Dezbateri

Invitat, dr Șerban Pavelescu cercetător la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară – Radio România Cultural


marți13 octombrie 2020, Radio România Cultural (21.10 – 22)

Realizator, Dan Manolache

Cartea despre care vom discuta în ediția din
această seară a emisiunii, ”Aliatul inamic. Descompunerea armatei ruse și
pericolul bolșevizării României, 1917-1918”, a apărut la Editura Humanitas și
ne oferă două perspective ”militare” asupra României angrenate în Marele Război
cu accent pe colaborarea româno-rusă și mai ales pe finalul acestei colaborări,
marcat de disoluția armatei aliate ca urmare a efectelor ”revoluției”
bolșevice. Spunem două perspective pentru că domnul Șerban Pavelescu, invitatul
emisiunii, ne oferă o selecție de texte din memoriile a doi generali ruși,
Nikolai Augustovici Monkevitz și Alexandr Nicolaevici Vinogradski, participanți
la război pe frontul din Moldova.

Vom structura dialogul cu invitatul nostru pe
trei teme pentru care amintirile celor doi generali ruși aduc elemente
interesante. Vom vorbi mai întâi despre România și potențialul armatei sale la
intrarea noastră în război, apoi despre colaborarea militară româno-rusă în
desfășurarea marilor bătălii din vara lui 1917 și vom încheia cu procesul de bolșevizare
a armatelor ruse care a determinat și căderea Frontului Oriental.

În această scurtă prezentare, pentru a vă
stârni curiozitatea, vom insera doar câteva citate reprezentative din memoriile
celor doi ofițeri.

”România avea o frontieră foarte lungă, de
peste 1000 de kilometri, și putea fi prinsă foarte ușor în clește… întreg
frontul rusesc, de la Riga în Bucovina, avea aproximativ 1600 de kilometri și
întinderea liniilor frontului anglo- francez era de două ori mai mică decât
frontiera românească.”

”Regina, o persoană de o mare frumusețe și de
o prestanță cu adevărat regală, cu un fel natural de a vorbi, avea darul de a
încânta pe toată lumea care venea în contact cu ea. Era foarte iubită. Muncind
personal pentru răniți și pentru victime, și-a câștigat profunda și emoționanta
recunoștință a supușilor săi. În general, cuplul suveran al României trăia în
contact cu poporul, se interesa de nevoile acestuia și astfel stabilise cu el
puternice legături morale.”

Iată și o caracterizare a armatei române în
retragere spre Moldova după înfrângerile din toamna anului 1916: ”Aceste
unități în retragere produceau deopotrivă o impresie deplorabilă și
îmbucurătoare; deplorabilă pentru că acea mână de oameni în zdrențe și epuizați
era mărturia vie a unor dure încercări și a unor nemiloase înfrângeri,
îmbucurătoare fiindcă patriotismul lor, energia morală, spiritul războinic
rămăseseră neclintite, disciplina intactă. Era destul să stai de vorbă cu ei
câteva minute pentru a te convinge că, dacă erau bine conduse, aceste trupe
puteau fi foarte ușor refăcute.”

Într-adevăr, în preajma Revoluției din
februarie, trupele românești erau aproape pe deplin refăcute beneficiind de
material de război modern și de o organizare nouă datorată, în mare parte,
activității Misiunii Militare Franceze, iar cele rusești aveau ”moralul
excelent, eram siguri de forța noastră, efectivele erau complete; exercițiile
zilnice remediaseră lacunele… aveam o artilerie puternică, bine pusă la punct.
Hrana era din abundență… Totul concura deci pentru a crea condițiile
favorabile reluării unei lupte pe care ne bazam.”

Descompunerea armatei ruse a început să se
producă cu o relativă repeziciune mai ales după ce soldații au aflat conținutul
celebrului Ordin nr. 1 al Guvernului Provizoriu, care abroga cele mai
importante părți ale regulamentului serviciului interior și dădea, de fapt,
liber anarhiei. Așa se face că în iulie 1917, cu câteva zile înainte de
începerea programatei ofensive, trupele rusești ”uitaseră de inamic, care
uneori se găsea la o sută de pași de tranșeele noastre. Uitaseră de patria care
aștepta din mâinile armatei victoria și sfârșitul ororilor războiului.”

Ofensiva româno-rusă de la Mărăști a început
totuși sub cele mai bune auspicii, adversarii fiind copleșiți de violența
atacului. Ea a trebuit însă să fie oprită ca urmare a panicii instalate în
rândurile Marelui Cartier General Rus după înfrângerea catastrofală de la
Tarnopol. Exista riscul ca întregul front din Moldova să fie învăluit prin
Basarabia de trupele Puterilor Centrale.

Proba de foc a fost dată în timpul bătăliei
de la Mărășești. Mackensen și-a îndreptat efortul ofensiv asupra Armatei a IV-a
ruse care ”neopunând aproape nicio rezistență în primele zile ale luptei și-a
abandonat în mod rușinos o parte din poziții, comițând primul act de lașitate
al trupelor rusești pe frontul românesc… În acele zile de maximă tensiune,
armata română, reconstituită grație efortului instructorilor francezi conduși
de generalul Berthelot, a dat dovadă de un curaj, de o rezistență și de un geniu
extraordinare. Împreună cu cu câteva unități ale Armatei a IV-a ruse, ea a
ținut piept timp de 10 zile asalturilor furioase și nesfârșite ale armatelor
lui Mackensen, salvând încă o dată Moldova de invazia germană.”

La începutul lui septembrie 1917 s-a desfășurat
ultima operațiune ofensivă rusă pe frontul din Moldova, operațiune care a fost
un eșec total. ”Barajul de artilerie nu a dat rezultate la fel de bune ca prima
dată… Cât despre infanterie, aceasta ori nu s-a mișcat, ori s-a prefăcut doar
că atacă, fără să iasă din tranșee… În străfundurile inimilor noastre, eram
mulțumiți că nu s-a terminat cu o înfrângere sau cu o catastrofă totală, că
soldații au rămas pe poziții în loc să bată în retragere, ceea ce era foarte
posibil întrucât în tranșee se făcea o propagandă nebună pentru încetarea
imediată a ostilităților și încheierea păcii.”

Treptat, armata rusă este complet cangrenată
de bolșevism, soldații își arestează superiorii, chiar comandanții de rang
înalt apelează la protecția trupelor române pentru a li se garanta siguranța.
Practic, pe frontul românesc nu mai era posibilă nicio inițiativă militară. Are
loc disoluția definitivă a armatei ruse. Soldații părăsesc în masă frontul, își
abandonează armamentul, câteva unități trec la inamic, iar pe parcursul
retragerii în debandadă au loc ciocniri cu trupele române trimise să mențină
ordinea. ”Către luna mai 1918, din armata rusă de pe frontul românesc, care se
ridicase la un milion de oameni, nu mai rămăsese decât o masă de materiale de
război abandonat pe front sau în spatele frontului, păzit de ofițeri și câțiva
soldați rămași fideli datoriei lor.”

Iată și concluzia unuia dintre memorialiști:
”Nu soldatul rus, în adevăratul înțeles al acestui cuvânt, a fost vinovat de
dubla trădare a patriei sale și a cauzei Aliate, ci oamenii din spatele
frontului care – pervertiți de o propagandă iresponsabilă, depravați, leneși,
dezbrăcați de orice sentiment al datoriei, de orice patriotism, deveniți
amatori de furt și prădăciuni sub acoperirea ideilor comuniste – și-au
infiltrat veninul și pe front și i-au sufocat prin numărul lor mare pe rarii
eroi supraviețuitori din Prusia Orientală, din Polonia, din Galiția, din
Carpați și din ofensiva victorioasă a generalului Brusilov.”

Vom vorbi așadar despre conținutul unei cărți
ce ne aduce în lumină istoria războiului de pe frontul din Moldova din
perspectiva a doi generali ruși care l-au trăit cu tristeți, frustrări, indignare
și rare momente de triumf.

Fotografiile reproduse au fost preluate de pe
site-ul Wikipedia.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *