Stiri

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / În 1989, foamea, bolile şi numărul avorturilor sau mortalitatea infantilă erau ”secrete de stat”



Toate acestea erau încărcate cu osanalele aduse lui Nicolae Ceauşescu. Din aceste ”mijloace de informare în masă” lipseau tocmai informaţiile.

Secretizarea eşecului

Realitatea nu trebuia nici cunoscută şi nici descrisă corect. Dacă s-ar fi întîmplat aşa ceva, lumea ”epocii de aur” ar fi fost zugrăvită în culori foarte departe de acest nume: o lume a sărăciei, măcinată de boli, cu oameni la limita subnutriţiei, depresivi şi suferind iarna de frig, care le lua în stăpînire locuinţele. România era departe de a trăi o epocă ”de aur”. Culoarea predominantă a vieţii şi a străzii era cenuşiul, punctat de uniformele albastre ale patrulelor de miliţie, ”întărite” cu uniformele celor mobilizaţi în ”gărzile patriotice”, mai ales cînd era vorba de vreun eveniment public al regimului, care trebuia să se desfăşoare fără incidente.

Mai mult decît atît, tot ceea ce trăiau românii şi cum trăiau ei trebuia să rămînă un secret bine păzit. A comunica, de pildă, într-o scrisoare în ţară sau mai ales în străinătate cum o mai duci în termeni de subzistenţă, care sînt ”raţiile” de pe cartelă şi temperatura din casă la vreme de iarnă, mai mult, să o faci într-una destinată postului de radio ”Europa liberă”, rămas singurul mijloc de informare de facto al românilor era socotit un act de ”trădare”. Regimul se izolase total şi îşi izolase cetăţenii în tăcere : singurele semne care ajungeau din afară în România erau cele pe calea ”undelor scurte”, ale postului de radio sus-amintit.

Ascultarea ”Europei libere” şi mai ales ”diseminarea” şi comentarea informaţiilor erau infracţiuni, prevăzute în partea specială a Codului Penal (”propagandă împotriva ordinii sociale”), iar Securitatea pusese la punct un plan vast, la începutul anilor ’80, numit ”Eterul”, care viza mnitorizarea emisiunilor postului, acţiuni de intimidare a redactorilor săi, depistarea celor care îl ascultă şi mai ales a celor care încearcă să transmită către acesta informaţii despre necazurile lor. Cu toate acestea, ”Europa liberă” se auzea, încet, la ceasurile serii, în mai toate locuinţele românilor. Cu toţii aşteptau, înfriguraţi, să audă că se va schimba ceva în viaţa lor, care a doua zi o lua iarăşi de la capăt, într-un nou carusel al umilinţelor cotidiene : la serviciu, la cozi, la şedinţe interminabile de partid, unde aflai că de fapt ai toate motivle să fii fericit că trăieşti în România. Şi ce măreţ conducător ai.

Secretizarea informaţiilor privind viaţa cotidiană a românilor şi nivelul de trai erau necesare pentru siguranţa regimului, dar consecinţele ei se resimt pînă astăzi. Era de fapt vorba de secretizarea unui eşec. Nu trebuia să se afle că în România ”construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate” era de fapt un eşec social, politic, economic şi cultural de proporţii. Că România e, de fapt, pe buza prăpastiei. Lipsa accesului la acest informaţii, prelungite pînă astăzi, cînd abia de un deceniu încoace au fost deschise arhivele, au deschis cîmp liber uitării. Foamea şi privaţiunile anilor ‘80 s-au schimbat în nostalgie şi într-o revalorizare a trecutului comunist, acutizată de greutăţile tranziţiei, dar şi de cei care au fost angrenaţi în manipularea trecutului, pentru a controla prezentul, după ”reţeta” lui Orwell. Românii trăiau într-un veşnic ”1984”.

 

Pînă şi maşinile de scris erau controlate şi înregistrate la Miliţie

Lipsa de cunoaştere din prezent cu privire la viaţa cotidiană în comunism îşi are rădăcinile în chiar regulile impuse în timpul regimului comunist. Pe atunci, mijloacele de informare, presa şi televiziunea erau, după cum bine îşi aduc aminte cei mai în vîrstă, controlate exclusiv de regim şi transformate în instrumente ale propagandei şi cultului personalităţii lui Ceauşescu.

Chiar dacă realitatea contrazicea la tot pasul afirmaţiile publice, chiar dacă alimentele se cartelaseră, apartamentele blocurilor erau lipsite de căldură şi oamenii erau siliţi să meargă la serviciu pentru un salariu mizer şapte zile din şapte. La sate, o zi de muncă la CAP abia ajungea pentru cumpărarea unei pîini. În vara anului 1986, la ”colectivul” de la Enisala unde lucram pe un şantier arheologic, cuplul de bătrîni la care stăteam în gazdă primeau, fiecare, pentru ziua de muncă 3 lei şi 20 de bani. Pentru ei, faptul că le adusesem două sticle de ulei şi două kilograme de zahăr a fost o mană cerească.

Singurul care funcţiona ireproşail era aparatul de propagandă, care se baza pe monopolul impus asupra informaţiei. Înainte de 1989, tot ceea ce nu era produs de această instituţie numită Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste era susceptibil de a fi subversiv. Astfel, pînă şi maşinile de scris erau sever controlate de Miliţie. Ca deţinătior al unei maşini de scris, am fost chemat cînd aveam 16 ani la Miliţie (şi asta s-a repetat în fiecare an pînă în 1989), unde am scris la maşina mea un text – acelaşi pentru toţi – dinr-o broşură de propagandă de partid, pentru a fi înregistrat setul de caractere ale maşinii. Procedeul se executa la Biroul de Arme şi Muniţii, iar maşina de scris avea acelaşi regim ca deţinerea unei puşti.

Secretomania s-a prelungit pînă în 1996: arhivele fostului Comitet Central au fost invenariate între februarie 1990 şi martie 1992 la Ministerul Apărării Naţionale, de către Biroul de Documente Secrete, avînd acelaşi regim cu cel al documentelor strategiei de apărare a ţării. Secretele comunismului au fost bine păzite, chiar de către moştenitorii săi. Cunoaşterea putea periclita baza ”regimului Iliescu” şi activul său de partid, provenit în cea mai mare măsură din rîndurile activştilor mai mărunţi ai partidului comunist. Că FSN era egal cu PCR mulţi intuiau, dar nu aveau dovada. Pînă şi astăzi, aceste dovezi sînt doar ”document de arhivă”.  

Această secretizare a comunismului a distorsionat modul de raportare a românilor la trecutul recent. A fost o ”minciună prin omisiune” şi ceea ce a reuşit să facă, chiar dacă ideea lui Ion Iliescu a unui ”comunism cu faţă umană” în România nu a trecut testul istoriei, a fost să cultive treptat nostalgia după dictatura comunistă.

 

Şuncă artificială şi cozi la benzinării 

Manipularea prin foame a populaţiei în anii ’80 a fost poate cea mai cinică armă a regimului, prin care acesta asigura supunerea cetăţenilor. Dar ea a înregistrat şi eşecuri. Pentru ca românii să nu creadă că regimul comunist nu este preocupat de situaţia alimentară a ţării, în cursul lunii august 1988 s-a anunţat public că Institutul de Cercetare Chimică (condus de Elena Ceauşescu) este pe punctul de a descoperi o metodă de producere a ”caviarului nenatural” şi a ”cărnii tocate fără proteine”. În aceeaşi vreme, cantităţi substanţiale de şuncă artificială (aşa-zisă ”şuncă presată cu înlocuitori”) au apărut în magazinele bucureştene. Această şuncă din soia nu a avut delc popularitate printre consumatori. De fapt, a fost greu de găsit un român care s-o cumpere, cu toată criza de alimente.

Criza combustibilului a afectat masiv viaţa de zi cu zi a românilor în anii ‘80. Cozile lungi la benzinăriile bucureştene, dar şi la cele din ţară au fost pe parcursul întregului deceniu o privelişte obişnuită. Ele durau de la 4 – 5 ore (în cazurile fericite), pînă la 1 – 2 zile. Cozile la benzină au determinat nu o dată oficialităţile comuniste să reacţioneze prin articole de presă, criticînd automobiliştii care stau la coadă la benzinărie în timpul orelor de lucru, deşi numărul românilor care stăteau la cozile benzinăriilor în timpul programului era semnificativ mai mic decît cel al românilor care se aflau la cozile de la alimentare, de multe ori tot în timpul orelor de serviciu.

Soluţia a fost găsită rapid: automobiliştilor particulari li s-a raţionalizat consumul, la mai puţin de un rezervor pe lună, iar circulaţia acestora nu mai era posibilă de la începutul lunii noiembrie şi pînă spre Paşti, din cauza unor imaginare căderi de zăpadă. Era şi o bună ocazie de a realiza ”atomizarea” societăţii şi un mai bun control asupra românilor. Paralel, s-a introdus şi restricţia circulaţiei în zilele de duminică (alternarea între numele cu soţ şi cele fără soţ), din cauza unor la fel de închipuite dificultăţi de trafic. E drept, am citit în ziarele vremii şi veşti bune pentru automobilişti: cei care erau în aşteptarea noilor lor automobile “Dacia” în vara anului, 1988, li s-au livrat maşinile în august. Dar după cinci ani de aşteptare: s-au livrat numai acelor români care  plătiseră integral pentru maşinile lor, înainte de data de 31 august 1983…

 

România anului 1989: o ţară vlăguită

Totul intrase în amorţire: şi economia, vlăguită de planurile megalomane ale lui Nicolae Ceauşescu, ca şi oamenii. Singurul lucru care părea cu adevărat viu, adică mobil, energic şi dinamic era aparatul de propagandă. Ce vezi, nu e adevărat, părea să-şi dorească să demonstreze acest aparat. În atmosfera descrisă mai sus, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste dădea dovadă de o inventivitate malefică, practic fără limită, pe un fond cu totul cenuşiu al vieţii cotidiene.

La începutul anilor ‘80, activiştii Consiliului au pus la punct o mică broşură de al cărui conţinut am luat cunoştinţă după Revoluţie. Ea se intitulează Lista cuprinzînd datele şi informaţiile nedestinate publicităţii. Bineînţeles lunga listă de secrete era socotită ea însăşi secret de stat, toate exemplare multiplicate la şapirograf fiind înseriate şi predate, pe bază de semnătură activiştilor partidului din eşaloanele locale superioare şi tuturor redactorilor de radio şi televiziune, ai cotidianelor sau revistelor centrale şi judeţene.

Textul broşurii era revăzut şi adăugit an de an, în funcţie de deteriorarea situaţiei economico­sociale a ţării. Datele enumerate, se arată în preambulul acestui ”catehism” al presei şi propagandiştilor nu puteau fi destinate publicităţii, decît în măsura în care ar fi apărut mai întîi în documentele de partid, sau în cuvîntările şefului statului. Ele arată cît se deteriorase de fapt nivelul de trai al românilor şi ce efort depunea regimul pentru a secretiza acest eşec. Erau interzise accesului public următoarele informaţii:

  • datele realizărilor economice, altele decît cele apărute în documentele oficiale (bineînţeles, faslsificate) ;
  • veniturile totale reale ale populaţiei ;
  • retribuţia reală şi nominală ;
  • veniturile totale şi reale ale ţărănimii ;
  • indicele general al preţurilor şi tarifelor;
  • pensia reală şi alocaţia medie de stat pentru copii ;
  • date legate de calitatea necorespunzătoare a produselor ;
  • dimensiunile producţiei industriale rebutate sau, în cazul agriculturii, costurile producţiei agricole pe produse ;
  • datele privind consumul pe locuitor la principalele produse alimentare şi nealimentare ;
  • gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă îndelungată a populaţiei, şi chiar situaţia numerică a traficului de călători ;
  • statisticile privind criminalitatea, accidentele de muncă, accidente grave şi catastrofele, incluzînd cauzele şi consecinţele acestora ;
  • date privind îmbolnăvirile în masă (cu alte cuvinte, dacă am fi trăit astăzi în ”epoca de aur”, n-am fi suferit de pe urma Covid-19, pentru că n-am fi avut habar de exstenţa sa). Era interzisă pînă şi difuzarea datelor şi informaţiilor privind răspîndirea rîiei şi a păduchilor ;
  • indicatorii asigurărilor sociale de stat, numărul  pensionarilor sau al minorilor care necesitau instituţionalizare ;
  • date privind necesarul de medicamente pentru populaţie
  • date privind cauzele sociale ale mortalităţii infantile, numărul avorturilor, legale ori ilegale…

…şi multe asemenea : înşiruirea ocupă aproape 20 de pagini.

Prin declararea acestor informaţii drept secrete, orice difuzare a lor în ţară sau peste hotare era socotită o infracţiune deosebit de gravă : trădarea, prin ”divulgarea de informaţii secrete de stat”. Pentru că situaţia mizeră a românilor asta era : un secret al regimului, bine păzit de Securitate şi de o armată de propagandişti ai partidului.

 

Libertate şi manipulare

După 1989, ne-am eliberat brusc de umilinţa cotidiană şi am putut contempla dimensiunile dezastrului.

Pe de altă parte, comunismul nu a fost condamnat decît formal, într-un gest mai degrabă politic şi lipsit de urmări, de către preşedintele Traian Băsescu, la aproape două decenii de la căderea sa. În tot acest timp, foştii propagandişti ai regimului, puşi în slujba noii puteri ”feseniste” în mutiplele ei ipostaze, au încercat să relativizeze caracterul inuman al comunismului şi să cultive nostalgia. Şi au reuşit, în multe privinţe.

Această manipulare a nostalgiei a fost nu o dată relevată de anchete sociologice, cu concluzii din cele mai dure, care ilustrează inclusiv idealizarea condiţiilor de viaţă din timpul lui Ceauşescu, prin opoziţie cu preţurile mari şi greutăţile perioadei de tranziţie. Tot mai mulţi oameni refuză să-şi mai amintească cartelele, foamea, umilinţele îndurate; toate acestea s-au tranformat, mai întîi în uitare şi apoi în nepăsare. Iar mîine, cine ştie, poate într-o revenire a ”comunismului cu faţă umană” pe arena politică, într-un alt ambalaj istoric.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *