Stiri

ISTORIA FĂRĂ PERDEA | Tezaurul României, o amintire nostalgică. După 1989, România a recuperat doar 77 de grame, din 93,4 tone de aur



S-au mai restituit mici părţi din el, dar cea mai consistentă parte rămîne încă la Moscova, fiind şanse foarte mici să ne mai fie vreodată restituit. Nu s-a schimbat mai nimic faţă de situaţia de la finele primului război mondial, cînd Lenin a decis sechestrarea sa. Rusia lui Putin nu vrea să audă de subiect, iar autorităţile din România s-au resemnat, ori pur şi simplu nu le interesează recuperarea unei părţi însemnate ale valorilor (în aur, obiecte şi documente) care acum par să fie numai piese într-un inventar uitat.

 

”Guvernul URSS” şi poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român”, dar încă îl păstrează  

 

După intrarea României în război de partea Antantei şi după şirul de înfrîngeri pe front din toamna anului 1916, urmate de retragerea guvernului în Moldova, s-a decis punerea la adăpost a tezaurului Băncii Naţionale, mutat în noiembrie la Iaşi. În faţa ofensivei germane, nimic nu anunţa rezistenţa eroică a soldaţilor români la Mărăşeşti şi Mărăşti, ori în trecătorile din estul Carpaţilor.

Banca, pe atunci cu capital integral privat, colectase rezervele de aur ale cetăţenilor, care credeau că Banca Naţională oferă cel mai bun adăpost al bunurilor lor, cît şi cele mai pretigioase colecţii de artă, documente istorice şi odoare mînăstiteşti. Marea parte a tezaurului era constituit din 91 de tone de aur (monede rare şi bijuterii), iar restul de 2,4 tone, în lingouri era rezerva de aur a BNR. Rusia părea locul cel mai sigur şi la îndemînă: transportul peste Ocean, în condiţiile atacurilor convoaielor maritime, ori în Europa cuprinsă de conflagraţie, aproape că ieşeau din discuţie, aşa că propunerea pe care o făcea în 8 decembrie 1916 ministrul de finanţe Emil Costinescu a fost considerată drept cea mai bună soluţie de către consiliul de administraţie al Băncii Naţionale.

Pe 12 decembrie transportul spre Moscova era decis în Consiliul de Miniştri, iar în următoarele două zile au fost îmbarcate într-o garnitură de tren cu 17 vagoane toate aceste valori, urmate de o altă garnitură cu 24 de vagoane, care a plecat din gara Iaşi spre Moscova în iulie, anul următor. Partea rusă garanta sigurnaţa tezurului atît în cursul transportului, pus în cutii de valori cu sigiliul BNR, cît şi pe parcursul păsrtrării. În faţa Revoluţiei, care a măturat Rusia ţarilor, toate precauţiile au fost inutile. România a rămas numai cu inventarele acelor bunuri. Delegaţi ai Băncii însoţiseră sosirea tezaurului în adăpostul de la Kremiln, unde au fost inventariate toate bunurile, iar un reprezentant al Băncii a rămas la Moscova, cu una dintre cheile de la încăperile tezaurului asupra sa. A fost expulzat din Rusia în octombrie 1918, dată de la care despre soarta tezaurului nu s-a mai ştiut nimic.

Abia în 1935, după ce relaţiile diplomatice cu URSS s-au îmbunătăţit, graţie eforturilor diplomatice ale lui Nicolae Titulescu, s-au întors în ţară 17 vagoane cu bunuri din tezaur, un număr de 1.443 de lăzi. Sigiliile originale erau rupte, iar în acestea se umblase: au mai fost găsite doar o parte din bunurile încărcate în aceleaşi lăzi, care plecaseră din gara Iaşi în decembrie 1916. Şi nici urmă de aur, care rămăsese, pînă la ultimul gram, la Moscova. Lăzile conţineau doar documente istorice, cărţi rare, tablouri, obiecte bisericeşti şi de patrimoniu. Cu această ocazie, ca ”bonus”, au fost repatriate şi osemintele lui Dimitrie Cantemir.

 A doua restituire parţială s-a făcut în 1956, cînd fără să se mai fi aşteptat nimeni, ziarele comuniste publicau un comunicat al Ambasadei URSS, care spunea că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică şi artistică. Guvernul URSS şi poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuşi”. S-au predat apoi României aproape 40.000 de piese, între care vestitul tezaur de la Pietroasele, 1.350 de tablouri şi peste 2.500 obiecte de artă medievală.  Dar, nu şi ”grosul” tezaurului, aurul României. În mod simbolic, în 2008 s-au mai predat României un număr de 12 monede de aur din tezaur – 77 de grame, din 93,4 tone de aur. Din valoarea tezaurului de peste 322 miliarde de lei/aur de la vremea respectivă, 7,5 milarde reprezentau numai contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria.

 

Operaţiunea ”Neptun”. Dosarul aurului – cel mai bine păstrat secret al Băncii Naţionale

 

Tezaurul României s-a mai aflat odată în pericol, în 1944, cînd devenise evident că puterile Axei vor fi înfrînte şi ţara va fi ocupată de sovietici. S-a luat atunci hotărîrea ca tezaurul Băncii Naţionale să fie adăpostit la Mînăstirea Tismana. Operaţiunea, cu numele de cod ”Neptun”, a presupus toată această mutare, dispusă în cel mai mare secret. Sovieticii n-au aflat nimic. Toate valorile tezaurului au fost înregistrate într-un voluminos ”dosar al aurului”, ţinut în seiful guvernatorilor Băncii Naţionale.

După instaurarea comunismului, toţi foştii guvernatori au fost arestaţi. Dimitrie Burileanu, Constantin Angelescu, Mihail Manoilescu, Grigore Dumitrescu şi Costel Tătăranu au fost încarceraţi la Sighet şi, cu toate achetele dure la care au fost supuşi, n-au dezvăluit nimic despre acest ”dosar al aurului”. Avea să supravieţuiască temniţei de la Sighet numai Constantin Angelescu, mort în 1973. ”Dosarul aurului” a fost transferat, chiar şi după întoarcerea tezaurului Băncii Naţionale la Bucureşti de la un guvernator la altul, păstrîndu-se tradiţia, fără ca niciunul să dezvăluie secretele sale către terţi – astel încît tezaurul BNR, care acumulase în 1944 masive rezerve de aur, vînate de sovietici, s-a aflat la adăpost.  

Arestat el însuşi în 1952 şi supus unor torturi atroce, nici guvernatorul comunist Aurel Vijoli nu a dezvăluit nimic despe ”dosarul aurului”, aşa cum nu au făcut-o nici guvernatorii care i-au urmat în post, deşi erau comunişti. Acest ”dosar al aurului” i-a fost predat de ultimul guvernator al Băncii Naţionale a RSR, Decebal Urdea, împreună cu consemnul păstrării secretului său, către guverntorul Mugur Isărescu, în 1990.

Spre cinstea lor, niciunul din cei nouă guvernatori comunişti ai Băncii n-a trădat secretul tezaurului BNR. Şi e greu de presupus că ”dosarul aurului” nu va rămîne, în continuare, cel mai bine păzit secret al Băncii Naţionale. Pierderea tezaurului în primul război mondial a creat acest reflex de păzire a tezaurului BNR, indiferent de regimul politic sau de guvernele care se succedă la putere. E, în fond, suprema garanţie pentru viitor a României.

Recuperarea tezaurului de la ruşi – de la negocieri fără perspectivă, la ”tranzacţii comerciale”

România a încercat să-şi recupereze tezaurul confiscat de bolşevici în 1918 în mai multe rînduri. Pentru prima oară, fără niciun efect, la Conferinţa de pace de la Paris în 1919, unde însă nu s-a făcut nicio menţiune asupra problemei tezaurului. Abia Conferinţa Economică Internaţională de la Geneva din 1922 a recunoscut pretenţiile României, dar la aceste lucrări URSS nu a participat. În genere, problema tezaurului s-a pus, de atunci încoace, sub semnul acestei unilateralităţi, întrucît partea rusă a închis întodeauna discuţiile, uneori abrupt, asupra problemei tezarului României de la Moscova. Dealtfel, partea română, în contexul ”relaţilor frăţeşti” din timpul comunismului, nu a emis vreo pretenţie asupra tezaurului, în primul deceniu de după război. Abia în 1965, aflat în vizită în URSS, Nicolae Ceauşescu a deschis discuţia, dar a fost înrerupt brutal de Brejnev, care i-a spus că e o problemă ”veche de 50 de ani, care privea România din anii burgheziei şi regilor şi nu popoarele frăţeşti”, Ceauşescu a mai făcut apel la problema tezaurului, în timpul discuţiilor în contradictoriu care au avul loc între el şi Gorbaciov, în 4 deembrie 1989, cu ocazia întrunirii ţărilor Pactului de la Varşovia.  

La încheierea tratatului dintre Federaţia Rusă şi România în 4 iulie 2003, autorităţile ruse au refuzat orice menţiune asupra problemei tezaurului în tratat, totuşi au admis înfiinţarea unei ”comisii istorce” bilaterale, în aceast problemă. Comisie care a fost tratată cu indiferenţă de ambele părţi. Dinspre partea rusă, reticenţele sînt explicabile. Mai puţin de înţeles este indiferenţa arătată de partea română.

 

Mihai Răzvan Ungureanu, fost consilier al preşedintelui Iohannis ”a sabotat negocierile pentru tezaur”

 

Profesorul Ioan Scurtu, şeful delegaţei române în această Comisie, a demisionat din ea în 2012. Doi ani mai tîrziu, a dezvăluit în cartea sa, ”Tezaurul României la Moscova”, că a avut ocazia să-i expună preşedintelui Băsescu problema tezaurului pe 9 iunie 2005, chiar la recepţia de Ziua Naţională a Federaţiei Ruse, cînd Băsescu se întreţinea cu ambasadorul rus Aleksandr Tolkaci. Era preconizată în zilele următoare o nouă întîlnire a Comisiei. Preşedintele Băsescu l-a luat pe după umăr şi i-a spus, rîzînd, ”continuaţi, discuţiile, da, da, discutaţi, discutaţi istorie…”, minimalizînd, de faţă cu ambasadorul rus, problema tezaurului.

Ulterior, ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu a refuzat să mai aloce fonduri pentru Comisie, astfel încît membrii acesteia s-au deplasat la întrunirea de la Moscova în condiţii ”umilitoare”. Curînd, Comisia istorică mixtă pentru discutarea problemei tezaurului a devenit ea însăşi istorie. Reputatul specialist Florin Constantiniu a demisionat, în aceste împrejurări, fiind urmat ulterior şi de profesorul Scurtu, care a conchis: ”Mihai Răzvan Ungureanu a sabotat negiocierile pentru tezaurul României la Moscova”. În decembrie 2014, preşedintele Klaus Iohannis l-a numit pe fostul ministru de externe şi şef al SIE consilier personal. Faţă de problema tezurului, preşedinte Iohannis nu a emis niciodată vreo opinie.

 

Tezaurul României la Moscova – în portofoliul unei bănci a Mafiei Ruse, controlate de FSB

Despre soarta tezaurului aflat în URSS se ştiu prea puţine lucruri. În cursul discuţiei cu Ceauşescu din 1965, Brejnev i-ar fi spus acestuia că tezaurul nici nu se mai  află la Moscova, el fiind împărţit şi transportat în 1918, pentru a fi pus sub protecţie, la Perm, Omsk, Saratov şi Kazan. Apoi, cînd în 1936 au fost restituite României părţi ”istorice” ale tezarului, s-a observat că toate cutiile de valori în care fusese pus acesta, deşi erau cele iniţiale, confecţionate în România, erau desigilate şi se umblase în ee. Din unele, lipseau anumite obiecte aflate pe inventare, în altele se aflau obiecte în plus – mai ales bancnote, din perioada războiului civil, ceea ce pare să adeverească spusele lui Brejnev.

Unde se află acum tezaurul pierdut al României, nu se ştie oficial nimic. În 1999, cînd eram consilier al preşedintelui Constantinescu, am fost contactat de un reputat avocat, preşedinte al unei case de avocatură renumită la acea vreme, care mi-a înmînat un memorandum destinat doamnei Zoe Petre, consilier prezindenţial pentru probleme de politică exetrnă – într-un plic deschis, cu sugestia de a-l citi şi eu. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că era vorba de o ofertă de deschidere a negocierilor pentru răscumpărarea tezaurului, între statul român şi un consorţiu bancar din Federaţia Rusă, reprezentat în România de respectivul avocat. Acel consorţiu bancar susţinea că e proprietar al tezaurului trimis la Moscova în 1916 şi 1917. Am fost solicitat să-mi exprim un punct de vedere, în calitatea mea de consiler şi am făcut-o: am opinat că deschiderea acestui tip de negociere ”comercială” ar însemna renunţarea la pretenţiile noastre istorice. Doamna Petre mi-a dat dreptate. Dealtfel, ulterior aveam să aflu de la prietenul meu, fostul ofiţer FSB Alexander Litvinenko, în vara anului 2004, că respectiva bancă era o ”interfaţă financiară a acelei părţi a mafiei ruse, aflate sub controlul serviciilor federale de securitate. Ori că era vorba de o cacealma, ori că în realitate au pus mîna pe tezaurul României, orice negociere între statul român şi o asemenea entitate trebuie să fie exclusă.

Şi nu e vorba neapărat de bani: valoarea actuală a tezaurului României de la Moscova nu e una mare – la busa aurului de la Londra, cu tot cu cotaţia ”de patrimoniu” a aurului vechi, sporită cu 40%, ea nu ar depăşi 4 miliarde de euro: un sfert din împrumutul României pe primele şase luni ale anului 2020, pentru a acoperi deficitul bugetar. Dar istoria şi principile nu se pot tranzacţiona.   

 

   

 

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *