Interviuri

„Firul meu călăuzitor a fost muzica“ – Suplimentul de cultură


Tânăra scriitoare Iliana Holguín Teodorescu ne propune o carte de călătorie cu un titlu surprin­zător, Allez avec la chance, publicat la editura Gallimard, în colecția Verticales. Este descrierea unui periplu de 9.356 de kilometri cu autostopul prin America de Sud pe care autoarea l-a făcut în 2018, la vârsta de 18 ani, pornind din nordul Columbiei și până în Chile.

 

Ce înseamnă pentru tine să-ți vezi numele pe coperta unei cărți publicate la Gallimard la numai 20 de ani împliniți anul acesta? Cum ai reușit să o propui și să-l convingi pe editorul tău?

Evident, mă simt foarte norocoasă, nu doar din cauza prestigiului de care se bucură editura Gallimard, dar și fiindcă editorii de la Verticales au fost foarte răbdători, încrezători și prezenți alături de mine. Este amuzant să mă gândesc azi la cât de improbabil mi se părea lucrul acesta acum câțiva ani și la cât de normal a devenit el acum! Și mă bucură ideea că toți oamenii pe care i-am cunoscut în timpul acestei călătorii, în mare parte camionagii sau zugravi, deci oameni care nu prea scriu cărți și ale căror păreri și vieți nu sunt luate în seamă în societatea de azi, au ajuns să-și găsească locul într-o carte publicată la o astfel de editură. Acum cartea nu îmi mai aparține propriu-zis, a apărut în mii de exemplare, se află în sute de locuri – lucrul acesta mi se pare deja un lucru nebunesc –, deci abia acum încep să văd ce înțelege lumea din ea, cum o interpretează, ce îi place și ce nu. Îna­inte era a mea, singură, unică, iar acum este una printre altele pe niște etajere pline de cărți. Ăsta este cel mai ciudat lucru pentru mine, să-mi țin cartea în mână și să mă gândesc că o mulțime de oameni o vor avea la ei acasă și că o vor citi sau că se găsește pe mesele librăriilor fix lângă cartea unui scriitor cunoscut.

 

Fără să prelungim suspansul, să le spunem cititorilor ce legătură este între tine și scriitoarea Irina Teodorescu, al cărei nume este cunoscut în România. Ai putea să ne spui mai multe despre tine?

Bine că îmi puneți această întrebare, n-aș fi putut să ascund in­formația prea mult timp, eu nu-i spun „Irina“ Irinei Teodorescu, ci „mama“. Mama mea m-a ajutat foarte mult. Când am început să scriu niște „portrete“ fără nici o intenție precisă, ea mi-a spus că i se părea destul de interesant și frumos scris și că ar trebui să tind mult mai sus. Mi-a dat multe sfaturi și curaj! După aceea, am făcut cunoștință cu editorul meu la o întâlnire a ei într-o librărie. Pasul următor ar fi să fim invitate amândouă, ca familie de scriitoare, la niște evenimente culturale! De fapt, ca să completez răspunsul la prima întrebare, un alt lucru ciudat pentru mine, care mi se întâmplă atunci când îmi văd cartea, este că oficial pe actele mele de identitate eu nu am numele de familie al mamei, Teodorescu. L-am adăugat pe coperta cărții fiindcă unul dintre personajele mele, o femeie pe care am întâlnit-o în timpul călătoriei, mi-a spus că i se părea foarte machist să purtăm, în Franța, doar numele tatălui (în America de Sud, oamenii au ambele nume de familie ale părin­ților). M-am gândit că avea oarecum dreptate, mai ales în contextul acesta unde mama m-a ajutat mai mult decât oricine. Ca să revin pentru a vă spune câte ceva despre mine, da, studiez muzica, sunt percuționistă și cânt la acordeon, împreună cu prietenul meu, care e din Chile și care cântă la chitară și cu care am montat un spectacol de lectură-concert dedicat cărții mele. Mai precis, e un spectacol de o oră, unde citim amândoi pe rând și cel care nu citește cântă, iar uneori nu există decât momente muzicale. Deci muzica ocupă un loc important în viața mea, am studiat percuția la conservator timp de 3 ani. În ce privește studiile universitare, am urmat un an la matematică și fizică (de aceea îmi place să mă joc cu statisticile și procentele în cartea mea), după care am întrerupt studiile timp de doi ani pentru această călătorie și pentru a scrie cartea de față. Am avut totodată ocazia în acești doi ani să urmez un stagiu de trei luni la revista bucureșteană „Decât o Revistă“ (DoR). Acum mă îndrept spre sociologie, sunt în anul al doilea de studii. Pe scurt, asta este viața mea acum, locuiesc la Paris, studiez ca aproape orice tânăr francez de 20 de ani, și, din când în când, dar nu foarte des, din cauza pandemiei, mă duc la câte un eveniment, la câte un spectacol sau la un interviu pentru cartea mea.

 

Revenind la jurnalul tău de călătorie, ai putea să ne explici sensul oarecum enigmatic al ti­tlului său în franceză? Cum să traducem acest „aller avec la chance“ – de fapt un calc lingvistic al unei expresii spaniole sud-americane „ir con el chance”, care subînțelege realitatea unui pericol pentru acest tip de călătorie?

Pot să vă explic, dar aș vrea să vă spun mai întâi că din punctul meu de vedere nu este chiar un jurnal de călătorie: eu nu spun nimic din ceea ce mi se întâmplă în afara călătoriei cu autostopul. Nu vorbesc despre prietenii pe care mi i-am făcut, nici despre locurile unde am fost, nici prea mult despre peisaje. Desigur, recurg la aceste amănunte dacă ele se dovedesc a fi relevante pentru a explica mai bine cititorului opinia mea despre discuțiile pe care le-am avut sau despre ce s-a întâmplat în mașina/ camionul unui șofer, dar niciodată nu povestesc așa ceva fără un motiv bine definit. Deci nu este un jurnal de călătorie, ci un fel de galerie de „por­trete de întâlniri“ alimentată de gânduri și analize ale mele. Desigur, toate aceste întâlniri s-au petrecut în cursul călătoriei mele, dar acești oameni ocupă un loc mai important decât mine în car­te. Din acest motiv spun „portrete de întâlniri“ și nu doar „portrete“, fiindcă persoana mea, cine sunt, cum arăt, cum vorbesc, sunt lucruri care au influențat destul de mult relațiile pe care le-am creat și, în consecință, ceea ce ei mi-au spus și modul în care mi s-au dezvăluit toți acești oameni pe care i-am întâlnit.

Deci, ca să revin la întrebare, „aller avec la chance“, care ar însemna literal „a merge cu norocul“ în română, este traducerea instinctivă a modului de a spune „a face autostopul“ în nordul Columbiei: „ir con el chance“. „Ir con“ este „a merge cu“, iar „el chance“ nu înseamnă nimic în spaniolă, doar se folosește în Columbia în acest context, dar, având în vedere că cuvântul „chance“ înseamnă no­roc în franceză, am tradus-o așa. De fapt, deși în mentalitatea oamenilor autostopul este perceput ca un pericol, acest pericol nu își găsește propriu-zis locul în expresia de față, care se mulțumește să vorbească doar de noțiunea de noroc. Este o idee pe care o îm­brățișez cu ușurință, pentru simplul fapt că în realitate eu n-am avut aproape nici o experiență neplăcută pe parcursul acestor nouă mii și ceva de kilometri. Cred într-a­devăr că folosirea acestei expresii conferă în sine o notă de optimism. În restul Americii de Sud, a face autostopul se spune într-o formă mai neutră „a merge cu degetul“, ceea ce este apropiat de expresia românească „a face cu mâna“.

 

Cum ai scris acest jurnal? Ai ținut un carnet cotidian de note? Cât timp a durat redactarea cărții?

L-am scris fără nici un fel de rigoare, la început nu notam încă în scris portrete, deci sunt doar amintiri. Apoi, am vrut să schițez toate portretele celor întâlniți într-o singură zi de drum cu autostopul, înainte de a pleca către următoarea destinație. Dar, destul de repede, mi-am dat seama că n-aveam întotdeauna chef să scriu și am ales să nu mă forțez prea mult dacă nu aveam inspirație, ci să scriu doar niște notițe despre cum era șoferul, despre ce vorbisem și ce impresie îmi lăsase această întâlnire și să redactez portretul mai târziu. Uneori, coborând dintr-o mașină, înregistram aceste notițe pe telefonul meu. Deci am făcut apel la mai multe metode și, până la urmă, scrisul a durat un an și jumătate. Unele portrete le-am redactat șase luni după întoarcerea mea, când mă aflam deja în România sau în Grecia.

 

Cum îi trece prin cap unei fete de 18 ani să pornească într-o astfel de aventură? Și de ce America latină, „în numeroase sate și orașe în care autobuzele nu se opresc și care nu se bucură de o atracție cunoscută“, cum scrii în primele pagini? Ce eveniment, ce motivație au stat la baza cărții tale?

Nu pot să spun că ideea mi-a venit singură, am niște prietene care plecaseră într-o astfel de călătorie îna­intea mea, însă pentru mult mai puțin timp. Ca și în cazul lor, mi s-a acordat o bursă de la o aso­ciație, trebuia să prezint un proiect și să plec singură. Apoi, am ales America de Sud, mai întâi fiindcă eram îndrăgostită de un chilian, dar din mândrie nu voiam să mă duc fix în țara lui, deci m-am gândit să merg în Columbia, care era pe același continent și unde se născuse bunicul meu după tată. Pe de altă parte, nu prea mai voiam să continui studiile de matematică și fizică, deci n-aveam nici un motiv să mă întorc foarte repede din această călătorie. Astfel încât aceasta s-a prelungit și cele două luni s-au transformat în șapte. În cele din urmă, tot am ajuns în Chile!

 

În ce stare de spirit erai la începutul călătoriei? Scrii: „Majoritatea celor care îmi sunt apropiați în Franța, tineri sau bătrâni, optimiști sau pesimiști, consideră că sunt inconștientă: mai întâi fiindcă fac autostopul, în al doilea rând în Columbia, în al treilea, singură și în al patrulea, la optsprezece ani“. La rândul lor, localnicii te previn și ei de pericolele care te amenință.

La începutul călătoriei nu mergeam cu autostopul, ci cu autobuzul, ca majoritatea turiștilor. Intenția mea era să învăț mai bine spaniola, să cunosc mai multe locuri, mai mulți oameni, să-mi vizitez familia din Columbia și să iau lecții de percuție cu interpreți de muzică tradițională. Firul meu călăuzitor, ca să spun așa, a fost muzica. Îmi era greu să fiu singură, departe de ai mei, și eram într-o fază de adaptare, în care trebuia să învăț foarte multe lucruri, cum să-mi petrec timpul, să călătoresc sau să iau masa la diferite popasuri cu oameni pe care nu-i cunoșteam, cum să reușesc să-i fac să înțeleagă ceea ce vreau, cum să mă apropii de acești călători sau de localnicii pe care îi întâlneam, ce trebuia să fac singură sau cum să găsesc ceva care să mă lege de niște oameni a căror cultură era complet diferită de a mea. Deci mă gândeam mai mult la toate aceste aspecte decât la vreun pericol. De altfel, călătorind cu autobuzele și oprindu-mă la popasuri, eram destul de în siguranță, oricum nu riscam să ajung în vreun loc periculos fără să-mi dau seama, mereu era cineva care să-mi spună „nu te duce acolo“ sau „nu ieși singură noaptea în acest oraș“.

 

În seara zilei de 14 august 2018 la Cartagena, în Columbia, îți dai seama că bugetul tău nu-ți permite să mergi cu autobuzul până la Cali, oraș situat la peste 1.000 de kilometri. Atunci, ai decis să faci autostopul. Cât timp a durat această aventură și câte țări ai traversat?

Da, adică aș fi putut în ziua aceea să cumpăr un bilet de autobuz până la Cali, dar, în perspectiva nouă a unei călătorii mai lungi, trebuia neapărat să-mi reduc bugetul. Până la urmă, am trecut prin Columbia, Ecuator, Peru, Bolivia și Chile, dar am stat mai mult timp în Columbia și Chile. Deci, practic, au fost cinci țări, 9.356 de kilometri, iar călătoria a durat 7 luni.

 

Ce amintire legată de locurile pe care le-ai străbătut (orașe, deșert, munți, râuri) păstrezi și astăzi?

Ce întrebare! Țările de acolo sunt atât de mari, încât există foarte multe tipuri de peisaje diferite în fiecare. Deci probabil că aș fi putut să scriu o carte întreagă despre ele, dar nu cred că ar fi ieșit ceva foarte interesant! Chiar în timpul călătoriei, la un moment dat nu vedeam rostul de a mai continua, de a vedea un munte nou, mai înalt decât ceilalți, un râu mai învolburat, un deșert mai arid. Și totuși pot să spun că mi-au plăcut foarte mult deșerturile prin care am trecut (deșertul de La Guajira în Columbia și cel de Atacama în Chile) și aș vrea să mă întorc acolo într-o zi. Îmi mai aduc aminte de un peisaj extraordinar, în Columbia: stăteam într-o cabană situată la înălțime, într-o junglă prin munți. Deci puteam admira la primul etaj plante și copaci tropicali, în spatele cărora se vedea orașul Santa Marta cu niște clădiri aliniate în fața mării, aproape invizibile printre nori. Se termina cu Marea Caraibilor, aproape infinită, întreruptă doar de o singură insuliță.

 

Cartea ta de 190 de pagini con­ține, am putea spune, tot atâtea portrete de oameni, care mai de care mai interesante, mai pito­rești. Cum ai creionat aceste portrete, cum te-ai impregnat de chipurile oamenilor? Dacă ar fi să alegi unul dintre ele (știu că e greu) pe care îl păstrezi și acum în memorie, care ar fi acela?

Demersul meu a evoluat odată cu mine. La început eram complet spontană, vorbeam fără nici un motiv anume, încă nu începusem să scriu, discutam doar ca să-mi satisfac curiozitatea (și pe cea a șoferului) și ca să treacă mai repede timpul pentru amândoi. După aceea, am început să scriu și încet-încet m-am obișnuit cu ajutorul pe care-l primeam, deci m-am apucat să mă gândesc la alte aspecte: viețile șoferilor, de exemplu dacă cineva îmi spunea ceva care mi se părea ciudat, abordam acest subiect și cu următoarele persoane care mă luau cu mașina. Am devenit mai atentă, îi lăsam mai mult să vorbească. Adică alternam între unele faze de conversație normală între două persoane care de-abia făceau cunoștință și altele unde mă comportam aproape ca un jurnalist sau un sociolog. Așa cum o făceau și ei, a trebuit să mă gândesc la rândul meu la influența perso­nalității mele asupra a ceea ce se întâmpla sau asupra a ce și cum mi se vorbea. Oamenii de care m-am atașat cel mai mult au fost cu toții bărbați cam de vârsta tatălui meu. Mi-au povestit lucruri frumoase (o poveste de dragoste, una de întrajutorare), m-au protejat, se vedea că încercau să mă ajute cu tot ce aveau, fără nici un alt gând. Paradoxul este că n-am rămas în contact cu nici unul dintre acești băr­bați, în timp ce cu alții, da. Dacă trebuie să aleg unul dintre ei, aș spune Juan, un chilian care locuia lângă deșertul Atacama și care era foarte îndrăgostit de o anumită Katia. Povestea lor era incredibil de frumoasă și norocoasă, se îndrăgostiseră când erau ado­lescenți și, după 30 de ani de căsătorie fiecare la casa lui, s-au regăsit, și-au părăsit soțul, respectiv soția și au rămas împreună. Este secretul pe care Juan mi l-a împărtășit. A fost singurul căruia i-am mărturisit că scriam o carte în care era foarte probabil să apără și el și mi-a cerut să nu uit să scriu cel puțin două pagini despre el și Katia. Până la urmă, am scris șase și e cel mai lung portret din carte.

 

Te gândești la o nouă călătorie, nu neapărat în aceeași formulă, bineînțeles, despre care să scrii o nouă carte ? Ce proiecte de scris ai în acest moment ?

Nu prea, am făcut două călătorii noi de când m-am întors, ambele tot cu autostopul, de fapt în a doua am plecat din Franța și am ajuns în Grecia, trecând prin România. Deci, dacă mă întrebați, pot să vă spun că autostopul este complet posibil și la noi în țară! Dar, am spus-o puțin mai înainte, această călătorie în America de Sud nu era subiectul cărții, ci contextul ei, deci nu-mi văd viitorul scriind literatură de călătorie. Sper să ajung să scriu alte cărți, asta da! Chiar acum n-am nici un proiect, doar îmi scriu temele pentru facultate, dar înainte să încep această primă carte nu mă gândisem niciodată că voi deveni scriitoare și că voi avea o astfel de idee, deci hai să sperăm că va fi la fel și data viitoare, că în ciuda lipsei de inspirație în prezent, într-o zi o să-mi vină o idee fără să o fi căutat!

 

Să sperăm că jurnalul tău va fi tradus în limba română. Ce le spui până atunci cititorilor români?

Până atunci (să sperăm că vă ajunge acest „atunci“), dragi cititori, aș vrea să vă spun că, deși am ales să plec la celălalt capăt al lumii și să merg cu autostopul ca să pot trăi această experiență de a vedea aproape doar părțile cele mai frumoase, mai generoase ale oamenilor, o astfel experiență de a te lăsa surprins, ajutat de oameni străini, de a împărtăși cu ei po­vești și gânduri, nu are în mod obligatoriu nevoie să fie trăită la un nivel atât de extrem. E nevoie numai să-ți lași frica de-o parte, să ai puțin timp și curiozitate ca să poți trăi o astfel de întâlnire cu totul neprevăzută oriunde.

 

FOTO 1: © Francesca Mantovani – Editions Gallimard






Galerie foto

Interviu cu scriitoarea Iliana Holguin Teodorescu: „Firul meu călăuzitor a fost muzica“
Interviu cu scriitoarea Iliana Holguin Teodorescu: „Firul meu călăuzitor a fost muzica“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *