Interviuri

„În echilibrul dintre conținut și stil, scriitorul trebuie să spună o poveste, indiferent care, dar nu indiferent cum“ – Suplimentul de cultură


Andreea Răsuceanu publică Vântul, duhul, suflarea (Polirom, 2020), al doilea roman dintr-o trilogie anunțată, al cărei centru de gravitate narativ se situează în satul C. (Colilia, cum ni se sugerează la sfârșitul romanului), un sat de pe malul Dunării și ale cărui personaje migrează spre Capitală, „orașul libertății, al speranței, un tărâm pentru cei viteji“, dar în care Iolanda, unul din personajele centrale ale cărții, va trăi „un interval de nonexistență“. Înstrăinare, abandon, vertij existențial sau moment de spaimă sub cerul cenușiu al unei existențe fără sens? Metaforele de acest gen abundă în proza densă, sugestivă și atât de bine scrisă a acestui al doilea volum care o consacră pe autoare drept o „prozatoare elevată, matură, ilustrativă pentru câteva tendințe ale prozei noastre recente“, cum pe drept o califică Paul Cernat în prefața cărții.

 

Noul dumneavoastră roman este al doilea volum din trilogia care are în centru satul C. Imaginile apei, episodul inundației, gara, proximitatea pădurii și a mlaș­tinii, castelul Ologului și alte elemente fac din el un candidat ideal la ficțiune. Ați putea să ne descrieți sumar geografia și simbolica lui cu totul particulară?

C.-ul e un spațiu matricial, un spațiu originar către care personajele simt nevoia să se întoarcă, e și un spațiu privilegiat, exemplarizat, al copilăriei, intrat într-o mitologie familială, așa cum știm că se întâmplă cu aceste locuri. Într-un alt sens, C.-ul este un loc care s-a născut la conjuncția mai multor tipuri de spațiu, e în esență un spațiu fictiv, imaginar, construit pe rudimentele satului unde mi-am petrecut câteva va­canțe în copilărie, pe imaginea satului bunicii paterne, pe care ea a știut întotdeauna să-l înconjoare cu o aură de mister, la care s-a adăugat nostalgia dealurilor Moldovei așa cum am traversat-o în cele câteva drumuri ale mele la Iași, cu trenul sau mașina. Drumul spre Iași, printre sate atemporale, mărginite de niște crânguri mărunte, luminoase, cu copaci înalți și fragili îngreunați de mănunchiuri uriașe de vâsc, sau peisajele pe care le asociez cu Ga­lațiul unde am făcut câteva călătorii, la rudele paterne, în prima copilărie, imensitatea Dunării, mirosurile, sentimentul de vulnerabilitate pe care l-am avut pe bacul care traversa fluviul – toate s-au suprapus în straturi ale memoriei care au ieșit la suprafață acum, în lumea C.-ului. Într-un fel sau altul toate elementele amintite de dumneavoastră au rădăcini în niște experiențe, călătorii, amintiri de familie: inundațiile care afectau grav satul de pe ma­lul apei, cu observațiile bunicii mele care lăuda întotdeauna în­țelepciunea străbunicului, care-și construise casa pe un deal, obsesia gării care nu se mai construia, element vital menit să asigure legătura cu civilizația, cu orașele de unde veneau marile schimbări, mlaștina din marginea satului și strania casă a Ologului.

Și Prutul, despre care bunica vorbea cu un fel de religiozitate, ca despre un element mitic, extrem de puternic și în același timp cumva exotic, îndepărtat de lu­mea așa cum o cunoșteam, un element al unei geografii îndepărtate, inaccesibile. Sunt sigură acum că faptul că ea însăși părăsise locul la o vârstă fragedă, fiind crescută o vreme la Galați, în familia unui preot și ajungând foarte devreme la București, în anii ’40, când era încă o adolescentă, a contribuit la imaginea idealizată a satului, pe care mi-a imprimat-o și mie.

Peste toate acestea însă a crescut C.-ul meu, de fapt al personajelor care îl percep într-adevăr ca pe un loc paradisiac, dar capricios, ca orice spațiu situat între două mari curgeri de apă, într-o geografie unde forțele naturii se dezlănțuie cu sălbăticie, populată de spirite ale locului și de apariții memorabile.

 

Noi personaje populează acest spațiu narativ pe parcursul a trei generații. Cum le-ați ales? De unde vin ele, atât istoric, cât și social?

Cum se întâmplă de obicei, impresia mea este că m-au ales ele pe mine. Tema de adâncime a căr­ții este, din punctul meu de vedere, absența, sub toate formele ei atât de distrugătoare și uneori imposibil de gestionat. Sunt personaje care fie lipsesc din viețile celor în care ar fi esențial să joace un rol (G., transfugul, tatăl dispărut, nu există în viața familiei decât ca fantoma celui care fusese, dar nici mama, Iolanda, nu e prezentă în viața fiului cel mare, M., pe care îl ignoră pentru că nu îl poate iubi), fie sunt lipsite de o identitate clară (Iolanda este un copil înfiat, despre originea ei nu se vorbește niciodată, biografia Tamarei rămâne de asemenea necunoscută), și tocmai de aceea cu toții au mare nevoie să se revendice de la ceva, să fie reprezentați de ceva, un loc, o autoritate, o idee, o acțiune. De asemenea, Tamara și Constantin nu sunt originari din C., sunt aclimatizați și ei, ca și alții fără rădăcini, aici, într-un sat a cărui istorie nu le e cunoscută decât din poveștile altora.

Mi-a plăcut când cineva a asemuit C.-ul cu Macondo, satul mitic marquezian, care, dacă vă amintiți, fusese întemeiat într-o geografie imprecisă: undeva în drumul spre o mare pe care întemeietorii lui n-o vor găsi niciodată, între un lanț muntos de netrecut și un ținut mlăștinos ale cărui margini rămân neclare, pentru că se prelungesc într-o întindere de ape enormă, necunoscută.

 

În fața realității, Iolanda, personajul principal căruia îi încre­dințați rolul de naratoare a primei părți, are sentimentul că „timpul e făcut uneori din întrebări“. Este de fapt vorba în cazul ei de o viață construită în întregime pe o temelie făcută din straturi succesive de secrete? Ar fi de-ajuns să enumerăm aici secretul originii Iolandei, copil „dat de suflet”, dar și dispariția lui G.

Da, așa este. Când spune asta, Iolanda se referă doar la dispariția lui G., despre care nu află decât că a încercat să treacă clandestin Dunărea, fără a ști vreodată cu certitudine dacă a fost împușcat, s-a înecat sau a reușit să ajungă pe malul opus și să se refugieze în lagărul Padinska Skela. Mai mult decât secrete, sunt însă incertitudini, necunoscute, lucruri ambigue, nesigure. Nu-mi pot imagina o formă de tortură mai cumplită decât incertitudinea, imposibilitatea de a afla adevărul despre un lucru vital pentru tine, așteptarea fără speranță. Aici cu atât mai mult cu cât e vorba despre dispariția unui om – din acel moment, existența celor trei membri ai familiei se concentrează în jurul unei eterne așteptări, pentru că despre o investigație nu poate fi vorba decât mult mai târziu, în libertate, atunci când fiul cel mare caută să recompună povestea tatălui din fosta arhivă a securității.

 

Un alt motiv în romanul dumneavoastră este cel al absenței, făcut din atâtea lucruri nespuse, dar și din cea concretă, dureroasă a dispariției. Este vorba de dispariția lui G. în tentativa lui de a trece Dunărea și a scăpa de „o țară străină și rece“. Ce ne puteți spune despre cel pe care-l numiți și „Marele Înecat, Marele Absent“?

Nu întâmplător G. este doar o ini­țială, de fapt. G. este unul dintre numeroșii anonimi pe care istoria i-a uitat, sau mai bine zis nu i-a cunoscut niciodată, dispăruți în încercarea lor de a evada dintr-un regim închis. El este, ca și părinții Iolandei, un personaj născut din evocările celorlalți, nu are o voce proprie, e o „ființă de hârtie“, cum îi spune la un moment dat propriul lui fiu, când îi citește dosarul de la Securitate. În timp, el devine aproape o abstracțiune, un construct al memoriei și al afec­țiunii celor doi frați. Am mai spus că am scris epilogul – care nu e foarte lung, dar e textul la care am lucrat cel mai atent, și am reluat, am rescris – pe tot parcursul lucrului la carte. Am revenit mereu la acest singur capitol unde obiectivul se mută pe G., pe acțiunile și gândurile lui, cu sentimentul straniu că, în vreme ce viața celorlalte personaje continua, chiar cu nefericirile și nesiguranța ei, pe el îl abandonam pe malul acela al fluviului, în fața rostogolirii uriașe de ape, față în față cu propria singurătate.

Ca și pentru cei doi copii, G. e o enigmă și pentru Iolanda. Interogatoriile de la Securitate îi revelează de fapt o dimensiune necunoscută a vieții lui G., sau doar parțial cunoscută, care îi acutizează depresia cauzată de dispariția lui. De fapt, viața oricărei familii e o hartă a tăcerilor și a necunoscutelor, de aici caracterul eliptic al poveștii, golurile le va umple cititorul, pentru că are suficiente indicii ca să o facă.

 

Unul din postulatele personajelor din roman este: „Ceea ce nu se vede nu există“. Cum îi ajută acest dicton să traverseze istoria personală, dar și pe cea scrisă cu majusculă? Și de ce unul dintre ele va sfârși prin a-l răsturna și a spune contrariul: „ceea ce se vede există“?

Cuvintele îi aparțin Tamarei, ea este prezența pragmatică, ne­cruțătoare, dar eficientă a cărții și se referă la dispariția lui G. „Ceea ce nu se vede nu există“ e deci o frântură dintr-o discuție pe care M. o surprinde între mama și bunica lui și căreia, așa cum fac deseori copiii, îi dă un cu totul alt sens, augmentat și fantast. Dar sintagma i se pare suficient de enigmatică pentru a o reține și a afirma contrariul, mult mai târziu, într-un context pe care cred că trebuie să-l lăsăm pe cititor să-l descopere.

 

Legat de Istoria cu majusculă, tentativa de a afla adevărul a lui M. citit dosarul de la CNSAS despre familia lui îl conduce la întrebarea legată de adevăr.

„Fiecare trage de adevărul acesta cum vrea“, spune el. Ce să înțelegem din acest postulat, mai ales că M. va mai vorbi și despre „zone întregi ale memoriei acoperite de uitare“?

Senzația cea mai pregnantă pe care am avut-o atunci când am deschis dosarele de la CNSAS ale transfugilor care au încercat să traverseze Dunărea și să ajungă la malul sârbesc a fost că reconstituirea întâmplărilor, așa cum s-au petrecut cu adevărat, e un lucru dificil și riscant. Nu spun că acest lucru n-ar trebui să se întâmple, dimpotrivă, cred că istorici ai comunismului, care cunosc foarte bine perioada, mai bine zis contextul, trăsăturile particulare al fiecărei perioade (pe mine m-a interesat mai ales ultimul deceniu comunist), ar trebui să cerceteze aceste dosare și să facă lumină în ce s-a întâmplat în acei ani, mai ales că nu sunt cărți despre acest fenomen, doar o serie de mărturii adunate de la cei care au trăit în mod direct experiența. Dar cu siguranță e un lucru care se va realiza cu multă greutate, dosarele sunt pline de note și rapoarte care se contrazic, de mărturii a căror credibilitate rămâne incertă, de informații practic neverificabile. Am pus aceste constatări pe seama personajului care, pierdut, caută orice informație l-ar putea ajuta în investigarea dispariției tatălui său și își pune problema adevărului, dar și a legitimității interpretării trecutului, atunci când informațiile sunt fragmentare și ambigue.

 

Povestea lui Mihalachi ocupă un loc aparte în ansamblul romanului. Plonjonul în perioada anilor Marii Uniri, dar și în viața unui om aparte face parte printre elementele care dau culoare narațiunii. Cum ați ales această poveste pentru a o integra în romanul dumneavoastră?

La un nivel simbolic, firește, Mihalachi este elementul de legătură dintre planurile cărții. La fel cum conacul familiei Chicuș e un spațiu simbolic, care traversează două secole de istorie locală fiind, pe rând, cea mai importantă casă particulară, în jurul căreia se organizează geografia C.-ului, sediu de cooperativă, cămin cultural, apoi pur și simplu o ruină despre care oamenii își amintesc tot mai puține. Mihalachi e un fel de spirit al locului, care se integrează în galeria celorlalte personaje mitice care populează copilăria Iolandei, iar mai târziu pe a celor doi băieți, alături, de pildă, de Faraonoaicele care îi trag în adâncuri pe tinerii înotători. Am vrut, de asemenea, să cobor în povestea C.-ului, pentru că istoria unui spațiu nu e altceva decât un conglomerat al istoriilor celor care l-au locuit.

 

Numeroase sunt metaforele care împodobesc narațiunea dumneavoastră. Aș nota aici în special pe cea a vântului, omniprezentă și justificată prin titlu. Caraelul este exemplul cel mai sugestiv. Ne puteți spune mai multe despre această prezență?

După ce am terminat O formă de viață necunoscută, a urmat o perioadă de recitiri, printre alte lecturi importante, la care mă întorc periodic, au fost două dintre primele cărți ale Bibliei, iar în Geneză am întâlnit termenul ebraic ruah, care înseamnă, în diferite contexte, vânt, duh sau suflare. Sunt cuvinte pe lângă care treci și care ți se revelează la un moment dat, i-am căutat apoi ocurențele în întreaga Biblie. E vorba, de fapt, în roman, despre forța vitală, misterioasă care animă toate lucrurile, despre suflul nevăzut al lumii. Și despre ceea ce este dincolo de evenimentele istoriei noastre, de ceea ce doar intuim, sau simțim, nu putem înțelege prin intermediul rațiunii. Pe de altă parte, am avut mereu în minte imaginea unor plopi, aflați în cimitirul din satul unde mi-am petrecut câteva vacanțe în copilărie, niște copaci subțiri care păreau să se prelungească la infinit, dincolo de norii albi de vară, al căror foșnet avea ceva hipnotic, misterios și înfricoșător în același timp. Un sunet care m-a obsedat, și pentru care am căutat multă vreme o formă de expresie.

 

Feeria, jocul cu lumina, timpul suspendat sunt alte imagini foarte sugestive ale stilului dumneavoastră. Ce importanță are pentru dumneavoastră această calitate imaginativă a stilului?

Eu cred că e vitală – iată, într-o vreme în care stilul e mai desconsiderat ca oricând, iar în numele simplității și al minimalismului sunt lăudate voci care de fapt nu pot produce un discurs care să aibă o amprentă personală, recognoscibilă (însăși definiția literaturii, nu?), din lipsa unui limbaj adecvat, a unei culturi literare (a nu se înțelege că e ceva în neregulă cu simplitatea, cu discursurile narative epurate de orice elemente de stil, dar ele trebuie să reprezinte o alegere, nu să fie expresia unei neputințe de a te exprima altfel decât schematic, de multe ori naiv, școlărește). Pe de altă parte, nu cred că poți transmite o idee mai convingător cititorului decât atunci când creezi în jurul lui o lume pe care să o audă, să o vadă, căreia să îi simtă consistența. În fond, rolul literaturii tocmai acesta este: să vorbească despre realitate altfel decât o facem în mod obișnuit, așa că întreb cum poți face asta în afara a ceea ce numim stil? Cred că imaginea lumii întunecate, cenușii, lipsite de speranță și de­seori atroce, cum este cea a ultimului deceniu comunist, care e cheia dramei individuale a personajelor, dar și a celei colective, din Vântul, duhul, suflarea, ar fi ajuns mult mai greu la cititor dacă ar fi lipsit lumea de senzații pe care i-o deschide cartea. Pe scurt, cred în echilibrul dintre conținut și stil, scriitorul trebuie să spună o poveste, indiferent care, dar nu indiferent cum: într-un stil propriu, în care cititorii să-l poată recunoaște.

 

Al treilea roman al trilogiei va fi pentru când?

Cum s-a întâmplat și în cazul primului meu roman, O formă de viață necunoscută, după ce am încheiat Vântul, duhul, suflarea aveam deja în minte, parțial, planul următorului roman și, cel mai important, unele dintre personajele-cheie. Nu știu deocamdată care va fi ritmul meu la acest nou roman, nu mă grăbesc, sunt sigură că voi ști, ca de fiecare dată, când va veni vremea lui.






Galerie foto

Interviu cu scriitoarea Andreea Răsuceanu: „În echilibrul dintre conținut și stil, scriitorul trebuie să spună o poveste, indiferent care, dar nu indiferent cum“
Interviu cu scriitoarea Andreea Răsuceanu: „În echilibrul dintre conținut și stil, scriitorul trebuie să spună o poveste, indiferent care, dar nu indiferent cum“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *