Interviuri

„Mi-aș dori ca truda traducătorului să fie respectată“ – Suplimentul de cultură


Mariana Bărbulescu predă la catedra de germanistică din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, coordonează Bi­blio­teca Austria, găzduită de universitate, și traduce din germană în română. Printre cărțile traduse se numără și titluri semnate de Hermann Hesse, Franz Kafka, Günter Grass sau Cătălin Dorian Florescu. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Mariana Bărbulescu a vorbit despre parcursul ei ca traducător, provocările întâlnite și despre traversarea pandemiei.

 

Cum ați început să traduceți?

Am crezut mereu în traducere. Mi-am și dorit mereu să traduc, dar înainte de ’89 era imposibil fără un examen de atestare la București. Primele încercări, în studenție, au fost desigur frustrante. Am pornit tovărășește, cu texte mărunte, orientându-mă după principiul „ce mare lucru, dacă tot știu bine limba?“. Calificativele au fost undeva între „ao­leu!“ și „acceptabil“ și așa am fost nevoită să înțeleg destul de repede că nu reproducerea literală era soluția, că mă așezasem greșit, că de fapt trebuie să alerg întruna între autor și cititor și că legătura dintre ei este constant bruiată de diferențe inerente, că fidelitatea nu înseamnă nicidecum saltul de la un cuvânt la altul, că regulile pot fi admise până la un anumit punct, că traducerea e o negociere la sânge, un proces dinamic, bilateral, nicidecum simplă reproducere. Cred că atunci am început să învăț să și citesc altfel. Într-o zi, spre norocul meu, a venit întrebarea „N-ai vrea să…?“. Și da, am vrut să traduc un mini-roman al lui Hermann Hesse. Am murit și am înviat de câteva ori până când am văzut textul tipărit. Însă nesigu­ranța primei experiențe, diminuată între timp, din fericire, mă însoțește și acum uneori și se reflectă în ritualurile mele care ar putea fi considerate incomode și exagerate și care fac din mine un traducător fără viteză.

 

Cartea preferată, din toată lista de cărți pe care le-ați tradus?

N-aș putea să spun. De fiecare mă leagă altceva. Am avut noroc și mi s-a oferit literatură de cea mai bună calitate. Mereu m-am implicat afectiv, am râs, am plâns, am înjurat, am dezertat, m-am reîntors – numai așa funcționez. Fiecare traducere are istoria ei, „per­sonalitatea“ ei, frumusețile și coșmarurile ei. Poate că de aceea nu mă închipui traducând altceva decât literatură.

 

O carte pe care ați tradus-o și care v-a pus probleme mari?

Aș numi două: Ani de cîine, al treilea roman din trilogia lui Günter Grass, și Spune-mi că mă iubești, corespondența lui Erich Maria Remarque cu Marlene Dietrich, care urmează să apară la Polirom. Pri­ma este o carte covârșitoare, mai bună decît Toba de tinichea după părerea mea, de o densitate inimaginabilă, indiferent cum ai privi-o, și de o forță a limbajului care te pune la pământ. Până la ultimul punct al ultimei propo­ziții n-am fost sigură că voi încheia traducerea. Poate că sună infantil, dar au fost nopți când nu reușeam să adorm dacă aveam cartea în cameră; trebuia s-o alung ca să-mi găsesc liniștea. A doua m-a pus în fața altor dificultăți. Sunt scrisorile de dragoste ale unui mare scriitor, negândite ca texte publicabile, șuvoaie de cuvinte în care plutesc în dezordine aluzii la felurite întâmplări private, persoane, citări mai mult sau mai puțin aproximative, apelative greu de adaptat limbii române, referințe, cocktailuri culturale etc. A fost un dans pe sârmă riscant, fără plasă și abia aștept să intre cartea în redactare, să aud altă opinie.

 

Ați tradus Castelul lui Kafka (Polirom, 2018). Ați primit și premiul USR, filiala Iași pentru această traducere. Cum a fost să-l traduceți pe Kafka?

Există scriitori ale căror nume sunt sacre și, când te apropii de operele lor, ca traducător, simți că îți fuge pământul de sub picioare. De câteva ori, gradul de dificultate a fost măcar 12, pe o scară de la 1 la 10. În asemenea situații – este și cazul lui Kafka – obiș­nu­iesc să intru într-un dialog imaginar și cu alți traducători a căror limbă o cunosc (engleză și franceză) și care s-au confruntat cu aceleași texte. Este o experiență extrem de instructivă și nu de puține ori afli cât de evidentă este amprenta traducătorului, descoperi cât de diferite pot fi abordările, cât de mult se deosebește, de exemplu, Kafka german de cel fran­cez, de cel englez, de cel român. În momentul în care m-am apucat de lu­cru, existau aproape două variante și în limba română. Prima (1968, Editura pentru literatură) se bazează pe ediția lui Max Brod (1926), iar cealaltă (1995, RAO) pornește de la ediția lui Malcolm Pasley (1982), care restaurează și completează textele kafkiene, eliminând modificările lui Brod. În ambele cazuri, traducătorul principal rămâne Mariana Șora; revizuirile și completările din ediția RAO îi aparțin lui Radu Gabriel Pârvu. Nu in­tenționez să evaluez rezultatul, dar cred că amestecul n-a fost soluția cea mai bună, mai ales că, așa cum spuneam, fiecare traducător are o amprentă distinctă, ceea ce poate deveni supărător de evident când totul se petrece în interiorul ace­luiași text. Așadar, pe scurt, în cazul lui Kafka, am parcurs, pe lângă original, și traducerile existente care îmi erau accesibile. Aș zice că a fost o ex­periență de traducere care nu poate fi uitată ușor, mai ales că din tot acest dialog încrucișat trebuia să iasă ceva ce nu aparținea alt­cuiva, ci doar mie. Țin minte că la o discuție marca FILIT am fost uimită să aflu că se discută adesea despre plagiat și în traducere. În cazul lui Kafka am învățat cam ce ar putea să însemne asta.

 

L-ați tradus în română pe Cătălin Dorian Florescu, la Editura Polirom. Cum a funcționat comunicarea dintre traducător și scriitor?

Cărțile lui Cătălin Dorian Florescu sunt un capitol oarecum separat în viața mea de traducător. M-au însoțit aproape tot drumul și, mai ales la început, m-au ajutat să mă înțeleg și să înțeleg mai bine ce vreau și ce fac. La fel percep și comunicarea dintre noi, cu bune și cu mai puțin bune, cum e firesc într-o relație viabilă, sănătoasă. A fost și încă este ca o călătorie fantastică, pe care am făcut-o împreună și care n-aș vrea să se sfârșească niciodată.

 

Ce ați înțeles, mai exact, din tot acest proces de traducere a cărților lui Cătălin Dorian Florescu?

Așa cum am mai spus, m-am apucat de tradus din mers, orbește, fără cea mai sumară pregătire prealabilă, dar sub o stea norocoasă. Cărțile lui Cătălin Dorian Florescu, mai ales primele, prelucrează substanța unui spațiu în care trăiesc dintotdeauna. Sunt cărți concepute și scrise în germană de un povestitor pur-sânge, dar care nu m-au constrâns să mă familiarizez cu un univers cultural străin mie, ci, dimpotrivă, mi-au dat voie să mă simt acasă, într-un anume fel, și mi-au oferit discret niște veșminte străine pe care le-am îmbrăcat instinctiv și care cred că mi s-au potrivit. Și așa am avut răgaz să mă concentrez pe traducere, pe relația per­cepție-sentiment-cuvânt (impresie-expresie) și pe modul în care funcționez eu cel mai bine în relația cu un text. Asta a fost lecția despre care vorbeam și care, odată învățată, mi-a fost de mare folos și atunci când am intrat în lumi mai puțin familiare.

 

Care e rutina dumneavoastră de tradus și cât durează traducerea unei cărți?

Cum am mai spus, nu sunt un traducător de viteză. Sunt dezordonată, nu reușesc niciodată să-mi fac un plan de lucru și să mă și țin de el. Am însă două lucruri pe care le respect cu sfințenie: în primul rând, caut și verific în amănunt tot ce mi se pare cât de cât neclar, problematic, anacronic, până când reușesc să mă scutur de incertitudini; în al doilea rând, cu excepții nesemnificative, refuz să ard vreuna dintre cele trei eta­pe de care am nevoie pentru o traducere – mai pe înțeles, la vreuna dintre cele trei variante care rezultă din minimum trei parcurgeri ale textului. Prima este kilometrică – cam o treime cade până în final –, cu șiruri de sinonime, însemnări, explicații – toată materia primă de care am nevoie ca să recompun ulterior întregul. Într-a doua, tot cu originalul în față, pun cap la cap imagini, sunete, forme, mirosuri, culori, mesaje subliminale și cuvintele se leagă într-un fel de film. Trebuie să văd cartea. Trebuie să simt că e vie. A treia etapă aparține finisajelor – obligatoriu pe hârtie! – și nu de puține ori mi se întâmplă să citesc și cu glas tare. E incredibil câte surprize pot ieși la suprafață.

 

Revin la ce ați spus mai devreme despre ritualurile dumneavoastră de tradus, că ar putea fi considerate incomode și exagerate. Mai e și altceva de adăugat la capitolul ritualuri?

Aș putea să adaug momentele de brainstorming imaginar în care negocierea nu se desfășoară doar cu autorul, ci și cu alți traducători. Nu este vorba despre un ritual obligatoriu, nici n-ar fi posi­bil, și nu este o sursă directă de soluții, dar e util în același proces continuu de în­vățare care, în ceea ce mă pri­vește, sigur nu se va încheia niciodată. De două lucruri mai am nevoie când este vorba de traduceri: de multă ciocolată, mai ales dacă este frig. Mai greu este cu a doua dorință – mi-ar trebui, după a treia etapă, un interval de distanțare în care să mă desprind de propriile decizii și apoi să pot reciti textul măcar pe sărite. Mi s-a întâmplat să răsfoiesc cărțile proaspăt ieșite de sub tipar și să găsesc câte un motiv să mă supăr pe mi­ne. Cu alte cuvinte, aș mai avea nevoie de timp.

 

Spuneți despre a treia etapă a unei traduceri: „E incredibil câte surprize pot ieși la suprafață“. Puteți să-mi dați niște exemple?

Pentru că în a treia etapă îl am în vedere mai ales pe cititor, surprizele sunt legate de capcanele limbii române sau de relația uneori încordată dintre două sisteme lingvistice sau gramaticale diferite. Altfel ce rost ar avea să citesc cu glas tare? Sigur că nu-mi propun, de exemplu, să cobor niște parti­cularități stilistice definitorii la un nivel de în­țelegere simplificat, dar când ai o frază de o pagină – lucru deloc imposibil în limba germană – trebuie câteodată să faci o pauză, să tragi aer în piept, fără ca fracturarea să devină totuși o metodă de lucru predominantă.

 

Ați primit reacții memorabile de la cititori?

La noi, traducătorul este prea des privit ca un prestator de servicii al cărui nume apare de cele mai mul­te ori doar alături de ISBN și de numărul de pagini. Despre carte se vorbește, despre autor așijderea și, dacă stau să mă gândesc bine, e și asta o reacție îmbucurătoare. Mai bine decât nimic. Înseamnă că totuși ai reușit ceva. Însă un cuvânt de laudă, măcar la câțiva ani, face cât un Oscar. Ca să fiu dreaptă, am dat totuși întâmplător peste o reacție care m-a impresionat teribil. Este vorba despre Dan Byron (Dan Radu) – un nume din lumea muzicală, care declară Ani de câine cea mai bună carte citită vreodată și care, în câteva cuvinte, sintetizează ceea ce am simțit și eu.

 

Raiul traducătorului? Dar iadul său?

Nu m-am gândit niciodată la așa ceva și aș asocia existența traducătorului cel mult cu un fel de purgatoriu. Mi-aș dori însă ca truda lui să fie respectată, recunoscută și, de ce nu, răsplătită. Sigur că nu e cazul să împartă frățește gloria cu autorul – o asemenea pretenție ar fi absurdă și de-o impertinență de neiertat –, dar nici să fie ținut la ușă, ca slugă netrebnică.

 

Aveți o definiție personală pentru ceea ce este sau ar trebui să fie un traducător?

Nu am nimic care să semene cu o definiție. Pot să spun doar că traducătorul e cel fără de care aproa­pe tot ce știm s-ar reduce la ceea ce reușim să cunoaștem nemijlocit, adică incredibil de puțin. Este una dintre rotițele fără de care tot mecanismul numit evoluție este de neconceput, cel puțin până în momentul de față. În mod paradoxal, traducătorul a contribuit și la perfecționarea uneltelor care îi pot limita misiunea. Însă până la înlocuirea lui deplină mai este cale lungă. Iar în ceea ce privește traducerea literară situația e chiar și mai complicată.

 

Îmi recomandați, pentru ce a mai rămas din vara asta, o carte pe care ați citit-o anul acesta și care v-a plăcut?

Am avut foarte mult de lucru, s-au adăugat apoi cursurile și examenele online și nu a fost deloc ușor. Așa­dar am (re)citit destul de pu­țin și la întâmplare: Cehov, Povestiri (recomand Stepa), Virginia Woolf, A Room of One’s Own, Robert Musil, Drei Frauen. Aș recomanda o carte care mă mir că n-a fost tradusă încă (sau n-am găsit eu): William Faulkner, The Wild Palms. În rest, mărturisesc că am pus mâna pe toată colecția de Maigret-uri a lui Georges Simenon, pe care am devorat-o, a fost o deconectare pe care mi-am dorit-o și pe care n-o regret nicicum, fiindcă mi-a oferit exact ce îmi trebuia mai mult: evadarea într-o zonă de liniște.

 

Aveți vreun mesaj pentru tinerii care visează să devină traducători?

Să traducă doar din convingere și să iubească cuvântul. Să nu-și închipuie că, traducând, se pot îm­bogăți mai mult decât spiritual. Ceea ce totuși e un mare câștig.

 

La ce lucrați acum?

Verific o traducere mai veche a poemului dramatic Don Carlos (Friedrich Schiller) pentru un proiect amplu al Catedrei de Germanistică și mă relaxez puțin, tălmăcind un thriller psihologic… Nu pot să stau degeaba, am nevoie mai mult ca oricând să-mi ocup mintea cu ceva.

 

O carte pe care visați să o traduceți?

E prea mult spus. Mi-am dorit mult să traduc Arthur Schnitzler. Am reușit. Două nuvele. Dar să vi­sez la o carte… Este atât de multă literatură bună! Visez doar să mai traduc, atât. Restul vine de la sine.

 

Cum v-ați petrecut starea de urgență? Ați și tradus?

Am încercat să-mi fac puțină ordine în grădină și în gânduri – e o combinație perfectă – și, când eram gata să spun că am și reușit, au venit ploile și relaxarea. M-am trezit față-n față cu zădărnicia. Am suportat starea de urgență, izolarea, mult mai bine decât tot ce se întâmplă acum. Am trăit atunci cu un binefăcător sentiment de solidaritate și cu speranța că vom izbândi, ca specie.

 

E ceva ce considerați că ați aflat despre dumneavoastră sau despre ceilalți în timpul stării de urgență?

Am aflat că încă sunt de o naivitate de neiertat. Am crezut, am sperat că lecția asta năucitoare ne va face puțin mai buni, mai îngăduitori, mai generoși și constat aproape cu deznădejde că de fapt lucrurile stau exact invers.

 

Ce credeți că vă ajută cel mai mult să traversați cu bine pandemia în continuare?

Aș putea să răspund cu niște clișee care să oscileze între „totul va fi bine“ și „suntem pierduți“ și să adap­tez la ele sugestii de soluții salvatoare. Din păcate, pot să spun doar un „nu știu“ scrâșnit. Trăim o stare de nesiguranță fără precedent, cel puțin pentru generația mea. Știu cum am ieșit la liman până acum, dar n-am idee ce se poate întâmpla peste o oră și, din păcate, afirmația mea nu este nici pe departe o invitație la speculații filosofice.

 

O situație ipotetică. Cu ce scriitori pe care i-ați tradus v-ar fi plăcut să vă întâlniți și să vor­biți? Așa, într-o lume paralelă.

Cu Günter Grass, dar aș fi preferat să-l urmăresc cum lucrează, nu să vorbesc cu el, m-ar fi strivit, cu Arthur Schnitzler și cu Stefan Zweig, pe care aș fi vrut să-l întreb „de ce?“… Cu Cătălin Dorian Florescu am vorbit mult și ne-am întâlnit și în felurite împrejurări, îndrăznesc să spun că ne leagă o prietenie.

 

Apropo de lumi paralele, vă propun un mic exercițiu de imaginație: ce faceți într-o lume paralelă, în care nici nu traduceți, nici nu predați?

Sunt lacomă, cred că o singură lu­me paralelă, o altă viață, nu mi-ar ajunge să pot îngrămădi în ea tot ce mi-am dorit dintotdeauna și nu am reușit – din vina mea sau a conjuncturii: teatru, scris și pictură.






Galerie foto

Interviu cu traducătoarea Mariana Bărbulescu: „Mi-aș dori ca truda traducătorului să fie respectată“
Interviu cu traducătoarea Mariana Bărbulescu: „Mi-aș dori ca truda traducătorului să fie respectată“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *