Interviuri

„Imaginația e zeul pe care-l slujesc“ – Suplimentul de cultură






Veronica D. Niculescu este scriitoare și traducătoare. În anul 2020 a publicat trei cărți la Editura Polirom: romanul Toți copiii librăresei, biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna și romanul pentru copii Iarna lui Isidor. Anul acesta a publicat, tot la Polirom, Simfonia animalieră, care cuprinde pentru prima dată în același volum cărțile-pereche Simfonia animalieră și Hibernalia. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Veronica D. Niculescu a vorbit despre scris, traduceri, pandemie și viața de dincolo de mediul online.

 

Ai scris pe Facebook o postare în care spuneai că te retragi de pe rețeaua de socializare pentru ultima lună de vară și că revii la toamnă. Cât de puternică e pentru tine nevoia de a te retrage uneori din viața online și de a rămâne cu picioarele înfipte în ceea ce numim azi „viața reală“?

Este o nevoie foarte puternică și mi-aș dori să reușesc mai mult. În alți ani, obișnuiam să mă retrag pentru mai mult de șase luni dintr-un an. Când un prieten m-a sunat ca să-mi zică: „Ce faci? Unde ești? Fii și tu mai prezentă!“, i-am răspuns: „Sunt foarte prezentă aici, în viața mea“. Eram pe malul Dâmboviței, ieșisem de la bibliotecă, priveam apa, lumina. Despre asta e vorba, despre nevoia de-a fi prezent în viața ta. Prezența, ca imagine, printre străini, pe Facebook sau în alte asemenea părți, e multă risipă – se fărâmițează timpul și atenția, e o vâltoare de informație măruntă și mărunțită care fură din viață. Sunt mult mai vie de câte ori închid contul. Aud, văd, simt altfel – e recăpătarea normalității. Puținii mei apro­piați cred că au învățat să nu mă mai întrebe ce e cu mine, dacă am pățit ceva și alte asemenea aiureli. Mi-e bine cu mine. Visez la ziua când toate conturile noastre online se vor stinge, iar noi vom trăi old-style, mai vii ca oricând. Ziua aceea, din păcate, nu va mai veni.

 

În 2021 ai publicat la Editura Polirom Simfonia animalieră, care cuprinde pentru prima dată în același volum cărțile-pereche Simfonia animalieră și Hibernalia. Într-un interviu pentru TheBlueShelf.com spui despre Simfonia animalieră: „Aș risca, dând interviuri, să se adune text explicativ mai mult decât textul poveștii în sine. Ar fi ridicol. E o carte fragilă aici, de mici dimensiuni, dar înțesată de sensuri și joacă. N-aș îneca-o în explicații. Cred foarte tare în asta, în tăcerea (mea) din jurul ei – și tocmai de aceea mi-am propus să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră. Acesta“. Mă aflu, deci, în situația de a începe o discuție despre Simfonie, deși spuneai că nu vrei să mai acorzi un interviu despre asta. Așa că nu te voi întreba despre cine sunt de fapt ariciul, hârciogul și cârtița, prietenii protagonistei, cu care ea merge la teatru, cu care se înconjoară, cu care își împarte singurătatea și anxietatea, și nici nu te voi ruga să-mi deslușești sensul limbajului lor. Dar vreau să te întreb: ce înseamnă pentru tine să știi că de-acum sunt împreună aceste două cărți, publicate inițial în 2014 și 2016?

Mi-am dorit foarte mult să le văd publicate împreună, sub titlul Simfoniei animaliere. E o singură poveste acolo, rotundă, alcătuită din două jumătăți. Nu știu de ce, mi se întâmplă să scriu povești alcătuite, în cele din urmă, din două jumătăți – cea de vară și cea de iarnă. Așa s-a întâmplat și cu O vară cu Isidor. După un timp, am scris și Iarna lui Isidor. Și pe ele mi le doresc publicate cândva împreună, totul sub titlul celei dintâi. Am scris Simfonia animalieră în 2012, iar peste patru ani a apărut și Hibernalia, pe care o numeam, când scriam la ea, Simfonia a II-a. Acum, că sunt publicate împreună, modelul întregului devine mult mai vizibil. Există un ax, între cele două părți, iar simetria din jurul axului e mai vizibilă – apariția și dispariția animalelor. Și sensul devine astfel ceva mai vizibil. Într-adevăr, m-am ferit să explic ce e cu animalele duse la teatru, tocmai fiindcă în anii scurși de la prima apariție am observat cât de multe interpretări se pot da. Pentru mi­ne… sigur că pentru mine interpretarea e una, eu o știu, dar de ce-aș demonta jucăria în fața cititorului? Simfonia animalieră e poate cea mai gravă dintre cărțile mele, ea spune niște adevăruri pe sub notele jucăușe de la suprafață, cele mai ușor de perceput. Sunt încântată că această ediție, întreagă, finală, poate ajunge acum la un public mult mai numeros. Și sunt încântată și de copertă, de imaginea aleasă cu grijă, semnificativă pentru sensul cel mai profund al poveștii.

 

Cum am amintit și mai devreme, Simfonia animalieră are trei personaje extrem de interesante: ariciul Doinel, hârciogul Ciobi și cârtița Dede. Eu, una, m-am identificat cu Doinel. Ce reacții ai primit de la cititori în urma publicării volumului complet Simfonia animalieră?

Mă bucur că ești un Doinel, deși nu-i ușoară viața de arici printre oameni! Ne vedem seara la măceș! Au mai reacționat și oameni care sunt un fel de Ciobi, un hârciog care privește mult în urmă, la anii tinereții, la vremurile duse. Și eu sunt tot mai mult un Ciobi. Iată o mărturisire: pe cât de mult mi-am dorit să văd Simfonia animalieră și Hibernalia publicate împreună, pe atât am ezitat. Fiindcă acum, la Polirom, ele ajung la un public mult mai numeros decât reuși­seră la prima apariție și fiindcă un cititor de proză, să zicem cineva care a citit Toți copiii librăresei, nu va găsi aici o poveste asemănătoare, nici pe departe. Dar va găsi, într-o formă complet diferită, elemente comune. Am fost atentă și am ales pentru coperta a patra fragmente de cronici care pun cumva în temă cititorul – s-ar putea să fie ceva poezie aici, sunteți pregătiți de un pic de poezie? E o carte care scapă etichetărilor.

 

Un citat din Simfonia animalieră la care m-am tot întors: „Subțio­rile albe ale copiilor. O frumu­sețe care îți frânge inima. Dar înalță privirea către părinții lor. Și te vei prăbuși de durere. Văzând ceea ce vor deveni. Văzând în ce fel vor muri. Cum mor. Cum își mor, vorba lui. Subțiori de copii. Uscate și moi. Ah“. E o imagine care se repetă, într-un fel, și în Toți copiii librăresei, despre cum „nimic nu durează pe lumea asta, nu frumusețea, nu fericirea, nici măcar suferința“. Tu ce crezi că durează pe lumea asta?

Da, iată, ai observat unul dintre acele detalii despre care vorbeam – subțiorile copiilor. Vârstele noastre, unele într-altele. Trecerea timpului. Sunt elemente comune ale poveștilor mele, deși cărțile sunt scrise în formule complet diferite. Vreau să fac cărți care nu seamănă între ele. Când eram prin clasa a opta, profesoara de rusă, o profesoară minunată din toate punctele de vedere, răsfoind un oracol, unul dintre acele caiete cu amintiri, i-a spus așa unei colege care îi scrisese altei fete ceva de genul „Te voi iubi veșnic“: „Veșnic? Cum poți să spui că veșnic? Păi, tu vei trăi veșnic? O vei iubi doar atât cât vei trăi tu. Cel mult atât, până mori“. Aveam 14 ani, terminam școala generală. Și iată că țin minte și azi. Este o replică fantastică, cu atât mai mult cu cât venea de la tânăra, splendida noastră profesoară de rusă – care ne vorbea și despre filmele rusești, și despre muzica rusească. Îi păstrez o amintire frumoasă – ea va dura atât cât voi trăi.

 

În 2020, la început de pandemie, ai publicat trei cărți la Editura Polirom: romanul Toți copiii librăresei, biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna și romanul pentru copii Iarna lui Isidor. Cum a fost experiența de a publica trei cărți în pandemie?

Toți copiii librăresei e cartea mea, cartea cu adevărat a mea – să nu se supere celelalte două, o să explic imediat. E cartea pe care mi-am dorit ani de zile s-o scriu și la care am construit cu grijă în tot anul precedent apariției, 2019. Între cărțile mele trec – e o regulă, constat – patru ani. Între romane, între volumele de povestiri. De la debutul din 2004 până acum, așa a fost mereu. Ei, între ele, ca să nu stau degeaba, scriu alte jucării și jucărioare, cărți de altă factură. Continuarea romanului O vară cu Isidor aștepta de mult într-un sertar al minții. Am scris-o rapid, Iarna lui Isidor s-a născut în patru săptămâni – dar asta fiindcă terminasem de câteva luni Librăreasa, cartea visată, cartea așteptată, cartea în care am pus totul. Cât despre biografia romanțată a lui Luchian, acolo a fost muncă, o muncă mult înrudită cu cea de jurnalist, în care m-am cufundat cu plăcere, pentru câteva luni de zile. Tot fiindcă aveam gata romanul și știam că altul nu mai scriu foarte curând. Despre publicatul lor în pandemie – am avut mare noroc: Toți copiii librăresei a apărut în ianuarie 2020, înainte de toată nebunia, am avut lansare clasică în librărie și totul a fost bine. Iarna lui Isidor, scrisă iarna, tot înainte de pandemie, a apărut în luna mai, iar Luchian, la care am început documentarea în toamna lui 2019 și la care am scris în prima jumătate a anului 2020, a apărut în iulie. Nu am făcut lansări online, nu am înregistrat lecturi cu figura mea, fiindcă nu suport să mă filmez sau să mă văd filmată. Dar a fost foarte bine. Cărțile sunt de factură diferită – altfel nu le-aș fi putut scrie una după alta, doar cu câteva luni între ele – și se adresează fiecare unui alt public.

 

Pandemia, dacă tot am amintit-o. Cum a fost pentru tine începutul ei?

Pentru mine, și presupun că pentru mulți alții, important a fost să mă țin departe de gălăgia în exces. S-a vorbit mult prea mult. S-au vehiculat mult, mult prea multe păreri. Mult prea multe convingeri. M-am izolat în muncă și mai tare ca înainte. Am făcut cărți. Alt­ceva n-am făcut. Obișnuită cu izolarea, am scris și-am tradus și am fugit seara în plimbări – când s-a putut. Din asta trăiesc. M-am ferit de articole, de răspunsuri la anchete. N-am scris nici un rând, la nici o invitație pe teme de izolare, pandemie etc. Nu am putut, nu am vrut. Fiecare dintre noi duce în spate tot ceea ce nu afirmă public. Însă paradoxul e că tot ceea ce afirmi public devine și mai greu de dus. Cred mult în importanța tăcerilor. Ele ne alcătuiesc.

 

Să trecem la volumul din seria de Biografii romanțate de la Polirom: Luchian. Ochii, sufletul, mâna. Cum a fost experiența scrierii unei biografii roman­țate? Ce te-a provocat cel mai tare în acest proces?

Sunt foarte obișnuită să scriu la temă, doar am făcut asta ani de zile. Acum era însă altceva: trebuia să scriu nu doar un reportaj sau o poveste, ci o carte întreagă. Am vrut să scriu o carte adevărată, adică a adevărului, să respect pas cu pas viața lui Ștefan Luchian. Ador biografiile și știu cât de multe discuții au fost în jurul unora celebre. Am vrut să scriu o carte onestă, onestă în primul rând față de subiectul său. Asta cu riscul de-a nu da cititorului mari giumbușlucuri literare. N-am considerat că e locul acolo să mă dau în spectacol eu, ca autor; am simțit că, dimpotrivă, cu cât voi fi mai ascunsă, ca într-o traducere, cu atât o să fie mai bine. Așa cum stă traducătorul în umbra autorului tradus, așa am considerat că trebuie să slujească și biograful personajul său. Chiar și într-o biografie romanțată. Mi-am propus să scriu – pentru publicul pe care-l bănuiam, al colecției – o biografie aproape clasică.

 

Spui în nota de la finalul biografiei că ai ales să scrii despre Luchian fără ezitare: „Eram deja îndrăgostită și mă informam doar pentru pura mea plăcere“. Ce s-a întâmplat în acest proces de descoperire/ redescoperire a artistului? Ce ai aflat despre el? Dar despre tine?

Bineînțeles că în lunile de documentare, citind tot ce se putea citi, vizitând muzee și locuri, am aflat atât de multe… Am căutat să prind toate astea în carte și, mai ales, să aduc ceva nou, ceva ce nu se spusese. Sunt acolo câteva detalii din viața lui Luchian care n-au mai fost prinse în cărțile despre el. Sau detalii care n-au fost coordonate până acum între ele, în așa fel încât să se lege, să recreeze povestea. Cel mai dificil a fost să scriu partea a doua a cărții în perioada de lockdown, fiindcă obișnuiesc să mă plimb mult, singură, pe străduțele mele. Așa gândesc cel mai bine, așa construiesc poveștile. Scriu repede, sunt obișnuită să stau cu orele închisă în cameră, însă am nevoie de tot acest timp de gândit și de mișcare. A fost groaznic să nu pot ieși decât în fața blocului sau la magazinul cel mai apropiat. Am făcut mișcare pe scările blocului – la capătul perioadei de lockdown, am numărat liniuțele din caietul cu însemnări și am descoperit că urcasem 17 mii de trepte, toate din blocul meu. Aveam genunchii distruși.

 

La finalul romanului Toți copiii librăresei ai o notă care începe așa: „Această carte este o lucrare de ficțiune, întâmplările și personajele prezentate în ea sunt imaginare, deși plasate în locuri adevărate – Piteștiul meu natal – și inspirate de expe­riențele mele și ale prietenelor mele și ale surorilor prietenelor mele“. Tot pe tema asta, în interviul despre Simfonia animalieră pentru TheBlueShelf.com, spui la un moment dat: „Am scris despre viața mea în cartea asta bizară, unde totul este imaginație, totul este adevărat“. Cum și unde se despart cele două cărți când vorbim de zona autobiografică?

Nu scriu autoficțiune, ba am o mică repulsie pentru acest gen. Sigur, am auzit de-atâtea ori că „tot ce scriem este despre noi“. Da, eu sunt ariciul Doinel, eu sunt femeia care a mers la teatru cu o cârtiță în brațe și eu sunt librăreasa Silvia Albu, mai mare cu opt ani ca mine, dar asta atunci când scriu din interiorul lor, odată ce i-am creat.

Totul în cărțile mele este creat de la zero. Prin animalele din Simfonia animalieră spun niște adevăruri ale mele. Prin librăreasa Silvia Albu spun niște adevăruri ale timpurilor, ale vremurilor duse. Dar eu rămân păpu­șarul care le manevrează așa cum dorește, așa cum cere povestea. Niciodată n-am scris despre mine, la modul „hai să vă povestesc ce mi s-a întâmplat“.

Am scris atât de mulți ani din realitate, în anii de presă; literatura este tărâmul imaginației. Imaginația e zeul pe care-l slujesc. Îi aduc ofrandă, adesea, și cioburi de viață – sau, mai bine zis, de experiență de viață. Sap în mine adesea când creez personaje. Dar trebuie să poți crea și personajul care e opusul tău. Și personajul care e omul de lângă tine. Și străinul. Paradoxal, și ăsta e tot săpat în tine. În mintea ta, în înțelegerea ta despre viață.

 

Romanul Iarna lui Isidor continuă povestea condorului Isidor. Ce ar trebui să știe micii fani ai lui Isidor? Mai urmează și alte aventuri ale deja celebrului condor?

O vară cu Isidor avea un final deschis (și firesc: Isidor își lua în sfâr­șit zborul) și mulți copii au cerut continuarea. Le-am oferit-o, dar numai când am avut dis­poziția. Iarna lui Isidor spune povestea condorului după ce rămâne singur în Sinaia. De data asta, însă, capătul chiar este un capăt. Nu in­tenționez să fac o serie.

 

La ce lucrezi acum?

Sunt fericită să spun că tocmai am predat o traducere la care lucram din luna mai: Joan Silber. O alta este predată din aprilie (Siri Hust­vedt). Șase luni de tradus. Mă uit înainte și ce văd? O mulțime de posibilități și trei dosare cu manuscrise nepublicate. Nu știu spre care o să mă îndrept deocamdată.

 

Trei lucruri care pot schimba o zi în bine?

Predarea unei traduceri, după luni de captivitate într-un scris străin, și mirajul libertății în zare. Liniștea, nici un telefon care sună, nici un pseudo-amic care vrea la cafea, nici o invitație la vreo anchetă, nici un gest invaziv. Buna-dispoziție a pă­rinților, răzbătând peste sute de kilometri, până la mine, doborând pe loc spaime, insomnii și tristeți.

 

Te-am întrebat acum cinci ani ce faci într-o lume paralelă și mi-ai răspuns că ai vrea să vinzi flori, iar acolo, în florărie, la orele cele mai fierbinți, să traduci o singură poezie de Nabokov în zilele de miercuri. Vreau să te întreb din nou: ce faci într-o lume paralelă? Ești încă în acea florărie sau te-ai mutat într-un alt univers?

Aș vrea să rămân aici, în viața mea, care e atât de bună cu mine, chiar și atunci când e rea.










Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *