Interviuri

„Lucrurile omenești e un roman puternic, construit cu rigoare și prudență“ – Suplimentul de cultură






Daniel Nicolescu conduce Institutul Cultural Român (ICR) din Lisabona din anul 2013. De asemenea, este traducător. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Daniel Nicolescu a vorbit despre trecut, despre Lisabona în timpul pandemiei și despre cea mai recentă traducere a sa, romanul Lucrurile omenești, de Karine Tuil, publicat la Editura Polirom.

 

Traduceți și din alte limbi sau doar din franceză în română? 

Am început să traduc pe distanțe mai mari în facultate, din portugheză, accidental din engleză și provensală, mai ales pentru „Secolul XX“, dar n-am reușit să dau un tur complet de stadion. Era să-mi iasă cu romanul Delfinul al lui José Cardoso Pires, din care terminasem un fragment consistent, însoțit de un eseu despre carte, care au și fost publicate în revista amintită, dar, nu știu cum se face, romanul era deja contractat la ELU, sub numele altui traducător. Așa că am mai așteptat niște ani, până în 1991. Nu, nu e un scheunat politico-disident, ci mai degrabă unul cu temeiuri medicale, mai nou i se zice „procrastinare“.

 

Cum și când ați început să traduceți? 

A fost mai întâi, la Editura Eminescu, la care eram redactor, rânitul pe traducerile altora, de multe ori mai anevoios decât o traducere cinstită cap-coadă. Apoi, la începutul lui 1990, când entuziasmul Franței pentru surioara din Balcani se ridicase în văzduhul tuturor posibilităților, când veneau biblioteci de carte franceză care erau oferite spre traducere fără copyright, am pus la cale împreună cu Doina Uricariu, cu care eram coleg de redacție, traducerea unui volum cu nimb mitic la noi, unealtă indispensabilă și mult râvnită pentru pasionații de umanioare, Dictionnaire des symboles, al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant. Am discutat cu doamna Irina Eliade, care era prietenă bună cu Chevalier și care a izbutit, iute de tot, să adauge volumul în rafturile deja doldora de plocoane franțuzești. Am început lucrul în trei, sub coordonarea Irinei, dar, cum volumul de mun­că era uriaș, au fost cooptați și alți confrați. Până la urmă, coordonarea și verificarea au rămas în sarcina Micaelei Slăvescu, cea mai strălucită profesoară pe care am avut-o în materie de limbă franceză și de morală universală. Traducerea a cunoscut foarte multe reeditări, toate omise, mizerabil, de la plata drepturilor de autor și de traducere, până când a ajuns la Polirom, care a preluat dreptul de publicare, care a scos o ediție elegantă și funcțională a cărții și a achitat toate daraverile legate de drepturi. Înainte să spun că prima traducere publicată doar sub nume personal i s-a datorat Denisei Comănescu, coordonatoarea de atunci a Bibliotecii Polirom (Daniel Pennac, Dictatorul și hamacul), trebuie să mai strig o dată aceste două nume, Irina Eliade și Micaela Slăvescu, de care aproape că nu se mai aude azi, dar care au fost uriașe repere de profesionalism pentru generații întregi. Și care, alături de tatăl meu, m-au învățat cam tot ce știu în materie de litere franceze.

 

O listă scurtă de scriitori pe care i-ați tradus îi cuprinde pe Albert Camus, Andrei Makine, Éric-Emmanuel Schmitt, Michel Houellebecq și, mai nou, Karine Tuil. Ar mai fi și alți scriitori traduși pe care ați vrea să-i amintiți?

Balzac, Amin Maalouf, Daniel Pennac, Pascal Bruckner, Bernard Henri-Lévy, Didier Van Cauwelaert, Leïla Slimani, Hélène Grimaud (care interpretează atât de bine Brahms, încât se uită că scrie la fel de bine despre el), dar, pentru că întrebarea nu se referă la cărți traduse, ci la cei pe care i-am tradus, iată câteva nume din toate zările, de care mă simt apropiat, adunate de prin reviste: Boris Vian, René Char, Sylvia Plath, Borges, Fernando Pessoa, Josep Sebastià Pons, Fernando Arrabal, Pedro Tamen…

 

Din anul 2013 sunteți directorul ICR Lisabona. De când locuiți în Portugalia?

Sunt un practicant mediocru și relativ recent al comunicării pe Facebook și am constatat că, aproape de fiecare dată când sunt ironic în vreo postare sau încerc să fac vreo glumiță, lumea nu reacționează ca la chestiile serioase sau lăcrimoase. Din două una, ori lumea nu se prinde, ori sunt eu lipsit de duh. Cred că va trebui de-acum încolo să semnalez când mai și glumesc. Încep aici. Am terminat secția de română-portugheză a Facultății de Litere din București și ar fi trebuit să ajung în Portugalia în 1980. Se făceau pe vremea aia niște stagii, la reciprocitate, niște schimburi studențești cam ca în Podul spionilor și urma să plecăm, eu și câțiva colegi, la Lisabona. Cam pe scara avionului, o doamnă ministru a hotărât să nu. Și „nu“ a fost, atât pentru noi, cât și pentru ge­nerațiile care au urmat. Hachiță personală, stârpirea cosmopolitismului și a contactelor cu degenerarea vestică? Habar n-am. M-a tot durut vreme de treizeci de ani această deturnare, până în 2010, când mi-am luat soarta în mâini și, apelând la serviciile Homelidays, un Airbnb.com mai vechiuț, am pus pentru întâiași dată piciorul în Piața Rossio. Din 2013, când am sosit la ICR Lisabona, și până acum, trec aproape zilnic prin Piața Rossio. Ca să nu intru în conflict de interese, pentru că misia mea aici era să difuzez cultura română în rândurile publicului portughez, iar nu invers, de când locuiesc la Lisabona n-am tradus nici un autor portughez în română. Și mărturisesc că au fost ispite (propuneri editoriale) strașnice, bunăoară integrala liricii lui Saramago.

 

O carte pe care visați s-o traduceți?

În afara oricărei cărți a lui Michel Tournier, dar cu precădere a textelor „mici“, precum nuvelele din Le coq de bruyère, mai recentul Le Médianoche amoureux (care nici nu cred că a fost tradus la noi), dar și romane scurte de felul Gaspard, Melchior et Balthazar sau Eléazar ou la Source et le Buisson, mi-aș dori să văd dacă se poate traduce un text trăsnit, o minu­năție grafică și o arteziană de jocuri de cuvinte precum pe vremuri faimosul CodeX, al lui Maurice Roche.

 

Aveți o rutină de tradus?

Mai demult, într-o copilărie târzie, țineam pe noptieră un volum pe care îmi plăcea să-l deschid la întâmplare, Mythes et rituels de l’écriture al lui Claude Abastado. Cu convingerea aceea primitivă că dacă iei între degete o baghetă și îmbraci un frac devii dirijor. Ca să fiu mai clar, învățând ritualurile scrisului, era musai să-nceapă să-mi curgă și literatura din vârful peniței. Până la urmă, am rămas cu exemplul Micaelei Slăvescu, care-și făcuse un exercițiu din trezirea la trei noaptea. Dacă la ea era o expresie a severității cu care se trata pe sine și pe care o extindea pe numeroase alte paliere ale vieții, la mine, insomniac fiind, a apărut ca o chestiune naturală, pe care am dublat-o cu certitudinea că intervalul 3-6 dimineața corespunde unui randament intelectual ideal. Da, rutina este asta, o respect fără consecințe colaterale, dar și fără rezultate notabile: scriu (traduc) literatura altora. Un alt amănunt de rutină, tot anecdotic: nu mă așez la masa de tradus fără Dicționarul francez-român al lui Constantin Șăineanu. Sigur, lucrez pe calculator, îi folosesc resursele cât se poate de harnic, am sub piciorul biroului un uriaș Petit Robert, numai bun să-l sprijine în caz de cutremur, dar elementul indispensabil rămâne dicționarul cu pricina. Are paginile boțite și pătate, în multe locuri literele sunt ilizibile și conține, pe măsură ce trece vremea, din ce în ce mai puține file. Multe dintre ele, inutilizabile, stau sunt strânse într-un dosar pe care nu-l deschid niciodată. Asta pentru că nu consultarea propriu-zisă a dicționarului e importantă, ci drumul până la pagina unde se află cuvântul căutat, răgazul, adică, în care am timp să găsesc echivalentul potrivit, înainte să aflu varianta tipărită, oricum nefolosibilă. O altă formă de oțiu. Oricum, paginile dispar zilnic de atâta folosire inutilă, iar mândrul op al domnului Șăineanu e din ce în ce mai șubred.

 

Deci traduceți între orele 3 și 6 dimineața? Când mai dormiți?

Dorm nesănătos de puțin. Deși mă culc odată cu găinile portugheze, mă scol deodată cu cele din România (două ore diferență de fus orar). Dar cum viața e vis, n-am de ce mă plânge, pentru că trăiesc destul de mult: în cele cinci-șase ore de somn zilnic visez enorm. Sau îmi place să cred că visez.

 

Ați întâlnit vreun scriitor pe care l-ați tradus? 

L-am întâlnit pe Pascal Bruckner la un Gaudeamus, unde am făcut o lectură, în prezența lui, a câtorva pagini din cartea pe care i-o tradusesem, Fanaticii Apocalipsei. M-a pus necuratul să aleg un fragment care mă emoționase peste măsură și mi s-a înecat vocea. Mai că nu m-a mângâiat pe creștet ca să-mi treacă. Altfel, plin de rece civilitate, profesionist, mereu în rol. Cu Didier van Cauwelaert a fost tot o ședință de lectură, dar la Institut Français, în București. Am citit alternativ din Evanghelia după Jimmy și am stat cordial de vorbă după ce a terminat de dat autografe. Emana căldură naturală, era complet de lipsit de afectare, angaja teme de dialog grele cu lejeritatea cu care alții spun bancuri. A mai fost o lungă seară înecată în fum de Cohiba cu François Weyergans, căruia îi fusesem redactor la o carte tradusă de Dan Radu Stănescu și a cărei lansare românească o pregătisem printr-o serie de articole. Seara a fost centrată pe rivalitatea lui cu Houellebecq și pe mândria, etalată jovial, că i-a suflat premiul Goncourt în 2005. Și, în sfârșit, întâlnirea cu însuși Houellebecq, la o sindrofie bucureșteană, la care participau somități ale lumii editoriale franceze și unde a strălucit, în discuții orientate spre „les saveurs du palais“, Bernard Pivot. Am schimbat câteva vorbe de complezență și l-am contemplat buimăcit pe Michel Houellebecq cum stă prăbușit în sine, înnodând țigările, cu întreg meniul pe pieptul sacoului, statuie desă­vârșită a mizantropiei și a durerii în cot de tot și de toate.

 

Cum ați trecut prin începutul pandemiei? Ce a ajutat?

M-au ajutat, în afara brizei oceanului și mirosului de flori de portocali, exact proiectele pe care a trebuit, în condițiile de mască pe nas, distanțare socială și mutare online, să le desfășor la ICR. Adică adaptarea la noi mijloace de se­ducție a publicului, la munca pe video, pe film, cu camere multiple, cu montaj, subtitrări. În afară de asta, am reușit, împreună cu echipa ICR și cu cea a Ambasadei, să publicăm câteva cărți solicitante și să rămânem întrucâtva legați de uneltele de diplomație culturală cărora le știam rostul dinainte. Ultima se pregătește chiar zilele astea să pătrundă în rafturile librăriilor de-aici: e vorba de romanul lui Radu Paraschivescu, De coração arrancado do peito, în traducerea lui Corneliu Popa și apărut sub sigla editurii Guerra e Paz. Au mai fost o amplă Antologie de poezie română contemporană și un album bilingv, Azur de Lisabona/ Azul de Lisboa, cu texte despre Portugalia ieșite de sub condeiul unor personalități culturale de la noi, însoțite de imagini semnate de Cosmin Bumbuț. Da, suntem în rafturile FNAC Portugalia și sper ca în curând să nu mai fim, ca să putem scoate o a doua ediție.

 

Cum e Lisabona acum, la un an și mai bine de la începutul pandemiei?

Restricțiile au fost nemiloase, până pe la jumătatea lunii mai, tocmai în condițiile în care prudența nu figurează printre calitățile cele mai de seamă ale portughezului generic. Lisabona a fost un oraș-fantomă, fără turiști, fără spectacole, fără expoziții, fără magazine deschise. Străzi pustii pe care, din când în când, se mai târau niște oameni la fel de pustii. Trebuie să trăiești așa ceva ca să-ți dai seama cât de mult fac parte oamenii din țesătura pietrelor și vegetalelor despre care ne închipuiam că alcătuiesc, exclusiv, profilul urban. Din fericire, lucrurile (aproape) au intrat în normal, lumea a năvălit pe calçadas, locandele sunt înțesate, primele festivaluri și-au luat avânt, am avut primul vernisaj cu public la ICR acum o săptămână; din nefericire, numărul de îmbolnăviri recente ne duce cu gândul la scenarii de viitor agasant-repetitive, cam ca în serialul Matrioșka de pe Netflix, noul nostru univers de substituție.

 

Editura Polirom a publicat anul acesta volumul Lucrurile omenești, de Karine Tuil, în traducerea dumneavoastră. Cartea a primit premiile Interallié și Goncourt des Lycéens 2019. Cum a fost procesul de traducere și cum ați descrie volumul unui alt cititor?

O scriitură pe muchie de cuțit, în care sensurile tremură continuu, se înconjoară de vag, ezită să basculeze în certitudini. O perfor­manță literară care ar merita atenția și răbdarea unui public care se teme de disconfortul am­biguității. Din punctul de vedere al traducerii, toate aceste virtuți au însemnat chibzuință sporită pentru fiecare frază și m-au ținut cu o mână pe tastatură și cu alta pe diapazon. Sigur, a mai fost și a treia mână, cea de pe dicționarul lui Șăineanu.

 

Lucrurile omenești are în centru o acuzație de viol. Cartea are câteva paragrafe extrem de dure. Cum a fost traducerea acelor paragrafe?

Cum viața însăși e dură, am strâns din dinți și am sperat că cititorii mă vor ierta pentru cuvintele buruienoase. Mă refer, de bună sea­mă, la aceia care și-au amintit că volumul are un traducător, ceea ce critica de întâmpinare de la noi nu face aproape niciodată.

 

Conform jurnaliștilor de la „L’Obs“, Lucrurile omenești este „un tablou impecabil al violenței sociale contemporane“. Dumneavoastră ce ați simțit când ați citit prima dată cartea? Și tot legat de asta: există Daniel Nicolescu – cititorul și Daniel Nicolescu – traducătorul atunci când citiți o carte pe care urmează să o traduceți? 

Când citesc un text literar, un text pe care ar trebui doar să-l citesc, într-o limbă pe care o înțeleg, nu mă simt deloc impecabil (că tot ați folosit această vorbă a celor de la „L’Obs“)¸ pentru că atunci când, din întâmplare, uit să mormăi în cap traducerea, devin peccabil, păcătuiesc și dau intenționat textul înapoi. Păcătuiesc față de literatura citită, care merită alt tip de elan (implicare, identificare). Duhul („vântul, suflarea“) textului original se sub­țiază, împărtășania se transformă adesea în analiză gastronomică. Revenind la cartea lui Karine Tuil: e un roman puternic, construit cu rigoare și prudență, fără meandre inutil-frumoase, cu ima­gini crude, cu pasaje (cel al procesului, de pildă) care au iuțeală cinematografică și suspans. Amintesc aceste ultime amănunte ca să explic, de fapt, că, în cazul lui, cititorul din mine a luat-o, neobișnuit, mult înaintea traducătorului, ba chiar i-a dat cu tifla atunci când acesta din urmă încerca să-l tempereze. A fost nevoie să revin temeinic pe multe segmente de text în care m-a furat lectura.

 

Ce face Daniel Nicolescu într-un univers paralel în care nici nu traduce, nici nu conduce ICR Lisabona?

În ultima zi de facultate, în 1982, înainte de agapa finală, am făcut, cu un casetofon care atârna trei kile, o serie de scurte interviuri cu profesorii noștri de atunci. Țin minte că una dintre întrebări era „Ce ați fi vrut să fiți, dacă nu deveneați profesor?“. Răspunsul sec, onest, neezitant și plin de umor al lui Nicolae Manolescu a fost „Boier!“. Cam așa aș fi vrut să răspund și eu acum. Ca să nu-l repet pe irepetabil, păstrez însă doar ideea de franchețe a răspunsului: deci, într-un univers paralel, Daniel Nicolescu face snorkelling. Și când iese la mal, că trebuie să se și odihnească, taie frunză (de preferință de palmier) la câini. Ceea ce poate să însemne, bunăoară, să citească San Antonio/ Dard-bătrânul sau maldăre de albume de benzi desenate.






Galerie foto

Interviu cu traducătorul Daniel Nicolescu: „<i>Lucrurile omenești</i> e un roman puternic, construit cu rigoare și prudență“
Interviu cu traducătorul Daniel Nicolescu: „<i>Lucrurile omenești</i> e un roman puternic, construit cu rigoare și prudență“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *