Dezbateri

Film – Suplimentul de cultură


Săptămâna trecută am schimbat în ultimul moment șapoul rubricii pentru că cinematografele din București, care fuseseră închise, s-au redeschis de pe o zi pe alta. Azi, 19 octombrie, când ediția tipărită a revistei a ieșit de două zile, sălile din București s-au închis iar. Cum spuneam, la noi totul e de azi pe mâine. Deși rămânem în preajma normalității cu trei din filmele prezente încă pe ecrane, acestea nu sunt, din păcate, niște filme după care să plângi dacă le-ai ratat.

Cei mai frumoși ani/ La Belle Époque, de Nicolas Bedos, e un film franțuzesc de pluton, care a fost luat anul trecut de Festivalul de la Cannes în Selecția Oficială, în afara competiției. Un fel de Truman Show despre un desenator (Daniel Auteuil) a cărui nevastă (Fanny Ardant) tocmai i-a făcut vânt și care acceptă oferta unei companii ce reface în decoruri de carton cele mai dragi amintiri ale clienților. Numai că nimic nu se televizează, toată cheltuiala e pentru sufletul celui care plă­tește. Eroul se reîntoarce astfel în anii ’70, unde se reîndrăgostește de viitoarea lui soție (interpretată de o actriță și ea en froid cu regizorul acestei reconstituiri, care i-a fost iubit) și, finalmente, după un șir de isprăvi mai mult plicticoase decât antrenante, stropite cu muzică franțuzească și ea plicticoasă, se reîmpacă cu soția. Ocheadele la Truman Show ori la filmele scrise sau regizate de Charlie Kaufman peste Ocean sunt doar un captatio benevolentiae pentru un public elitist și o spoială pentru un film nepre­tențios (n-ar fi o problemă), dar fad, pe care prezența unor actori impor­tanți (și Pierre Arditi are un rol secundar) ar trebui să-l facă popular pentru marele public.

Soții de militari/ Military Wives, n-are nimic din filmul care l-a lansat pe Peter Cattaneo în 1997, The Full Monty/ Gol pușcă (nominalizat la Oscar pentru re­gie), deși urmează aceeași struc tură care cel puțin de la The Commitments (de Alan Parker, 1991) încoace a tot fost rulată în cinemaul britanic: o gașcă de oameni obișnuiți vor să exceleze într-un domeniu în care sunt cu totul afoni – fie el muzical sau nu. Când aceste filme sunt reușite – cum a fost cazul cu The Commitments sau cu The Full Monty –, umorul britanic și naturalețea acestor oameni sim­pli cu dramele lor (nu e totul o glumă) trec rampa ASAP. Asta nu se întâmplă cu Soții de militari care, deși inspirat din cazul real al celor 75 de coruri de soții de militari care-și alină stresul cântând în bazele militare din toată lumea, n-are nici umor, nici naturalețe, nici candoare. Doar uneori Kristin Scott Thomas reușește să fie haioasă în postura unei doamne colonel care, pentru că nu reu­șește să-și țină doliul după fiul pierdut în Afganistan, încearcă să controleze tot. În rest, corectitudine politică până peste buza cănii – accent pe femei; soldații sunt și negri, și femei; soțiile sunt și lesbiene (cântă ele fals, dar sunt acceptate) și la final toată lumea e mulțumită, iar mica tragedie care i se întâmplă unei coriste e astupată repede de in­ten­țiile pozitive ale poveștii.

Made in Italy, o comedie/ dramă care mizează cam 80% pe frumusețea locațiilor, e la fel de slab ca A Good Year (de Ridley Scott, 2006), în care eroul Russell Crowe ateriza în Provence, Fran­ța, să vândă casa familiei, dar se îndrăgostea de o localnică, de locuri, de vin și uita să se mai întoarcă în civilizație.

Made in Italy, care seamănă mult cu A Good Year, nu e de văzut nici măcar în condiții de pandemie, când suntem mai ne­călătoriți ca niciodată. Scenariul e atât de prost, încât regizorul debutant James D’Arcy parcă ar vrea să dea primul ajutor unui mort, deși nu pare nici el foarte convins că merită. Și actorii – în frunte cu Liam Neeson – joacă de parcă au fost avertizați că eșecul e previzibil. Păcat că, pentru Liam Neeson și fiul lui, Michéal Richardson, povestea are accente personale. Cei doi joacă pentru prima dată împreună, și nu orice, ci un tată și fiul lui care n-au reușit să-și țină (nici împreună, nici separat) doliul după soția/ mama care și-a pierdut viața într-un accident. Vagile aluzii la tragicul sfârșit al Natashei Richardson nu fac filmul mai bun decât e, după cum nici aventura renovării unei vechi case italiene nu face filmul mai antrenant ca un episod din Fixer Upper.

 

Cei mai frumoși ani/ La Belle Époque – de Nicolas Bedos, cu: Daniel Auteuil, Fanny Ardant, Guillaume Canet, Doria Tillier

Soții de militari / Military Wives – de Peter Cattaneo, cu: Kristin Scott Thomas, Shannon Horgan, Jason Flemyng, Greg Wise

♦ Made in Italy – de James D’Arcy, cu: Liam Neeson, Michéal Richardson, Valeria Bilello, Lindsay Duncan









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *