inițiale nu s-au mai concretizat, nu mai aveau cum. Am căutat soluții, am găsit, nu au mai mers nici acestea, le-am reformulat. Nu am reușit să avem continuitate, artiștii au repetat online, pe Zoom, fiecare cum a putut mai bine și mai eficient. În momentul în care am reușit pentru scurt timp să ne întoarcem la repetiții în sală au existat sincope, unii artiști s-au îmbolnăvit, am oprit totul câte două săptămâni, am reluat etc. Deadline-urile au rămas însă deadline-uri. Stresul și oboseala au fost permanente. Uzura s-a instalat încet și sigur. Am fost foarte aproape de a organiza festivalul în noiembrie, online, am hotărât ca pentru siguranța echipelor artistice și tehnice să îl amânăm pentru 2021. Am oprit totul. Am reluat. Cred că toți ne-am împins limitele. Dar, chiar și în aceste condiții, am reușit să producem patru spectacole noi.

 

Ce ne poți spune despre atelierele CALEIDO, cui se adresează?

Spectacolele din festival vor fi însoțite de o serie de podcasturi, pentru că ne dorim să provocăm dialog și reflecție asupra tematicilor pe care le propunem și de cinci ateliere practice, prin care publicul să poată experimenta direct modalități corporale, de a scrie texte, de a improviza ori de a-și folosi creativ vocea și corpul. Sperăm să se și poată, ne-am dori ca ele să aibă loc față în față, în timpul festivalului, la unteatru. Ele sunt susținute de artiști din festival (Matei Lucaci-Grünberg, Cristina Lilienfeld, Răzvan Rotaru, Paul Dunca/ Paula Dunker și Cristina Regina, Alexandra Bălășoiu și Denis Bolborea), iar toate detaliile pentru înscriere și participare sunt disponibile pe caleido.ro.

 

Este a patra ediție a festivalului, care trebuia să aibă loc anul trecut și a fost amânată pentru 21-25 mai 2021. Care au fost provocările în a organiza un asemenea eveniment în timpul pandemiei și într-un format nou?

Pentru mine, pentru toți de fapt, este o situație cu totul nouă. Am mai organizat festivaluri, dar mereu în spații de spectacol. Online lucrurile stau diferit. A prezenta spectacolele în online înseamnă de la bun început că ele trebuie gândite ținând cont de specificitățile acestui mediu. Alte reguli de compoziție, accent mai mare pe ceea ce vede, lipsa in­timității și comunicării directe din sală. Evident că unele spectacole au trebuit reconfigurate. Magic spre exemplu, care în varianta live presupunea nuditate, în varianta online va cunoaște transformări importante, care, dacă nu sunt controlate minuțios, pot deturna spectacolul. Nuditatea în online se supune unui alt regim decât cel clasic spectacular. Pentru spectacolele transmise live am avut o mulțime de întâlniri în prealabil cu echipa care filmează și montează pentru a discuta aspectele tehnice și artistice. Avem echipe și suport tehnic considerabil, sperăm să funcțio­neze totul în parametrii pe care i-am gândit. Și evident, avem nevoie toți de conexiune stabilă la internet și baterie la laptop.

 

Festivalul are loc online. Ce fel de experiență crezi că au cei de acasă? Ai mai urmărit spectacole online anul trecut? Cum a fost pentru tine?

Nu mă aștept ca experiența spectatorilor să fie una de festival. Nu prea are cum. Am văzut în acest an un singur spectacol online, dar acest lucru are de-a face cu felul în care sunt eu structurată și cu modul în care traversez această perioadă. Nu sunt neapărat un model de urmat. Tratez în continuare online-ul ca pe o etapă intermediară, necesară în aceste condiții. Am văzut însă și am participat la foarte multe conferințe internaționale și la discuții. Știu iarăși o mulțime de persoane care au devorat de-a dreptul spectacole internaționale, la care altfel nu ar fi avut acces sau ar fi ajuns mai greu. Acesta este plusul online-ului, ne face pe toți dintr-o dată naționali sau internaționali. Practic spectacolele devin accesibile dincolo de granițele geografice sau de fusul orar. Și este un aspect care poate contrabalansa minusurile, depinde de unde pri­vești și ce cauți într-o expe­riența artistică.

 

Ești performer în spectacolul realizat împreună cu István Téglás, Magic is a condition that kills people in all kinds of performative hazards. La ce să ne așteptăm, ce ne poți spune despre acesta?

L-am cunoscut prima oară pe Ist­ván într-un eveniment la Centrul Național al Dansului București prin 2006, cred. Eu udam niște pietre cu o stropitoare, el sărea peste un fel de șnur roșu, lung. În 2007 am lucrat împreună pentru spectacolul meu de licență la UNATC. Și apoi în 2008 a apărut Dance a playful body, soloul care ne-a adus artistic și uman împreună. Au urmat câțiva ani în care am mai lucrat vreo trei spectacole împreună, apoi ne-am oprit. El a intrat puternic în teatru, eu am continuat în dans. Prietenia dintre noi însă s-a consolidat, ne-am maturizat și prin 2017 ne-am întâlnit la o cafea, cu gândul să începem un nou proiect împreună. Ni se face periodic dor unul de altul și de obicei atunci mai apare câte un spectacol. Am vorbit despre ce ne-am dori, despre momentul în care suntem, despre ce vrem (sau mai degrabă nu vrem) să punem pe scenă. Am vorbit mult. Apoi viața ne-a stricat punctual aceste planuri artistice, eram destul de ocupați amândoi, au trecut aproape doi ani în care concret am reușit să lucrăm o săptămână. În 2020 István m-a sunat și mi-a propus o întâlnire pentru a ne prezenta gândurile producătorilor Caleido. Așa a apărut Magic is a condition that kills people în all kinds of performative hazards, din nevoia de a vorbi despre realitatea profesiei noastre, care este orice altceva, dar nu magie. Vorbim goi în fața publicului despre ce este un spectacol, ce ne-am dori să facă, ce nu va face niciodată, cum înțelegem implicarea spectatorilor, care ne sunt mizele artistice etc. Este în același timp un spectacol cu mult umor, care, fără a fi moralist, trage un semnal de alarmă asupra unei stări de fapt – provizoratul și instabilitatea continuă a artiștilor și spa­țiilor independente – pe care le resimțim tot mai apăsător. Este construit în relație directă și continuă cu publicul, lucru care ne va lipsi acum, în online. Și primul în care suntem împreună pe scenă.

 

Cum îți imaginezi scena ideală pentru artele performative și locul lor în evenimentele culturale?

Nu-mi pot imagina o situație idea­lă, pentru că suntem atât de departe de una, încât nu știu cum ar fi posibilă. Despre ce îmi lip­sește sau ce mi-aș dori pot însă vorbi. Mi-aș dori un tip de exis­tență artistică care să nu fie despre supraviețuire, o normalitate în care să pot trăi din ceea ce știu să fac. Acest a trăi e diferit pentru fiecare, pentru mine se referă la a avea proiecte artistice constant, continuu. Zic proiecte artistice, adică cele în care sunt artist, nu manager, nu producător, nu om de comunicare. Mi-aș dori colaborări care să mă provoace și să mă stimuleze. Mi-aș dori rezidențe artistice, să lucrez cu artiști dife­riți, să învăț. Mi-e foarte teamă de plafonare. Mi-aș dori o mai bună înțelegere a dinamicii sectorului cultural independent și dialog real. Mi-aș dori spații și inițiative independente diferențiate, care să poată rezista mai mult de câțiva ani și care să producă, să prezinte, să ofere context pentru experiment și cercetare. Mi-aș dori biblioteci pline de cărți de artă performativă. Mi-aș dori public numeros, curios, critic, care să ne fie partener, să ne stimuleze și să ne împingă mai departe.

 

Cum se antrenează un perfomer pentru a rezista în cultura românească?

Nu cred că se antrenează el, cred că este antrenat. Universitățile nu ne pregătesc pentru ce urmează. Petrecem niște ani în sălile de curs și apoi ne trezim direct în realitatea deconcentrantă. Și aici avem câteva variante: fie luăm în piept situația, ne organizăm în asociații, deschidem spații, lucrăm împreună și din proiect în proiect trecem de la un an la altul, fie ne adaptăm, rezistăm o vreme, ne găsim portițe, îmbinăm ce știm cu altceva, poate găsim chiar un drum satisfăcător, fie renunțăm. Probabil mai sunt și alte modalități de antrenament, oricum învățăm din toate.

 

Ce urmează după Caleido, ce pregătești?

Tocmai am depus două înscrieri la AFCN, dacă proiectele sunt selectate în vară voi lucra un solo și o piesă de grup. Voi pleca din București, am nevoie să mă desprind puțin de oraș, să mă adun și să mă pot concentra într-un singur sens. Ar trebui să pornesc un nou proiect cu dramaturgul Gabriel Sandu, de la o idee pe care o are de ceva vreme și pe care vrea să o transforme într-un performance. Voi continua și colaborarea cu Caleido, nu doar în formatul festivalului, vrem să extindem plaja activităților pe care le propunem și să le desfășurăm pe parcursul unui an. Îmi doresc să dezvolt o serie de proiecte artistice punctuale prin Asociația Developing Art, unde sunt membru fondator. Sunt artist asociat al spațiului Areal, nou deschis în București, unde voi avea iarăși câteva cursuri și un performance. Colaborez în continuare cu Linotip în programul de ateliere de dans contemporan pe care l-a demarat, țin propriile cursuri. Dacă nu am treabă, mereu îmi fac.

 

FOTO 1: Alberto Grosescu

FOTO 2: Andreea Irina Leu






Galerie foto

Interviu cu Andreea Novac, director artistic al festivalului CALEIDO: „Mi-aș dori o normalitate în care să pot trăi din ceea ce știu să fac “
Interviu cu Andreea Novac, director artistic al festivalului CALEIDO: „Mi-aș dori o normalitate în care să pot trăi din ceea ce știu să fac “




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *