Stiri

MESERII UITATE Mureş: Morăritul tradiţional cu apă a dispărut din lumea satelor în deceniile regimului comunist


Morile de apă şi morăritul tradiţional ţărănesc, precum şi toate meseriile în care se foloseau instalaţiile tehnice populare care foloseau forţa apei făceau parte din lumea satelor transilvane de acum un secol, când existau 367 de astfel instalaţii numai în bazinul superior al Mureşului, însă acum mai sunt numai trei rămase, salvate în muzeele etnografice din Reghin şi Sibiu.

Cercetătorul ştiinţific Dorel Marc, de la Secţia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului Judeţean Mureş, a reuşit să identifice 367 de instalaţii hidraulice ţărăneşti, nu numai mori, ci şi joagăre, pive, vâltori, batoze, darace de pieptănat lâna şi altele, pe care le-a cuprins în studiul “Civilizaţie tehnică tradiţională şi industrii ţărăneşti. Instalaţii hidraulice în arealul mureşean la jumătatea secolului al XX-lea”.

Cercetătorul Dorel Marc a arătat că morarul avea un rol foarte important în viaţa satului, acesta având în acelaşi timp un rol economic şi social, fiind printre cei mai de vază gospodari din comunitate, adică cele mai mari “gazde”.

 

Foto: (c) Dorina Matiş/AGERPRES



Declinul morăritului tradiţional a intervenit în perioada comunistă, când morarii au fost marginalizaţi, declaraţi chiaburi, iar unii chiar au fost încarceraţi din motive politice, proprietăţile lor fiind confiscate şi, de multe ori, lichidate.

Din studiul lui Dorel Marc mai aflăm că, în perioada comunistă, morarii satelor au fost supuşi, deseori, la o fiscalitate abuzivă prin instituirea cotelor, iar după cooperativizare şi impunerea agriculturii de tip socialist şi în urma confiscării proprietăţilor s-a ajuns la dispariţia acestor categorii ca structură socio-profesională autonomă.

 

Dorina Matiş/AGERPRES



“Morăritul a fost unul dintre meşteşugurile practicate şi în satele din regiunea Mureşului, devenind în timp o adevărată industrie populară în acest areal. Odată cu dezafectarea acestor instalaţii hidraulice au dispărut, din păcate, spre regretul etnografilor, importante valori de istorie, cultură şi civilizaţie tradiţională, aspecte vizibile azi mai cu seamă doar în muzeele de profil. Astfel, mai putem admira din vechile instalaţii hidraulice mureşene o moară achiziţionată din Vătava la Muzeul Etnografic din Reghin şi cea din satul Orşova, strămutată în impozantul muzeu în aer liber din Dumbrava Sibiului, în cadrul Complexului Muzeal Naţional ASTRA (…) În bazinul Mureş şi pe afluenţi, mă refer doar la secţiunea din Harghita şi Mureş a râului, precum şi pe Târnava Mare şi Târnava Mică, existau 367 de instalaţii tehnice populare, 236 dintre acestea fiind mori cu o roată hidraulică, 55 fiind cu două roţi hidraulice şi 5 cu trei roţi hidraulice”, a declarat, pentru AGERPRES, cercetătorul ştiinţific Dorel Marc, de la Secţia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului Judeţean Mureş.

La Muzeul de Etnografie “Anton Badea” din Reghin, în expoziţia în aer liber pot fi admirate două instalaţii de tehnică populară: Moara de apă, care datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi provine din Vătava, şi Oloiniţa, care provine din localitatea Hodac, de pe Valea Gurghiului, construită la începutul secolului XX.

 

Dorina Matiş/AGERPRES



Cele două instalaţii ţărăneşti, care au aceeaşi tehnică de funcţionare însă mărimi diferite, au ajuns la Muzeul din Reghin în anul 1968, când au fost restaurate.

Ultima restaurare s-a făcut în anul 2019, când a fost restaurat acoperişul morii, fiindcă draniţa (şindrila) cu care era acoperită de 50 de ani era deteriorată.

 

Dorina Matiş/AGERPRES



“Moara de apă pe care o avem în această expoziţie este o instalaţie de tehnică populară ce foloseşte forţa apei, provine din localitatea Vătava, pe Valea Mureşului superior, fiind construită în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1850-1870). Construcţia, ca şi ansamblu, adăpostea mecanismul propriu-zis al morii. Acoperişul, în 4 ape, este realizat din draniţă. Apa era dirijată prin jgheabul amenajat şi acţiona roata verticală cu cupe care transmitea mişcarea către fusul orizontal (denumit grindei), pe care se află o altă roată ‘cu măsele’ ce angaja roata de pe fusul vertical (denumit prâsnel). Totul era dirijat spre cele două pietre de moară (piatra inferioară, care este piatra ‘stătătoare’ şi piatra superioară, care este piatra ‘alergătoare’)”, a declarat, pentru AGERPRES, muzeograful József Kozma, de la Muzeul de Etnografie “Anton Badea” din Reghin.

Mecanismul de măcinat, format din cele două pietre de moară, una fixă şi una mobilă, cea mobilă, avea rolul de a se învârti şi de a zdrobi grăunţele sau boabele de grâu.

Cu aceeaşi moară, cu ajutorul unui separator, putea fi măcinat şi grâu şi porumb, fiindcă cu ajutorul acelui separator sau şurub se ridica piatra mobilă de pe piatra fixă şi, în funcţie de înălţime, să putea obţine granulaţia dorită.

Forţa apei care antrena roata mare de lemn de pe exterior, era transmisă la mecanismul care dirija piatra mobilă cu ajutorul unor curele de dimensiuni mari, realizate din piele şi mai apoi dintr-o textură de cauciuc.

 

Dorina Matiş/AGERPRES



De asemenea, Adrian Bugnar, de la Muzeul Etnografic din Reghin, ne-a prezentat Oloiniţa – denumire dată după un regionalism din zonă provenit din limba maghiară în care ‘olaj’ înseamnă ‘ulei’ – o instalaţie folosită pentru extragerea uleiului din diferite seminţe.

“Oloiniţa este o instalaţie tehnică populară ce foloseşte forţa apei, care provine din localitatea Hodac, pe Valea Gurghiului, construită la începutul secolului XX (1901-1925). Construcţia, ca şi ansamblu, adăpostea mecanismul propriu-zis al oloiniţei, respectiv zdrobitoarea şi teascul. Acoperişul, în patru ape, este realizat din draniţă. Ansamblul era acţionat prin forţa apei, dirijată prin jgheab către roata verticală cu palete, cu admisie inferioară. Indirect roata acţionează fusul cu pene de ridicare a săgeţilor, care la rândul său acţionează ciocănelele (14 la număr) fixate între două grinzi şi bat alternativ, zdrobind astfel seminţele. Era acţionată de forţa apei, are un jgheab împărţit în două, apa curgea doar în partea stângă, iar pe partea pe care se află mecanismul, pe partea dreaptă, ala era blocată. Apa era eliberată doar când se dorea să se pornească mecanismul. Roata mare din exterior, care era acţionată de apă, acţiona la rândul ei un ax orozintal care se prelungeşte în interor. Pe ax se află nişte palete din lemn care acţionau ciocanele verticale, care zdrobeau semintele de floarea soarelui. După zdrobire, materiale rezultată era scoasă şi prăjită, pentru a se elibera uleiul, apoi erau introduse într-un săculeţ. Şi ulterior erau introduse în presele de ulei unde se obţine uleiul de floarea soarelui”, ne-a explicat Adrian Bugnar.

Instalaţiile ţărăneşti erau realizate din materiale tradiţionale perioadei, piatră de râu şi lemn, şi aveau acoperiş de şindrilă în patru ape, susţinut de stâlpi sculptaţi.

La moară existau două accese la nivelul solului, unul la nivelul superior şi altul la nivelul inferior, pe unde era introdusă materia primă, în timp ce oloiniţa era de dimensiuni mai reduse, având un singur nivel.

Morile şi meseria de morar nu au dispărut, însă au trebuit să se adapteze realităţilor sociale, economice şi tehnologice actuale. După 1990 în unele localităţi rurale s-au ‘privatizat’ morile mecanizate, electrice, folosite de către cooperativele agricole de producţie. Însă în urma schimbărilor sociale din ultimii ani în lumea satelor, aprovizionarea curentă cu pâine şi alte produse de panificaţie fabricate la nivel industrial au făcut ca în gospodării să se prepare tot mai puţin pita de casă, iar la morile încă rămase în mediul rural se cere tot mai rar măcinatul pentru făină sau mălai şi mai mult pentru hrana animalelor crescute în gospodării. AGERPRES / (A – autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă, editor online: Irina Giurgiu)





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *