Interviuri

„Literatura trebuie să transporte cititorul într-altă parte“ – Suplimentul de cultură


Scriitor, editor, jurnalist, critic literar, profesor, John Freeman este unul dintre cei mai influenți profesioniști din industria cărții americane.

În limba română i-au apărut pâ­nă acum volumele Cum să citești un romancier (non-ficțiune, Vellant, 2015), Hărți (poezie, 2017) și Dicționarul refacerii (non-fic­țiu­ne, 2020; ambele la Black Button Books), precum și patru numere dintre cele șase existente ale antologiei Freeman’s (Cele mai bune texte noi despre familie, 2016; Cele mai bune texte noi, 2017; Cele mai bune texte noi despre putere, 2018; Cele mai bune texte noi despre California, 2020 – toate publicate de aceeași Black Button Books). De asemenea, acesta coordonează la noi și co­lecția de proză scurtă CTRL + F (Black Button Books).

Grație conexiunii sale recente, dar strânse cu România și a vizitelor sale repetate – invitat, din 2015 încoace, la diferite evenimente autohtone –, l-am întâlnit de-a lungul timpului de câteva ori pe John Freeman. Mereu extrem de prietenos, uimitor de energic, foarte deschis. Și cu o experiență intimidantă. Despre volumul său de debut de poezie, Hărți, mi s-a părut că s-a vorbit prea puțin la noi, așa că interviul pe care îl aveți în fața ochilor va încerca să „îndrepte“ o idee lucrul acesta.

 

După volume de non-ficțiune și antologii de ficțiune coordonate, ai trecut la poezie. De ce? De ce nu la proză?

Am încercat proză: am scris un roman pe când aveam douăzeci și ceva de ani, dar nu era cine știe ce. Mă bucur mult că a rămas manuscris. Poate, cândva, voi încerca din nou.

Însă poezia, pentru că este atât de condensată, pentru că este în strânsă legătură cu formele orale de literatură – e făcută pentru a fi recitată –, pentru că este atât de scurtă, mi s-a părut că este extrem de potrivită pentru subiecte dificile. Forma te obligă să cerni mult, să spui esențialul.

Îmi pare rău că poezia pare uneori a fi scrisă de poeți pentru poeți. Uneori, deschizi o carte de poezie și, cu tot bagajul tău cultural, nu înțelegi nimic; și te gân­dești că poate nu ești suficient de deștept pentru a o înțelege. Iar sentimentul ăsta mi se pare groaznic. Destul de frecvent astăzi, din păcate.

 

De aceea cititorii se îndepărtează de poezie… Uneori, poezia contemporană pare o limbă străină necunoscută.

Tocmai de aceea, eu am vrut să scriu poezie cât se poate de clară – și cât se poate de adevărată. Am încercat eu însămi, scriind, să înțeleg ce s-a întâmplat, cine sunt, de unde vin și încotro mă îndrept, odată cu pierderea mamei mele. Mama, cred eu, creează, inventează lumea pentru tine. Și te inventează pe tine. Odată cu dispariția ei, a trebuit să mă reinventez și, totodată, să reinventez lumea. Nu am făcut asta programat, ci instinctiv, abia acum pot să analizez lucrurile în perspectivă.

 

O parte dintre poemele din Hărți au fost publicate în diferite reviste din State, cu ceva vreme înainte de apariția cărții. E aceasta o formulă de a promova cartea, de a-l familiariza pe cititor cu viitorul volum?

Nu, nu chiar. La început am scris poeme, nu o carte.

Să-ți povestesc cum a pornit totul. O dată la două săptămâni sau la o lună, mă întâlnesc la New York într-o cafenea cu un prieten care este poet. Un prieten cu multă experiență, are peste 70 de ani. Într-o zi, la una dintre întâlnirile noastre i-am dus un poem și el l-a citit, cu multă generozitate. De atunci, i-am mai dat câte un poem din când în când. Îmi spunea opinia lui, mă critica. Du­pă o vreme, mi-a spus că una sau două erau suficient de bune pentru a le trimite spre evaluare la reviste pentru publicare, așa că l-am ascultat. Știi, gestul de a trimite un text astfel se traduce prin „Sunt suficient de bun?“. Primul text mi-a fost acceptat la o revistă de acasă, din California, iar al doilea a fost publicat de „The New Yorker“. Acela a fost momentul în care am realizat că nu hoinăream în întuneric, cum credeam, așa că am continuat să scriu poeme, pe măsură ce aveam starea potrivită pentru asta, iar apoi am ajuns în punctul în care aveam material pentru un manuscris. Și am început să dau o formă manuscrisului, să editez, să rescriu. Asta mi-a luat câțiva ani. Pe parcurs, am mai trimis câteva la reviste, căci, în afară de reacția partenerului/ -ei, cred că cel mai mult ne temem de îndoială. Și avem nevoie de confirmare. Abia spre sfârșit, când manuscrisul era deja gata pentru publicare, am trimis poeme cu scopul de a promova volumul care urma să apară.

 

Cartea are trei părți în care pendulezi continuu între „eu“ și „noi“, între observator, martorul depărtat și protagonistul expe­riențelor, între spații și timpuri și tot așa. Cum ai construit-o, cum i-ai dat forma asta?

A crea un volum, a-i da o structură, e mult mai complicat decât a înlănțui pur și simplu o sumă de poeme. Consider că poezia e o for­mă foarte cultă a narațiunii. Dacă doar narezi autobiografic, în ordine cronologică, cred că-i tran­smiți cititorului că nu ai încredere în el să rețină mental temele și ideile diferite, așa că evoluția, înlăn­țuirea trebuie să fie una prin intermediul limbajului și al formei, dar și al temelor. Am deschis volumul, prin urmare, cu un poem despre locul în care m-am născut – un loc gol, un cartier suburban fabricat, cu un trecut inventat, unde totul în jur era golit de sens; eram atât de naivi, încât trebuia să inventăm pericolul pentru a-l experimenta, de exemplu, iar dragostea (părinților, a vecinilor, a oamenilor de lângă noi) era un lucru de la sine înțeles, nu avea nevoie să fie descris – și de acolo am vrut să merg mai departe, să vorbesc despre cum lo­cuiești într-un spațiu luându-l în stăpânire, cum îl locuiești în întregime, și despre alte tipuri de iubire. Am vrut un arc peste polii ăștia. Și am împărțit cartea după ideea asta, dar și intuitiv – m-am gândit la cât timp poate citi un cititor până când va avea nevoie de o pauză. Nu înțeleg prea bine procesul prin care am trecut, drept să-ți spun. Știu doar că, atunci când am ajuns la formula asta, cu părțile astea trei pe care le men­ționezi, am avut sentimentul că asta trebuia să fac, așa trebuia să arate obiectul respectiv.

 

Care e poemul pe care l-ai rescris cel mai mult?

Ah, e o întrebare foarte bună, să mă gândesc…

Așa, poate că nu se vede lucrul ăsta, dar poemul la care am lucrat cel mai mult e unul scurt, Banii. Are la bază o frântură de conversație pe care am avut-o cu tatăl meu, chiar înainte de moartea mamei. Stăteam cu ea, o hrăneam cu sos de mere sau iaurt, pentru că nu prea mai putea să înghită, și, dintr-odată, tatăl meu s-a întors spre mine și m-a întrebat: „Te-ai gândit la bani?“. Am înghețat – pentru el, chiar dacă o iubea foarte mult pe mama, realitatea aceea a bolii făcea parte dintre lucrurile obișnuite ale vieții. Banii erau, însă, ultimul lucru la care m-aș fi putut gândi atunci. Și am tăcut. După o vreme – câteva zile, o săptămână –, i-am răspuns la întrebare. Am vrut ca poemul acela să reflecte asta, să fie simțit așa, în plex, cum simți o întrebare de tipul ăsta într-un moment crucial din viața ta. Dar nu mi-am dorit ca el să ocupe mult spațiu, am vrut să-l reduc la minimum, să fie intens, așa că l-am rescris mult.

 

Una dintre antologiile Freeman’s are ca temă familia. Dat fiind că multe dintre poemele tale s-ar fi potrivit temei, de ce nu ai inclus unul în antologia respectivă?

Îmi place să-mi țin rolurile acestea două – de editor și de scriitor – separate. Nu m-aș publica niciodată pe mine însumi. Iubesc să explic, să prezint, să sărbătoresc munca celorlalți scriitori.

 

O formă de generozitate. Cred că asta ține de structura internă a oamenilor, de etica lor. Se întâmplă destul de des ca cel/ cea care coordonează un volum să includă în el texte proprii.

Ah, categoric! Mare parte dintre autorii de antologii se includ pe sine în cuprinsul lor. Mereu mi s-a părut un lucru cam neelegant. N-aș îndrăzni, de exemplu, să fac o antologie numită Cele mai bune texte… și să includ o proză de-ale mele, cum fac alții. Mi s-ar părea o aroganță.

 

Poemele tale au câteva dedicații – lui Nicole, Anne, Peter Carey, Aleksandar Hemon. Ne poți spune povestea din spatele vreuneia dintre ele?

Da! Probabil că cea mai mare relevanță pentru cititorii români ar avea dedicația către scriitorul Aleksandar Hemon.

Cu Sasha am fost, printre altele, la un festival literar din Japonia. Nimeni nu voia să se trezească foarte devreme, pentru că toți erau prea obosiți din cauza decalajului de fus orar. Dar el nu crede în asta, așa că se trezește și hoi­nărește – atât de simplu e, aparent: trebuie doar să nu crezi în ceva și el nu există. Ei, și la festivalul acela a fost cam morocănos, exasperase pe toată lumea, numai pe mine nu. Într-o dimineață, a venit la mine și mi-a spus: „Cum putem să plecăm din Japonia fără să ne fi dus la piața de pește?“. Așa că am zis „OK, să mergem“. Când am ajuns acolo, totul era închis. Niciunul dintre noi nu luase mi­cul dejun. În punctul ăsta, Sasha era foarte hangry, cum spunem noi, și mi-a zis, disperat: „Trebuie să mănânc!“. Ne-am dus prin apropiere și ne-am luat niște sushi la micul dejun. Apoi, s-a deschis piața. L-am privit pe Sasha cum se plimba pe acolo și m-am gândit: „E fix ca peștii ăștia: a fost luat de undeva, transportat jumătate de glob și expus“. Nu cred că el a făcut legătura asta, se plimba pe acolo interesat de tipurile de pește, dar, fiind cu el, am realizat că piața de pește era ca un muzeu al strămutării, iar eu însoțeam pe cineva care încercase toată viața, prin tot ceea ce scrisese, să gestioneze sentimentul ăsta al strămutării. Așa că i-am dedicat poemul acela, Piața Tokio.

 

Poezia este foarte personală. Te simți expus?

Nu, deloc. De fapt, pentru prima dată, mă simt liber. Și deschis. E un sentiment foarte plăcut.

Unele poeme de-ale tale au substrat politic ori social. De pildă, cele despre cuvinte, despre spații exotice, despre războaie ș.a.m.d. Crezi că poezia ar trebui să îndemne la acțiune, să facă parte din viața politică?

Cred că orice formă de scriitură este, de fapt, politică. Până și politica de a nu avea o politică este o formă foarte puternică de politică, pentru că îți trebuie putere să afirmi că asta nu are nimic de-a face cu puterea. Masa la care stăm, ceea ce bem, ce mâncăm, creionul cu care scrii, hârtia pe care scrii, cine ești tu, cine sunt eu – totul, absolut totul are un vector politic al puterii lipit de el. Nu știu dacă toată poezia ar trebui să se simtă obligată să abordeze problematica aceasta, a politicii, direct, dar sentimentul meu în legătură cu literatura, în general, este că trebuie, este vital să transporte cititorul într-altă parte – asta nu înseamnă doar geografic, poate fi și cultural, poate fi într-o stare mentală diferită, într-o altă stare emoțională etc.

Cu câteva excepții, mare parte din poezia contemporană tinde să trăiască în întregime în mintea și-n sufletul scriitorului, ceea ce e o formă de artă foarte personală. Oamenii nu-și prea folosesc vocea să se adreseze unui dictator, unei populații… Când am început să scriu volumul acesta, mi-am dat seama că experiențele în legătură cu moartea mamei mele nu erau suficiente pentru o carte, oricât de importante erau pentru mine. Așa că am vrut să văd cum ar arăta lumea dacă i-ai muta centrul de colo-colo. Până la urmă, oriunde ai merge, te proiectezi pe tine în spațiile acelea. Iar spațiile acelea te schimbă.

 

Când citeam bucățile politice, mă întrebam pe care dintre poemele tale i l-ai da lui Donald Trump să-l citească?

Ah, e o întrebare grozavă! Cineva cred că ar trebui să-l țintuiască pe un scaun și să-l forțeze să asculte un poem, nu cred că ar citi el însuși – de fapt, nu cred că a citit nici măcar cărțile pe care se presupune că le-a scris. Încerc să mi-l imaginez citind un poem și nu pot. Nu cred, oricum, că i-ar schimba în vreun fel viziunea. Dar i-aș da să citească oricare dintre poemele despre război.

 

Ce sunt Hărțile pentru tine?

Dintotdeauna mi-au plăcut hărți­le, le-am considerat tot timpul pline de informații care pot stârni imaginația. La un moment dat, am înțeles că, de-a lungul istoriei noastre, ele au fost folosite și pentru a cuceri spații. Și am ajuns la concluzia că hărțile sunt un obiect cu dublu tăiș, deseori interconectate.

În plus, hărțile mai au și dimensiunea aceea metaforică – harta trăitului, a experiențelor, modul în care cărțile și poveștile ni se cartografiază în noi. Când eram mic, mi se părea că hărțile astea foarte personale, individu­ale sunt foarte clare: crești, înveți, practici un sport, te duci la facultate, îți iei o slujbă, te căsă­torești cu cineva, faci copii și tot așa. To­tul era cartografiat a priori pentru tine, cei din jur te încurajau să crezi că astea sunt Hărțile adevărate. Dar apoi lucrurile se întâmplă altfel decât sunt „tipărite“ și devii confuz, îți spui că nu ăla era modul în care trebuia să se petreacă nu știu ce. Pentru mine, e vorba și despre asta în volumul meu de poezie: toate hărțile pe care le-am avut în minte de când eram copil, când creșteam într-o zonă suburbană din California, s-au dovedit a fi fost greșite – de exemplu, am crezut că mă voi căsători și voi avea copii, dar sunt într-un parteneriat domestic cu cineva care are cu 13 ani mai mult decât mine și nu vrea să aibă niciodată copii. Într-o anumită măsură, Hărțile mele asta fac, încearcă să cartografieze ce e acolo, nu ce am crezut că va fi acolo.

 

Volumul acesta a apărut în română la Black Button Books, aproape simultan cu publicarea lui în original. La aceeași editură sunt publicate și alte volume scrise sau editate de tine – cum ar fi antologiile Freeman’s. Și tot acolo coordonezi o colecție de ficțiune, CTRL + F, o chestiune destul de neobișnuită în România – a avea un coordonator de colecție străin. Care e povestea din spatele acestei colaborări?

Când am venit prima dată în România, pentru a promova volumul Cum să citești un romancier, le-am cunoscut pe Anca [n.r:. Dumitrescu] și Elena [n.r.: Marcu], care lucrau la editura Vellant, cea care îmi publicase cartea. Ei, și cartea aceasta s-a vândut mai bine în România decât a făcut-o în propria mea limbă. Iar asta cred că s-a întâmplat grație tenacității lor, a modului în care au poziționat-o pe piață, în care au promovat-o. Știi, m-am tot gân­dit atunci că am călătorit enorm, dar n-am întâlnit pe nimeni ca ele – atât de inteligente, atât de hotărâte, atât de capabile să se ocupe de cărți. Mi-am dorit mult să colaborăm într-un fel. Am avut multe conversații cu ele. Și, când și-au deschis editura, împreună cu Ana [n.r.: Bulgăr], mi-am zis că, orice ar vrea să facă, aș vrea să ajut într-un mod sau altul, să fiu implicat cumva. La un moment dat, m-au întrebat dacă nu aș vrea să aleg câteva dintre titlurile de proză scurtă care ar merita traduse în română și publicate. Pentru mine, ăsta e un lucru foarte ușor de făcut, pentru că, dintre toate genurile din care este compusă literatura, povestirile tind să înflorească cel mai rapid în piețele de carte de limbă engleză, iar eu am informațiile, cu­noș­tințele care pot fi exportate. E o ușă, și fiecare cultură are nevoie de una sau de două uși care să se deschidă. Iar ceea ce fac aici, fac și în America, tot uși încerc să deschid, dar din alt unghi. Spe­ranța mea e să creez o punte. Sper ca Black Button Books să continue să reușească să facă ceea ce au făcut până acum, pentru că n-am văzut niciodată o combi­nație de tipul acesta de gust și inteligență.






Galerie foto

Interviu cu scriitorul John Freeman: „Literatura trebuie să transporte cititorul într-altă parte“
Interviu cu scriitorul John Freeman: „Literatura trebuie să transporte cititorul într-altă parte“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *