Publicatii

Iluzia evoluției


Pentru titlul romanului Nu există țară pentru bătrâni (2005), Cormac McCarthy a preluat un vers din celebrul poem Sailing to Byzantium al lui Yeats, așa cum a făcut-o și Philip Roth pentru romanul Animal pe moarte, fragmente din același poem regăsindu-se și în romanul Dizgrație al lui Coetzee.

Intertextualitatea nu este deloc întâmplătoare, căci atât Yeats, cât și McCarthy creează, apelând la viziuni total diferite, alegorii ale călătoriei sufletului omenesc prin lume și ale agoniei unei generații. Prin acest roman, Cormac McCarthy le-a oferit, la rândul sau, fraților Coen, o materie primă excelentă pentru nu mai puțin celebrul film cu același nume, răsplătit în 2007 cu patru premii Oscar.

La o primă vedere, atât cartea, cât și filmul sunt receptate ca niște creații cu o intrigă din care țâșnește sângele traficanților de droguri, al șerifilor sau al altor victime aparent nevinovate. Pro­tagoniști sunt șeriful Ed Tom Bell, veteran și fals erou de război, Anton Chigurt, un personaj întunecat, geniu al morții, „profet al nimicirii“, în urma căruia nu rămâne nimeni în viață, și sudorul Llewelyn Moss, veteran al războiului din Vietnam care dă peste o mulțime de morți în deșert, dar și peste o valiză cu două milioane de dolari, care va aduce pe urmele sale două grupări criminale.

Desfășurarea evenimentelor este foarte alertă, cartea putând fi considerată, la o lectură superficială, un western modern violent, o poveste palpitantă, terifiantă, de tip thriller. Însă autorul recurge în construcția cărții la două voci: una a naratorului impersonal, care decupează scenele „vânătorii“ și ni le prezintă sec, precis, și o voce la persoana întâi, vocea șerifului care va întrerupe iureșul împușcătu­rilor și al morților, introducând astfel în roman și o fundamentală diferență între descrierea realității brute și interpretarea acesteia. Această voce a șerifului – total atipic, nu omorâse niciodată pe nimeni –, pare să plutească peste tot ce se întâmplă, este una profundă, reflexivă, contemplând și cugetând nu numai la evenimentele la care este mai mult martor decât actor principal, ci și la condiția umană surprinsă în tăvălugul așa-zisei evoluții.

Amărăciunea sa este între­ținută de iluzoria evoluție/ emancipare a lumii și de indiferența oamenilor. Spectacolul din paginile cărții este al unei „lumi care se duce dracului“ cu fiecare zi ce se scurge prin fața noastră, ilustrativă fiind compararea unor chestionare completate în ace­leași școli, la patruzeci de ani dis­tanță. Fiind puși să răspundă la întrebarea ce viza cele mai mari probleme din școli, se observă că de la vorbitul în timpul orei, alergatul pe coridoare și mestecatul gumei în timpul orelor se ajunge nici mai mult, nici mai puțin, la viol, crimă, incendiu, sinucidere și droguri, fără ca oamenii să poată conștientiza gravitatea acestor diferențe.

 

Un om al vremurilor trecute

 

Gândurile șerifului (multe dintre ele, din păcate, nu se regăsesc și în film) se distanțează de evenimentele rememorate, pătrunzând în consistența internă a realității lumii aflate sub semnul iremediabilei descompuneri. El își arogă în acest roman rolul de a trăi în lu­mea pe care se străduiește să o înțeleagă și să o vegheze ca un simplu păzitor, regăsindu-se mai tot timpul la marginea evenimentelor, mereu surprins de acestea, dezamăgit în sine de propria-i lipsă de importanță.

Ca și călătorul lui Yeats, și Bell este un călător ce poartă cu sine și urmează o anumită viziune asupra vieții, resimțind dureros drumul omenirii nu spre un oraș al eternității, nu spre un paradis cu păsări de aur cântând în copaci de aur, ci către ținuturi apocaliptice. Meditațiile sale sfredelesc neîncetat în această obsesivă natură a lumii lipsite de temelie și fără rânduială.

La un moment dat, lumea îi apare împărțită între tineri și bătrâni, iar el însuși se va simți un bătrân care nu-și mai găsește locul în noua lume. Este o figură trist-luminoasă, un om al vremurilor trecute, pentru care dife­rența dintre bine și rău nu este relativă, capabil să privească lu­mea de la înălțimea necesară unui diagnostic tranșant: „La oamenii de-acum, dacă le explici ce-i bine și ce-i rău, s-ar putea să îți zâmbească. Dar eu n-am avut niciodată îndoieli cu lucruri din astea. Când îmi făceam gânduri legate de lucruri din astea“.

 

Cu lumea bătrânilor, moare și amintirea acesteia

 

Insensibilitatea oamenilor la invazia răului pe care îl poartă în ei și primejdia ideilor aparent progresiste ies mereu la suprafață, așa cum se vede și din acest dialog pe care șeriful îl are cu o distinsă doamnă: „Nu-mi place în ce di­recție se îndreaptă țara asta. Eu vreau ca nepoata mea sa aibă voie să facă avort. Și-atuncea eu i-am zis, știi ce, doamnă, nu cred că dumneata îți faci griji pentru direcția în care se îndreaptă țara. După cum văd eu că merg lucrurile, nu-mi fac cine știe ce probleme că n-o să poată să facă avort, ci că o să aibă voie să te eutanasieze pe dumneata“. Senzația finală de înfrângere îi pare mai amară ca moartea, căci îi este aneantizată orice speranță, atâta timp cât, odată cu lumea bătrânilor, moare și amintirea acesteia, iar principiul său că totul poate fi înțeles, încetul cu încetul, se do­vedește o iluzie.

Nu întâmplător, figura centrală, obsedantă pentru toți, este Anton Chigurt (interpretat excep­țional de Javier Bardem), o umbră aducătoare de moarte, ale cărei principii scapă înțelegerii celor­lalți. El se află mereu cu un pas înaintea șerifului. De o răceală inu­­mană, îi împușcă privindu-i în ochi pe toți cei care îl incomodează sau care îi văd fața în situ­ații limită, arma sa preferată fiind una cu glonț captiv, asemănătoare cu cea folosită la uciderea vitelor. Logica, atât de mult căutată de șerif, nu există în cazul lui Chigurt, care crede mai degrabă în fatalitatea destinului. Însă pe cei doi tineri care îl ajută să scape după ce este rănit într-un banal accident de circulație îi cruță. O umbră de umanitate pare să mai existe. Doar că îi plătește și le cere să uite că l-au văzut. De parcă ai putea uita că ai văzut moartea! Moartea propriei lumi…

Urmând această logică, în romanul Drumul lumea imaginată de McCarthy va fi una post-apocaliptică. Relația tată-fiu, introdusă încă din finalul romanului Nu există țară pentru bătrâni (când șeriful se reîntâlnește în vis cu tatăl său mort la o vârstă mai mică decât a lui, rolurile putând fi reversibile), devine esențială pentru supraviețuire, întrucât transmiterea valorilor de la o generație la alta pare a fi singura speranță pentru umanitate.

 

Cormac McCarthy, Nu există țară pentru bătrâni (ediție de buzunar), traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo Polirom, 2020



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *